Somaţie de plată. Sentința nr. 2107/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2107/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 03-03-2014 în dosarul nr. 26704/211/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185
DOSAR CIVIL NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2107/2014
Ședința Publică din 03.03.2014
INSTANȚA constituită din:
PEREȘEDINTE: I. G. D.
GREFIER: A. P.
S-a luat spre examinare cererea formulată de creditoarea U. TEHNICĂ în contradictoriu cu debitoarea ., în litigiul având ca obiect somație de plată.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile puse de părți au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 19.02.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru data de 26.02.2014 și ulterior pentru data de 03.03.2014.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj N. la data de 13.11.2013 sub nr._, creditoarea U. TEHNICĂ a chemat în judecată pe debitoarea . solicitând instanței admiterea acțiunii și pe cale de consecință emiterea unei ordonanțe de plată, prin care să oblige debitoarea la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 2353/25.04.2012 emisă pentru serviciile prestate, a dobânzii legale aferente calculată de la data scadenței și până la data plății inclusiv, cu cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei și cheltuieli de executare.
În motivarea în fapt a cererii, creditoarea a arătat că în baza Acordului ferm de colaborare –Proiect nr. 21-016/2007 a prestat serviciul – Faza III/2010 – Soluții inovative privind poluarea termică, separarea și captarea CO2, din gazele arse rezultate din procesele termice industriale, fiind încheiat procesul verbal de recepție a lucrărilor de cercetare-dezvoltare, iar ulterior întocmit devizul postcalcul și fiind emisă factura fiscală nr. 2353/25.04.2012.
Cu toate acestea debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile corelative de plată.
Pentru aceste aspecte, creditoarea a apreciat că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În drept, creditoarea a invocat prevederile Codului Procedură Civilă.
În probațiune, au fost depuse la dosar: somație (f.6), confirmare primire (f. 5), factura fiscală nr. 2353/25.04.2012 (f. 8), adresă (f. 9), extras cont (f. 10-13), cerere plată intermediară (f. 14), deviz postcalcul (f. 15), proces verbal de recepție lucrări (f. 16-20), certificat audit ( f. 17), act adițional (f.18-19).
Cererea a fost legal timbrată în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din OUG nr. 80/2013 cu taxa judiciară în cuantum de 200 lei (f.4).
Prin întâmpinarea depusă în data de 06.12.2013 debitoarea a solicitat respingerea cererii formulate și obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare debitoarea a arătat că factura fiscală depusă la dosar nu poate face dovada existenței și întinderii creanței creditoarei, iar creditoarea nu a făct dovada îndeplinirii obligațiilor asumate prin Acordul ferm de colaborare potrivit art. 9, în sensul avizării interne a serviciilor a căror plată o pretinde și a întocmirii raportului de activitate.
În ceea ce privește solicitarea de plată a dobânzii legale, debitoarea a solicitat respingerea acestei pretenții ca urmare a respingerii cererii principale.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
În probațiune debitoarea a depus următoarele înscrisuri: acord ferm de colaborare (f. 34-45), ordin de plată (f. 46), factură (f. 47).
Prin răspunsul la întâmpinare creditoarea a arătat că a existat un subcontract de finanțare nr. 423/31.10.2007 încheiat între . SA ca și coordonator de proeict și reclamantă în calitate de partener P4, iar emiterea facturii s-a făcut datorită faptului că debitoarea nu și-a onorat obligațiile de plată,la solicitarea debitoarei.
Creditoarea a mai arătat că a depus toate documentele prevăzute de subcontractul amintit, fără ca aceste înscrisuri să fie refuzate la plată de către Autoritatea Contractantă.
În probațiune a depus următoarele înscrisuri: certificat audit ( f. 55-56), proces verbal recepție lucrări (f. 57), foi evidență (f. 60-61), ordine deplasare (f. 64-65), facturi (65-68), plan de realizare a contractului (f. 69-75), subcontract (f. 76-86), corespondență (f. 87-88).
Prin concluziile scrise depuse în data de 21.02.2014 debitoarea a solicitat respingerea cererii în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, debitoarea a arătat că s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă la data semnării procesului verbal de recepție a lucrărilor.Pe fondul cauzei a reiterat susținerile expuse în cuprinsul întâmpinării.
Prin concluziile depuse la data de 24.02.2014 creditoarea a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, arătând că termenul de 3 ani a fost întrerupt prin semnarea extraselor de cont și a somației, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a creanței de către debitoare. Mai mult termenul de la care a început să curgă prescripția este data emiterii facturii fiscale și nu data recepției lucrărilor.
În cauză instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 248 Cod procedură civilă, instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond pentru că vizează dreptul subiectiv dedus judecății, absolută întrucât poate fi invocată de oricare dintre părți, de către instanță din oficiu sau de către procuror, în orice stare a pricinii și peremptorie deoarece admiterea acesteia duce la respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
În continuare, instanța reține că stabilirea împlinirii unui termen de prescripție presupune din partea oricărei instanțe sesizate cu judecarea excepției prescripției dreptului la acțiune următoarele demersuri: analiza naturii juridice a dreptului (drept real sau drept de creanță) a cărui ocrotire se solicită prin forța de constrângere a statului și în al doilea rând, verificarea faptului dacă, în speță, termenul s-a împlinit sau dacă a intervenit sau nu una din acele cauze care suspendă sau care întrerup curgerea termenului de prescripție.
În ceea ce privește natura dreptului, instanța reține că, în prezenta cauză, creditoarea solicită obligarea debitoarei la plata sumei de_ lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate. Prin urmare, raportat la acest aspect, instanța constată că este vorba despre un drept de creanță care în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ aplicabil raporturilor juridice întervenite între părți), este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani.
Fiind astfel un drept prescriptibil, instanța trebuie să cerceteze care este momentul începerii curgerii termenului de prescripție și cel al împlinirii acestuia. Instanța constată că, în situația unei acțiuni care are ca și obiect recunoașterea și ocrotirea unui drept de creanță, termenul de prescripție se naște din momentul în care titularul dreptului subiectiv civil poate exercita acea prerogativă a dreptului care-i conferă posibilitatea de a uza de forța de constrângere a statului, astfel cum reiese din dispozițiile art. 3 alin. 1 Decretul 167/1958.
Cu privire la raporturile juridice deduse judecății, analizând înscrisurile depuse în probațiune de către reclamantă instanța reține că între părțile prezentului litigiu împreună cu alți trei parteneri a fost încheiat acordul ferm de colaborare în cadrul programului 4 – Parteneriate în domeniile prioritare, proiectul privind Soluții novative privind poluarea termică, separarea și captarea CO2 din gazele arse rezultate în procesele termice industriale – Depolterchim. În cuprinsul art. 6.5, respectiv 6.6 au fost prevăzute obligațiile asumate de cei doi parteneri, părți în prezenta cauza.
Ulterior între cei doi parteneri . SA în calitate de contractor și U. Tehnică din Cluj în calitate de subcontractor s-a încheiat subcontractul de finanțare nr. 1/29.11.2007 având ca obiect execuția activităților proiectului mai sus arătat, prin care subcontractorul se obliga să execute activitățile în conformitate cu Anexele I,II,III, iar contractorul să facă plata activităților executate în condițiile art. 19 din subcontract, cu reținerea eșalonată a sumelor acordate în avans subcontractorului, în limita sumelor rămase de plată conform documentelor justificative (art. 7 lit. b ).
Potrivit art. 19 din subcontractul arătat subcontractorul este îndreptățit pentru plată în mai multe tranșe fixe, așa cum se prevede în eșalonarea plăților, sumele urmând a se deconta în termen de 10 zile de la data avizării în mod favorabil a documentelor de raportare de către autoritatea contractantă, dată înscrisă pe documentele avizate. Totodată potrivit art. 21 din subcontract s-a stabilit ca în vederea efectuării plății subcontractorul să transmită contractorului în trei exemplare, documentele de raportare intermediară, finală de activitate conform subcontractului.
În virtutea acestor dispoziții contractuale subcontractorul a formulat la data de 27.10.2010 cerere de plată intermediară pentru suma de_ lei întocmind și devizul postcalcul aferent etapei V (f. 14-15). Totodată în data de 28.10.2010 a fost încheiat procesul verbal de recepție a lucrărilor de cercetare dezvoltare (f.16).
Prin urmare, contractorul avea obligația de plată către subcontractor n baza avizării de către Autoritatea Contractantă fără emiterea unei facturi fiscale în acest sens.
Pentru aceste considerente instanța va înlătura apărarea creditoarei în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data emiterii facturii fiscale nr. 2353/25.02.2012, reținând că momentul la care trebuie raportat termenul de prescripție este cel al întocmirii recepției finale a lucrărilor de către contractor – 28.10.2010, prin care contractorul-debitoarea din prezenta cauză, prin reprezentantul său legal și-a dat avizul asupra lucrărilor realizate și a documentelor necesare efectuării plății, documente depuse de către creditoare la filele 59-75 din dosar.
Având în vedere că părțile au prevăzut un termen de plată de 10 zile de la data avizării, instanța reține că potrivit art. 7 alin. 3 Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune de 3 ani începe să curgă în cazul obligațiilor pentru care s-a prevăzut un termen suspensiv, de la data când s-a împlinit termenul.
Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, instanța apreciază că societatea creditoare era îndreptățită să pretindă executarea întocmai a obligației de plată de către debitoare în ceea ce privește contravaloarea lucrărilor executate la data de 08.11.2013 și întrucât de la data la care obligația de plată a debitoarei a ajuns la scadentă și până la momentul introducerii cererii ( 13.11.2013) au trecut mai mult de 3 ani, iar acest termen nu a fost nici suspendat nici întrerupt, neputându-se reține sub acest aspect apărarea creditoarei în sensul că termenul de prescripție ar fi fost întrerupt prin semnarea de către debitoare a extraselor de cont și a somației comunicate, ceea ce echivalează cu o recunoaștere tacită a obligației de plată, întrucât semnarea de primire a unor documente semnifică doar primirea acelor documente, nu și acceptarea la plată a sumelor imputate, recunoașterea în mod tacit a creanței trebuind să rezulte din fapte fără echivoc –instanța apreciază că termenul de prescripție s-a împlinit.
Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către debitoare, este întemeiată și prin urmare o va admite și va respinge pretențiile creditoarei privind obligarea debitoarei la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate ca fiind prescrise.
Totodată, având în vedere prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii și față de cererea creditoarei de a obliga debitoarea la plata dobânzii legale aferente debitului principal, constatând caracterul accesoriu al acestor pretenții și față de soluția de constatare a intervenirii prescripției cu privire la dreptul de a pretinde plata debitului arătat, instanța va constata intervenirea prescripției și cu privire la pretențiile accesorii constând în dobânda legală aferentă acestui debit, motiv pentru care va respinge și aceste pretenții ca fiind prescrise.
În ceea ce privește cererea debitoarei de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 2480 lei reprezentând onorariu de avocat, instanța urmează să o admită în parte pentru următoarele considerente:
Pentru început, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, aceasta din urmă trebuind să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului (art. 452 C.pr.civ.)
Așadar,fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse si sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă potrivit art. 453 Cod procedură civilă, culpa procesuală a celeilalte părți, ceea ce înseamnă că acel contract, încheiat de partea care a câștigat procesul, cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.
Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv iar sancțiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.
Reducerea cuantumului în care urmează a fi suportate, de către partea aflată în culpă procesuală, cheltuielile de judecată făcute de către partea adversă, constituie, în legătură cu onorariul avocațial, o formă de angajare indirectă a răspunderii civile delictuale a titularului cererii privind cheltuielile de judecată, sub aspectul exercițiului abuziv al dreptului acestuia de a solicita cheltuielile de judecată, față de prevederile art. 12 Cod procedură civilă.
În lumina dispozițiilor art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța beneficiază de prerogativa de a micșora onorariile avocaților, ori de câte ori va constata motivat că sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Această posibilitate acordată instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În prezenta cauză, instanța reține că reducerea onorariului avocațial în cuantum de 2480 de lei solicitat de către creditoare se impune în raport de următoarele elemente: obiectul și complexitatea cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părților, durata cazului, timpul si volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit.
Astfel, în privința complexității cauzei, instanța constată că aceasta este una simplă, care nu necesită utilizarea unor elemente deosebite de drept, durata procesului a fost de asemenea scurtă, cererea fiind soluționată la al treilea termen de judecată. Totodată, nu a fost necesară conlucrarea cu experți sau alți specialiști și nici efectuarea unor calcule astfel că un onorariu ridicat la suma solicitată nu este justificat.
În continuare, instanța reține că aplicarea art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă nu afectează în nici un fel contractul de asistență juridică care își produce pe deplin efectele între părți ci instanța doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea adversă. Această soluție este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că „ acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil „, având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii depuse de avocat (cauza Nielsen si Johnsen împotriva Norvegiei, cauza S. si Pârcalab împotriva României, cauza Almeida, Garret si alții contra Portugaliei).
Având în vedere situația din prezenta cauză precum și motivele expuse mai sus, instanța reține că debitoarea și-a încălcat obligația de a-și exercita drepturile cu bună-credință astfel cum aceasta este impusă de art. 12 Cod procedură civilă, prin solicitarea unui onorariu avocațial disproporționat raportat la natura litigiului, această faptă atrăgând răspunderea civilă delictuală. Diferența dintre onorariul convenit și suma pe care o va plăti creditoarea reprezintă tocmai prejudiciul suferit de către creditoare ca urmare a abuzului de drept săvârșit de debitoare.
Pentru aceste considerente instanța va obliga creditoarea la plata către debitoare a sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial, respingând pretențiile debitoarei pentru plata diferenței de 1780 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către debitoare
Respinge ca fiind prescrise pretențiile creditoarei privind emiterea unei ordonanțe de plată prin care debitoare să fie obligată la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, respectiv la plata dobânzii legale aferentă debitului principal.
Obligă creditoarea la plata către debitoare a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorraiu avocat.
Respinge ca neîntemeiate pretențiile debitoarei privind plata de către debitoare a sumei de 1780 lei reprezentând diferență onorariu avocat.
Cu drept de cerere în anulare pentru părți în termen de 10 zile de la comunicare. Cererea se depune la judecătoria Cluj N..
Pronunțată în ședința publică de la 03 martie 2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. G. D. A. P.
4 ex/27.08.2014
Red.I.G.D.
Tehnored.I.G.D.
| ← Fond funciar. Sentința nr. 4863/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3026/2014. Judecătoria... → |
|---|
