Pretenţii. Sentința nr. 09/2014. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 09/2014 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 12584/212/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL NR. 3047
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ nr._
Ședința publică din data de 09.10.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: S. E.
GREFIER: L. A.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatorul B. I. G., CNP_ și B. A., CNP_, cu domiciliul ales în Techirghiol, .. 11, județul C., la avocat V. P., și pe intimata V. R. SA, cu sediul în București, ., . 2, înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, CUI_, având ca obiect acțiune în constatare constatarea caracterului abuziv al clauzelor, pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 02.10.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța a amânat pronunțarea la data de 09.10.2014, când în aceeași compunere a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată la aceasta instanța la data de 28.04.2014, sub număr dosar_, reclamanții B. I. G., B. A., in contradictoriu cu pârâta . au solicitat ca instanța sa constate ca art. 5 lit.a), b), respectiv f) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/02.05.2007, privind comisionul de risc, comisionul de analiză dosar respectiv comisionul de rezervă constituie clauze abuzive, cu consecința eliminării acestor clauze din contrat.
De asemenea, s-a solicitat repunerea părților în situația anterioara inserării clauzelor privind comisionul de risc, cu consecința restituirii sumelor reținute, în cuantum de 4.683,27 CHF de la data de 02.05.2007 până la 02.05.2014, precum și a sumelor plătite după 02.05.2014 și până la rămânerea definitivă a hotărârii-cu titlu de comision de risc, a sumei de 60 CHF cu titlu de comision analiză dosar, cu obligarea paratei la plata dobânzii legale, precum si anularea clauzelor mai sus menționate, cu cheltuieli de judecata.
De asemenea au mai arătat reclamanții că, în prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectiv condițiile generale și condițiile speciale, au fost stipulate în sarcina lor o . îndatoriri contractuale ce au fost inserate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 197/2000, a dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul cod civil precum a reglementărilor prevăzute de OUG nr. 50/2010.
1.1.În acest sens s-au referit la clauza contractuală prevăzută de art. 5 lit. a) d Convenția de credit - condițiile speciale referitoare la perceperea comisionului de risc lunar calculat la soldul creditor de restituit, clauza care prevede perceperea un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului lunar.
Reclamanții susțin că respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a le da posibilitatea acestora de a o negocia, sau de a solicita înlăturare ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominante care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterul de adeziune a contractului de creditare. Au mai arătat că pentru o perioadă de 7 ani, într-un cuantum deloc neglijabil, au achitat suma de 4.743,27 franci elvețieni, fiind obligați a plăti o sumă de bani importantă percepută cu titlu de comision de risc în vederea„garantării" acoperirii riscului purtat de bancă privind respectarea îndeplinirii obligațiilor contractuale.
Reclamanții au menționat faptul că, nu au fost informați în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de risc în cadrul contractului, că nu aveau cunoștințe de specialitate în materie financiar-bancară. Aceeași situație a fost reținută în practică raportat la obligația de informare și echivocul rolului comisionului instituit.
Cu privire la comisionul de analiză dosar în cuantum de 60 de franci elvețieni, precizează reclamanții, că acesta este perceput în mod abuziv nefiind vorba despre o obligație a consumatorului, ci a băncii.Astfel, potrivit Regulamentului BNR nr. 3/2007 și a altor reglementări de drept bancar, instituțiile bancare au obligația de a stabili criterii pentru selectarea împrumutaților în vederea diminuării riscurilor de insolvabilitate. Pe cale de consecință, însăși activitatea de credit bancar presupune această analiză a dosarului, ca îndeplinire a unei obligați impuse de Banca Națională a României.
Cu privire la comisionul de rezervă prev. de art. 5 lit.f solicită numai constatarea nulității absolute, fără restituirea vreunei sume efective, întrucât până la acest moment a fost 0. Prin modalitatea în care este formulat și reluat în Condițiile Generale, secțiunea 3) pct.1: „ Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează”, acesta constituie o clauză abuzivă.
Întimata legal citată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. De asemenea pentru invocarea ca fiind abuzică a clauzei de la art. 5 lit.lit.f, respectiv comisionul de rezervă, a invocat excepția lipsei de interes, nefiind perceput nici un comision, excepție care a fost respinsă ca fiind neîntemeiată cu motivarea expusă.
In cauza s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, se constată de către instanța următoarele:
La data de 02.05.2007, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă, s-a încheiat convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui credit de 75.600CHF, cu obligația rambursării în 138 de luni.
Considerând că acest contract conține mai multe clauze abuzive, reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, pe care instanța o apreciază ca fiind întemeiată și urmează să o admită pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru justa soluționare a cererii principale trebuie avute în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.193/2000, în conformitate cu care: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”
De asemenea, instanța va avea în vedere prevederile art.4 al.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, conform cărora „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil."
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat cu reclamantul, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Condițiile speciale ale contractului au fost incluse în același formular standard, iar în lipsa oricărei probe produse de pârâtă, instanța nu poate prezuma că reclamanții au fost consultați și asupra altor clauze decât valoarea și durata creditului.
De asemenea, făcând aplicarea dispozițiilor art.4 al.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, instanța constată că toate clauzele criticate de reclamanți definesc obiectul contractului, însă niciuna nu este formulată în contract în mod clar și inteligibil, argumentele concrete care conduc la această concluzie urmând a fi expuse cu privire la fiecare clauză în parte, în cele ce urmează.
Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală dată de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
1.Prima clauză criticată este cuprinsă în pct.5, lit.a din condițiile speciale si pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/02.05.2007– comisionul de risc, acesta fiind „0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenției de credit”, iar în art. 3. 5 din condiții generale ale convenției – comision de risc se stipulează că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Cu privire la condiția negocierii clauzelor contractuale, pârâta nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei incumbă acesteia conform art. 4 alin 3 din Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. În acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede că acea clauză „ care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”
Cea de a doua condiție care trebuie îndeplinită pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă, se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei credințe.
Instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului.
Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, deoarece societatea bancară urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc și/sau de administrare ), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, instanța nu poate să nu observe că, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției, care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială. Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune reclamantei achitarea comisionului de risc și a comisionului de administrare, instanța va constata caracterul abuziv al acestora.
2. În privința comisionului de analiză dosar în conformitate cu dispozițiile Legii 193/2000, instanța reține că nici acest comision nu a fost negociat cu clienții și, prin natura sa, a adus prejudicii acestora. Banca ar fi trebuit să demonstreze caracterul negociat al acestui comision, ceea ce nu a reușit. De altfel acest comision (60 CHF) este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Prin urmare, consimțământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâtă, în calitate de comerciant, care a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractantului aflat într-o poziție defavorabilă. Odată stabilit caracterul de adeziune al contractului și inexistența unui consimțământ valabil, apar ca nerelevante și apărările pârâtei referitoare la noțiune de libertate contractuală respectiv forța juridică a contractelor. Astfel că pentru același considerente expuse la pct. 1 instanța urmează a constata caracterul abuziv ale acestei clauze.
3.In privința comisionului de rezerva,, cuprins la pct.5, lit.f din condițiile speciale, potrivit acestei clauze,comisionul de rezervă reprezintă “comision datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Națională a României. Valoarea comisionul de rezervă este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează. Comisionul de rezervă se acumulează zilnic și se calculează la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice ("perioada de calcul") începând cu data primei trageri. În perioada de calcul a comisionului se include prima zi și se exclude ziua până la care se face calculul. Comisionul de rezervă lunar se calculează după formula: (soldul creditului x rata comisionului x numărul efectiv de zile între scadențe)/360. Rata comisionului de rezervă este exprimată în formă procentuală (ex. x%), valoarea sa fiind menționată în Condițiile Speciale”.
Acest comision de rezervă reprezintă de fapt transferarea către clienți a obligațiilor financiare ale băncii față de sistemul BNR.
De regulă, aceste clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat.
Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât, reclamantul a suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de rezervă pe care banca recurentă îl transferă din propria sarcină, în cea a reclamantului.
O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.
Mai mult decât atât, clauza de acest gen este inserată în contracte preformulate, fiind identică la toate contractele de aceeași categorie.
In consecința, si aceasta clauza este apreciata de către instanța ca fiind abuziva.
Pentru toate aceste considerente, instanța, va constatata nulitatea clauzelor contractuale privind plata comisionului de risc, de analiză dosar, precum si a comisionului de rezervă.
In privința capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate in baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului restitutio in integrum, si data fiind sancțiunea ca intervine în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate anterior, respectiv nulitatea absoluta, ce operează cu efect retroactiv si are drept consecința punerea părților în situația în care acele clauze nu ar fi fost inserate in contract, reclamanții au dreptul la restituirea prestațiilor efectuate in baza clauzelor nule absolut.
In consecința, instanța va obliga pârâta să restituie către reclamanți sumele încasate cu titlu de comision de risc si comision de analiză dosar, respectiv următoarele sume: 60 CHF cu titlu de comision analiză dosar; 4.683,27 CHF, încasată cu titlu de comision de risc, sumă calculată de la data de 02.05.2007 până la 02.05.2014, precum și sumele plătite după data de 02.05.2014 până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Deoarece in prezent este operant numai comisionul de risc, iar acest comision este nul absolut, instanța va dispune înlăturarea din contractul de credit nr._/02.05.2007 a clauzei privind comisionul de risc.
Conform art.2 și art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ”în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia, rata dobânzii legale remuneratorii fiind stabilită la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.
Deoarece pârâta a căzut în pretenții, aceasta va fi obligată la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
ADMITE acțiunea formulată de reclamanta B. I. G., CNP_, cu domiciliul ales în Techirghiol, .. 11, județul C., la avocat V. P., în contradictoriu cu societatea pârâtă . - SUCURSALA CONSTANTA, cu sediul în București, ., . 2, înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, CUI_.
CONSTATĂ nulitatea absolută a clauzelor înscrise la punctul 5 litera a), b) și f) din „Condițiile speciale ale Convenție de credit nr._/02.05.2007 privind aplicarea comisionului de risc, comisionului de analiză dosar și comisionului de rezervă ca fiind abuzive.
OBLIGĂ pârâta să restituie reclamanților următoarele sume:
- 60CHF cu titlu de comision analiză dosar;
- 4.683,27 CHF, încasată cu titlu de comision de risc, sumă calculată de la data de 02.05.2007 până la 02.05.2014, precum sumele plătite după data de 02.05.2014.
Obligă pârâta să plătească reclamantei dobândă legală aferentă fiecărei sume percepute, astfel cum acestea au fost stabilite mai sus, de la data încasării fiecărei sume și până la data plății efective.
OBLIGĂ pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 15 zile de la comunicare .
Pronunțată în ședința publică de la 09.09.2014.
P. GREFIER
S. EMILIALAZĂR A.
Red. Jud.S.E.. / 15.10.2014;
Tehnored. Grf. A.L. /15.10.2014 / 5 exp.
Comunicat 3 exp. / 16.10.2014
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 6045/2014.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 5091/2014. Judecătoria... → |
|---|
