Acţiune în constatare. Sentința nr. 4271/2015. Judecătoria CONSTANŢA

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 01.04.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta. La acel termen de judecată, instanța, pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 15.04.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2014 pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamanta Ș. A. M. I. (fostă C.) solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții BANCPOST S.A. și E. N. EUROPE FUNDING II BV (fostă EG N. EUROPE FUNDING II BV), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: să constate nulitatea absolută a clauzei abuzive privind comisionul de acordare stipulată la art. 4.11 lit. a și să oblige pârâta Bancpost la restituirea sumei de 523 franci elvețieni; să constate nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare stipulată la art. 4.11 lit. b și să oblige pârâtele în solidar la restituirea comisionului de administrare perceput în perioada noiembrie 2007- decembrie 2010; să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.1, 4.2, 4.3 din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007 și înlocuirea cu o clauză în baza căreia dobânda să poată fi calculată în mod simplu și transparent, urmând ca dobânda să fie egală cu indicele Libor la 6 luni, cu obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei încasate în plus față de valoarea indicelui Libor; să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate la art. 2 pct. 2.2 și art. 2 pct. 2.3 din actul adițional nr. 1/22.12.2010 și actul adițional nr 2/16.10.2012 la contractul de credit – condiții speciale și înlocuirea cu o clauză în baza căreia dobânda să poată fi calculată în mod transparent, urmând ca dobânda să fie egală cu indicele Libor la 6 luni, cu obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate în plus față de valoarea indicelui Libor; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor ce urmează a fi restituite; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit bancar nr. HL15418/18.10.2007, prin care a împrumutat suma de_ franci elvețieni pentru o perioadă de 420 luni. În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, reclamanta a arătat că nu a fost negociat direct, și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, comisionul de administrare calculat lunar, disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului. În plus, modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit este abuzivă din perspectiva momentului executării obligațiilor părților. Clauza potrivit căreia banca are obligația să calculeze dobânda în funcție de indicele de referință, indice stabilit chiar de către bancă, este nulă de drept, fiind contractată sub condiție pur potestativă.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 13/2011.

În probațiune, au fost depuse în copie certificată pentru conformitate cu originalul un set înscrisuri: contractul de credit bancar, acte adiționale, condițiile generale de creditare – anexă la contractul de credit bancar, grafic de rambursare.

Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 lit. f din O.U.G. 80/2013.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor de bani, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând în esență că anterior semnării contractului de credit, reclamanta a putut consulta clauzele și a avut posibilitatea de a analiza dacă acestea corespund sau nu intereselor sale. Astfel, la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancară o varietate de produse de creditare, selecția aparținând clientului în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul derulării ca și consecință a caracterului variabil al dobânzii. Conform condițiilor generale de creditare, rata anuală a dobânzii este determinată după următoarea formulă: rata anuală a dobânzii= Libor CHF la 6 luni plus marja fixă. Rata anuală a dobânzii va fi supusă unei revizuiri semestriale în datele de 1 ianuarie și 1 iulie în funcție de indicele Libor CHF la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă. S-a precizat că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 permit băncii să modifice unilateral dobânda. Totodată, nu se poate aprecia că s- a creat un dezechilibru semnificativ între părțile contractante deoarece prin natura ei nu acționează doar în mod unilateral în favoarea băncii ci în mod bilateral în sensul că dobânda poate să crească sau să scadă. Cu privire la comisionul de administrare, s-a arătat că banca nu a perceput niciodată comision de administrare a creditului, ci doar un comision de administrare a contului curent prin care se face plata ratelor.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei Bancpost S.A. (f. 75- 76).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 18.10.2007, între reclamantă în calitate de împrumutat și pârâta Bancpost S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL15418, având ca obiect acordarea unui împrumut in cuantum de 52.300 CHF pe o perioadă de 420 luni.

Ulterior, prin contractul de vânzare- cumpărare nr. MLU-CHF-_08 pârâta Bancpost S.A. a vândut pârâtei EFG N. Europe Funding H.B.V. active legate de un portofoliu de 3468 credite ipotecare.

Potrivit art. 4 din contractul nr. H L15418/18.10.2007 pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii. La data semnării contractului, dobânda curentă este de 5,35 % pe an. Nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale. Pe parcursul derulării creditului cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de către bancă.

Potrivit art. 4.11 lit. a din contractul de credit, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului; iar potrivit 4.11 lit. b împrumutatul va plăti comision de administrare lunară a creditului de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului.

În drept, instanța reține conform definițiilor date de art. 2 din Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Prin urmare, având în vedere faptul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta era o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar reclamanta este persoană fizică care a acționat în scopuri personale (necomerciale), cele două părți ale cauzei au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Cercetând cu prioritate excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor de bani, instanța reține următoarele:

Conform art. 14 din Legea nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prezenta cauză, reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv și pe cale de consecință constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de administrare credit.

Astfel, se poate constata că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația română a Directivei nr. 93/13/CEE ale cărei dispoziții, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică.

Prin urmare, dat fiind obiectul cauzei și temeiul juridic pe care se întemeiază cererea reclamantei, respectiv nulitatea absolută, instanța apreciază că deși Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea sau ineficacitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.

Totodată, se reține că potrivit art. 1 din Decretul Lege 167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Conform art. 2 din Decretul Lege 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Articolul 3 din același act normative consacra termenul general de prescripție de 3 ani. Articolul 7 din Decretul Lege 167/1958 statua că prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Pentru aceste motive, dat fiind faptul că sancțiunea introducerii unor clauze abuzive în contractele cu consumatorii o constituie nulitatea absolută a respectivelor clauze, în sistemul Legii 193/2000, iar nulitatea absolută putea fi invocată oricând, instanța va respinge prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, întrucât dreptul la acțiune începe să curgă din momentul nașterii temeiul de drept pentru restituirea sumelor de bani, respectiv din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține următoarele:

Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „ persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință si limitele sale, se rețin următoarele: contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele si interesele reunite ale părților, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientata către ceva, pentru a satisface un interes. In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta.

Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

. multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor.

Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil vechi) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului.

Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechilibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului

Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la cistig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului.

Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justa repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual.

Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie sa răspundă efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.

La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii).

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator.

Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.

Cum profesionistul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor).

Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar.

Legea restabileste echilibrul in contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator.

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta in poziția de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe lânga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.

Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze.

Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.

Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege intre diferite tipuri standard de contracte, optiune care este si ea controlata de banca, intrucât banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului, banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului.

Banca însăși recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului.

Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților sunt suportate de client. Situația inițială se agravează dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul răspunde, nu si banca.

Dobânda, desi ar trebui sa fie fixa in conformitate cu clauzele contractuale si cu legea, este variabila in functie de vointa bancii sau de fluctuatiile pietei financiare, intrucit printr-o clauza banca si-a asigurat variatia dobinzii in functie de acest element exterior vointei clientului, dar pe care banca il aplica si il interpreteaza dupa cum are interes.

Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, se percep penalitati de intirziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului.

Clauza relativa la dobanda este sub efectul prezumtiei de clauza abuziva, deoarece nu este clar exprimata in contract intrucat . spune ca dobanda este fixa pe toata durata contractului, dar la un alineat imediat urmator se arata ca banca poate, totusi, sa modifice in mod unilateral dobanda, in functie de conjunctura economica; adica dobanda ar trebui sa fie fixa, dar prin vointa unilaterala a bancii devine variabila.

In cauza dedusa judecății, procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamantă ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul Legea nr.193/2000, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Cercetând înscrisurile cauzei, se poate observa că în momentul în care contractul de credit bancar a fost încheiat, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Astfel, prin necircumstanțierea în nici un mod, în cadrul contractului, a elementelor care îi permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea nici unui criteriu care să îi dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Aceste clauze care dau dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral nivelul dobânzii nu sunt raportate la un indicator precis, individualizat.

Apărarea în sensul că dispozițiile Legii nr 193/2000 permit dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda, nu poate fi primită, întrucât un asemenea drept poate fi exercitat de către bancă numai în măsura în care există o motivație întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, prevederile dispozițiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea 193/2000 nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată consumatorului sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Clauza prevăzută la art. 4 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL_ pune probleme sub aspectul echilibrului contractual in sensul că oferă băncii dreptul de a revizui oricând rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind să fie doar înștiințat.

În același mod se pune problema și pentru clauza prevăzută de art. 2 pct. 2.2, art. 2 pct. 2.3 din actul adițional nr. 1 și nr. 2 banca putând să modifice nivelul dobânzii, fără a negocia cu consumatorul, acesta trebuind să fie doar înștiințat.

Astfel, conform art. 1 lit. a din Anexa la Legea 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii ori comisioanele in mod unilateral nu este abuzivă cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, care să fie prevăzut și în contract, iar nu ca în speța de față, în baza evoluției indicelui de referință stabilit tot de către bancă.

Prin motiv prevăzut in contract, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să știe de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Or, in contractul litigios nu există în mod clar descrisă o astfel de situație. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, bine determinat pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica temeinicia acelui motiv de mărire a ratei dobânzii.

Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Nu s-ar putea susține că la data încheierii contractului cu reclamanta, aceste elemente erau greu de cuantificat și că prevederile legale nu impuneau băncii o asemenea obligație. În primul rând, dificultatea stabilirii unor criterii obiective prin raportare la o formulă clară de calcul a dobânzii variabile nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie cuprinse in contract. In al doilea rând, dacă banca ar fi fost in imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele. Or, in cauză, dimpotrivă, clientul este cel care se află într-o poziție in care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii.

Prin această posibilitate pur potestativă de a modifica unilateral clauzele contractuale fără a fi avute în vedere anumite criterii obiective care să fi fost acceptate și de consumator se ajunge practic la încălcarea principiului consensualismului și la posibilitatea pentru comerciant de a nesocoti acordul de voință intervenit la încheierea contractului, motiv pentru care dezechilibrul creat este făcut evident în defavoarea consumatorului și cu încălcarea cerințelor bunei-credințe în raporturile de drept.

Așadar, se va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.1, 4.2, 4.3 din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007, respectiv art. 2 pct. 2.2, pct. 2.3 din actul adițional nr 1/22.12.2010 și actul adițional nr. 2/16.10.2012 privind modul de calcul al dobânzii.

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat și înlocuirea cu o clauză în baza căreia dobânda să poată fi calculată în mod simplu și transparent, urmând ca dobânda să fie egală cu indicele Libor la 6 luni, cu obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei încasate în plus față de valoarea indicelui Libor;

Or, instanța a arătat deja că dobânda calculată în funcție de indicele de referință Bancpost S.A. aplicabilă in baza prevederilor contractuale este abuzivă.

Astfel, instanța reține incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr.193/2000, conform cărora clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 din Directiva nr. 93/13 /CEE.

Prin urmare, clauzele urmează să nu își producă efectele până la modificarea lor de către comerciant, sancțiunea specifică dreptului consumatorului fiind ineficacitatea.

În același sens este și Hotărârea CJCE din 14.06.2012 în cauza C-618/10 privind pe Banco Espannol de Credito SA și Joaquin Calderon Camino conform cărora atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia .

Astfel, legislația din domeniul protecției consumatorilor prevede o sancțiune specifică pentru clauzele abuzive stipulate de comercianți în contractele încheiate cu consumatorii, anume aceea că respectivele clauze nu produc efecte față de consumator.

Stabilirea de către instanță a modalității de calcul a dobânzii excede prevederilor art.16 din Legea nr.193/2000, judecătorul neavând competenta de a stabili in mod efectiv conținutul viitoarelor clauze contractuale, ci doar de a dispune modificarea acestora sub aspectul înlăturării clauzei respective care nu produce efecte juridice.

A statua în concret un cuantum al dobânzii/modul de interpretare echivalează cu o măsură ce încalcă principiul consensualismului, care guvernează raporturile juridice dintre părți, iar negocierea ce urmează a se iniția între părți trebuie să conducă la realizarea unui real echilibru intre drepturile si obligațiile acestora.

Pe cale se consecință, se va respinge solicitarea reclamantei ca instanța să procedeze la înlocuirea cu o clauză în baza căreia dobânda să poată fi calculată în mod simplu și transparent, urmând ca dobânda să fie egală cu indicele Libor la 6 luni.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, potrivit pct. 4.11 din contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe un comision de acordare credit de 1 % .

Față de situația de fapt și de drept reținută, instanța apreciază că acest comision nu se justifică, întrucât obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări.

Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.11 lit. a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL15418 privind comisionul de acordare credit în cuantum de 1% .

În ceea ce privește comisionul de administrare, instanța reține că, potrivit art. 4.11 lit. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL_, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare lunară a creditului de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului.

Instanța apreciază că acest comision de administrare, perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului.

În această situație este evident dezechilibrul semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, care conduce la lezarea intereselor economice ale consumatorului. In plus, trebuie subliniat faptul ca acest comision este prohibit in mod expres de art.15 din Legea nr.190/1999 care indică in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „In sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii si garantiilor aferente”.

Prin urmare, instanța apreciază că și clauza contractuală privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă din perspectiva art. 4 al. 1 din Legea 193/2000.

În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamanții și- au executat obligațiile, respectiv 523 CHF reprezentând comision de acordare credit și 1993,69 CHF comision de administrare.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. din Codul civil., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamant – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la plata către reclamanti a sumei în cuantum de 523 CHF reprezentând comision de acordare credit și 1993,69 CHF comision de administrare.

Totodată, instanța constată că sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor și anume: obligația pârâtei constă în plata unei sume de bani, obligația este lichidă și exigibilă, iar prin neplata la scadență a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosință a acesteia a produs reclamantei un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale calculate pe durata întârzierii în executare.

Prin urmare, se va obliga pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumelor datorate.

Pentru aceste considerente, se va admite în parte cererea reclamantei Ș. A. I. în contradictoriu cu pârâții . E. N. EUROPE FUNDING II BV și se va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.11 lit. a din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de acordare credit, precum și caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.11 lit. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de administrare.

Ca efect al constatării nulității absolute, pârâta va fi obligată să restituie suma încasate cu titlu de comision de acordare credit, în cuantum de 523 CHF, și 1993,69 CHF reprezentând comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, față de dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, se va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.1, 4.2, 4.3 din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007, respectiv art. 2 pct. 2.2, pct. 2.3 din actul adițional nr 1/22.12.2010 și actul adițional nr. 2/16.10.2012 privind modul de calcul al dobânzii și se vor respinge celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Reținând culpa procesuală a pârâților în declanșarea prezentului litigiu, acestia vor fi obligati la plata către reclamantă a sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta BANCPOST SA, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea reclamantei Ș. A. I., CNP_, cu domiciliul în Navodari, . 2, . în contradictoriu cu pârâții ./9052/1991, CUI RO_, cu sediul în sector 2, București, .. 6A și E. N. EUROPE FUNDING II BV, cu sediul în Amsterdan, Naritaweg 165, 1043 BW, Olanda.

Constată caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.11 lit. a din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de acordare credit.

Constată nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 4.11 lit. a din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de acordare credit și obligă pârâta BANCPOST SA la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit, în cuantum de 523 franci elvețieni, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

Constată caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.11 lit. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de administrare.

Constată nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 4.11 lit. b din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007 privind comisionul de administrare și obligă pârâții la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare în perioada noiembrie 2007- decembrie 2010, în cuantum de 1993,69 franci elvețieni, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

Constată caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 4.1, 4.2, 4.3 din contractul de credit nr. HL15418/18.10.2007, respectiv art. 2 pct. 2.2, pct. 2.3 din actul adițional nr 1/22.12.2010 și actul adițional nr. 2/16.10.2012 privind modul de calcul al dobânzii.

Respinge celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel ce se depune la Judecătoria C. în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi 15.04.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Meral F. M. B.

Red jud MF: 30.04.2015

Tehnored gref MB: 20.04.2015

5 ex