Anulare act. Sentința nr. 4269/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4269/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 14-04-2015 în dosarul nr. 4269/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4269
Ședința publică din data de 14.04.2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: M. TIMOAȘCĂ
GREFIER: F. S.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant M. T., reclamant C. F., reclamant C. Z. și pe pârât B. C. R., pârât B. C. R., pârât ., având ca obiect anulare act constatare clauze abuzive.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 31.03.2015 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 14.04.2015, dată la care s-a pronunțat.
I N S T A N T A
Deliberând asupra cererii, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub numărul_, reclamanții M. T., C. F. și C. Z. au solicitat în contradictoriu cu B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. și S.C. S. C. S.R.L., să se constate nulitatea prevederilor art. 5-9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 194/14.04.2006 încheiat cu pârâta B. Comercială Română S.A. și să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță nr. 1285/ 29.12.2009 încheiat de pârâte.
În motivare, se arată că la data de 14.04.2006, a fost încheiat contractul de credit bancar menționat anterior, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de_ € pentru o perioadă de 240 de luni. În aceeași zi, s-a încheiat și contractul de ipotecă prin care coplătitorul și garantul, respectiv reclamanții C., au convenit să garanteze împrumutul cu imobilul proprietatea acestora. La data de 29.08.2012 reclamanții au primit o somație prin care s-a adus la cunoștință că a fost demarat executarea silită împotriva acestora de către Biroul Executorului Judecătoresc Sarkis I., fiind întocmit dosarul de executare nr. 833/2012. Arată reclamanții și că împotriva actelor de executare au formulat contestație la executare care constituie obiectul dosarului nr._/212/2012 al Judecătoriei C..
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale, reclamanții arată că sunt abuzive clauzele care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă + dobânda de referință sau de administrare precum și clauzele care permit modificarea în mod unilateral al cuantumului dobânzilor sau comisioanelor, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Apreciază reclamanții că prevederile art. 5 din contractul de credit bancar sunt abuzive, reclamanții neputând previziona cuantumul dobânzii și modul de calcul al acesteia, iar modalitatea de cuantificarea dobânzii, respectiv dobânda de referință a băncii + marja fixă, ar intra în contradicție cu alte prevederi legale respectiv ar 54 din Legea nr. 296/2004, art. 93 lit.g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1991 și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului comunității Uniunii Europene.
În ceea ce privește comisionul de administrare întrucât, în mod firesc, ar trebui calculat la valoarea rămasă de achitat din credit, din formatul contractului de credit putându-se observa caracterul de contract standard, preformulat, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.
În drept, au fost invocate dispozițiile art 1 alin. 3, art. 4, art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 5, art. 948, art. 964 C.civ, art. 1, art.2, art. 36, art. 46 din OUG nr. 50/2010.
Pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, în principal, ca netimbrată, ca inadmisibilă, prin raportare la calea de atac distinctă prevăzută de legile speciale, ca urmare a admiterii excepției nulității celui de-al doilea capăt de cerere pentru lipsa motivelor de fapt și de drept pe care acesta se întemeiază. Totodată, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de cesiune, excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității cererii de anulare sau modificare a clauzelor referitoare la prețul contractului, compuse din dobândă și comisioane, iar în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea de anulare a contractelor de cesiune, se arată că reclamanții nu au dovedit calitatea lor de titulari ai unui drept subiectiv civil născut în legătură cu contractul de cesiune încheiat cu privire la creanța deținută de pârâtă împotriva contestatorilor.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, se susține că perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, în maxim trei ani conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes, se susține că interesul nu este actual, deoarece, în prezent, contractul de credit încheiat de părți nu mai produce efecte, ca urmare a declarării scadentei anticipate a creditului nu se mai poate interveni în contract în sensul alterării costurilor periodice ale creditului, din moment ce întreaga sumă datorată a fost declarată exigibilă încă din anul 2009.
Sub aspectul inadmisibilității cererii de anulare sau modificare a clauzelor referitoare la prețul contractului, compus din dobândă și comisioane, arată că voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților, întrucât reclamanții au nesocotit în mod constant prevederile contractuale, pe care și le-a asumat în mod neserios, fără intenția de a respecta angajamentul făcut și de a restitui sumele de bani datorate băncii. Arată pârâta și că situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul împlinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege și potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, nu pot face obiectul controlului instanței clauzele referitoare la prețul sau obiectul principal al contractului.
În ceea ce privește fondul cauzei, susținând netemeinicia cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt inaplicabile dispozițiile Legii nr. 296/2004, ale O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 289/2004.
Susține că, caracterul determinant sau determinabil al prețului contractului rezidă în primul rând din prezentarea în mod clar în contract a modului de calcul al dobânzii, respectiv prin aplicarea formulei dobânda de referință BCR + marja fixă de 2,9 pp., iar dobânda de referință al BCR este făcută publică prin afișare, consumatorul având posibilitatea de a lua oricând cunoștință de ea, neputându-se susține că este nedeterminată sau determinabilă.
În plus, acest indicele nu a avariat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare. Față de susținerea că toate clauzele contractuale nu au fost negociate, solicită ca instanța să ia în considerare existența unui minim de diligenta din partea consumatorului, atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora, contractul încheiat cu reclamanții fiind circumstanțial o funcție exclusiv de alegerile acestora, banca neputând face altceva decât să prezinte opțiunile existente. Împrumutații au avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, ceea ce s-a și întâmplat, având în vedere prevederile contractului semnat iar contestarea valabilității contractului la șapte ani de la semnarea lui și la mai mult de patru ani de la declararea scadentei anticipate a creditului, reprezintă dovada clară că reclamanții au înțeles clauzele contractuale. Arată că clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, doctrina fiind unanimă în a considera existent dezechilibrul semnificativ numai în situația absentei unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți. Nivelul dobânzii percepute în baza contractului inițial este la un nivel comparabil cu nivelul de dobânda practicat de alți prestatori de servicii financiare, iar reclamanții urmăresc evitarea executării silite, consecința modificării sau eliminării clauzelor privind dobânzile și comisioanele ar fi lăsarea contractului fără obiectul său, adică obligarea pârâtei să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere către reclamanți. Potrivit opțiunii împrumutaților din momentul contractării, determinarea dobânzii variabile se făcea prin raportare la dobânda de referință a Băncii, la care adaugă o marjă fixă de 2,9 puncte procentuale.
La rândul său, dobânda de referință variabilă a băncii stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, independente de voința acesteia și are la bază indicii bancari aceste costuri având la bază reglementari ale Băncii Naționale a României. Comisionul de administrare a creditului este perceput în mod legal și corect pentru administrarea contului de credit și cuprinde cu operațiunile bancare prin întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului informarea permanenta a clientului.
Pârâta S.C. S. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru constatarea nulității clauzelor, excepția lipsei semnăturii, pe fondul cauzei a arătat că cererea este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru aprecierea clauzelor ca fiind abuzive.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și interogatoriul părților.
Prin încheierea de ședință din data de 16.09.2014, instanța a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării contestației la executare, excepția nulității celui de-al doilea capăt de cerere pentru lipsa motivele, iar prin încheierea din data de 20.01.2015, au fost unite cu fondul cauzei excepția lipsei de interes în formularea acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Potrivit dispozițiilor art.248 alin.1 C.pr.civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, astfel că va fi analizată cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de cesiune, se reține că există calitate procesuală activă atunci când există identitate între creditorul din raportul juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată în calitate de reclamant, reclamantul fiind cel care, potrivit art.112 C.pr.civ., trebuie să dovedească atât propria calitate procesuală cât și calitatea procesuală pasivă. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta . caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat între reclamanți și pârâta BCR. Chiar dacă pârâta . cesionat creanța ce izvorăște din acest contract de credit către cealaltă pârâtă, ., nu face ca reclamanții să nu aibă calitate procesuală activă în cauza de față, având în vedere că asupra acestora se răsfrâng efectele contractului suspus analizei instanței. Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de cesiune.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține pârâta, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamantă, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamantei neputând fi apreciat ca prescris.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția lipsei de interes invocată de pârâta . reține că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale care intră în conținutul acestuia. Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim, să fie născut și actual, să fie personal și direct.
Reclamanții justifică un folos practic în formularea prezentei acțiuni, având în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede faptul că ,,Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, reclamanta dorind ca prin formularea prezentei acțiuni să deducă analizei instanței de judecată clauzele pe care le consideră ca fiind abuzive, și în cazul în care instanța de judecată va constata caracterul abuziv al acestor clauze, toate aceste clauze să nu își mai producă efectele juridice în privința reclamantei, cu consecința diminuării corespunzătoare a ratelor de credit pe care le achită în derularea contractului și a eventualei restituiri a sumelor achitate în temeiul contractului de credit în baza acestor clauze.
Nu se poate reține argumentul pârâtei referitor la faptul că acțiunea este lipsită de interes întrucât se solicită constatarea nulității unor clauze ale unui contract ce nu își mai produce efecte juridice, atâta timp cât, dimpotrivă, contractul de credit este titlu executoriu, această prerogativă decurgând direct din lege, putând fi pus în executare fără a mai trece prin filtrul vreunei instanțe judecătorești, iar reclamanții sunt executați silit în baza acestuia.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța constată că reclamanta M. T., în calitate de împrumutat, a încheiat cu B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.194/14.04.2006, având ca obiect acordarea de către bancă a unui împrumut de 32.000 EUR, pe o perioadă de 240 luni, conform graficului de rambursare anexat.
Contractul se completează cu prevederile „Condițiilor generale de creditare – anexa la contractul de credit bancar, care fac parte integrantă din contractul de credit, conform prevederilor art.20 din contractul de credit.
Contestatorii C. Z. și C. F. au încheiat cu intimata B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. contractul de ipotecă nr. 194A/14.04.2006 autentificat sub rn. 611/14.04.2006 de Biroul Notarial „Notari Publici G. P. și E. L. Ș.”.
În vederea soluționării cauzei, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.
Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege. Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.
În cazul contractului încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii reclamanți, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Faptul că reclamanții au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, întrucât, o altfel de soluție ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte.
De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la momentul încheierii prezentului contract, nu prevedea în art.4 clauze care nu puteau face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv – astfel de prevederi fiind introduse începând cu 31.12.2007 – ulterior încheierii contractului de față, ceea ce înseamnă că acestea nu au incidență în cauză, prin aplicarea principiului neretroactivității legii civile noi.
Însă, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, nu este suficient a se constata caracterul preformulat al contractului, lipsa negocierii cu consumatorii, ci este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul acestora și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.
În privința clauzelor privitoare la dobândă, instanța reține la pct.5 din contractul de credit părțile au prevăzut că „La data încheierii contractului dobânda curentă este de 10,4% pe an și este variabilă. Dobânda curentă se determină pornind de la dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,90 pp”.
La pct.7 din contract se prevede că „Nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, astfel: - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct.5, dacă întârzierea este cuprinsă între 8 și 30 zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct.5 la care se adaugă 1 puncte procentuale, iar dacă întârzierea este peste 31 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct.5 la care se adaugă 2 puncte procentuale”.
Prin clauza de la art.2.4 din „condițiile generale” s-a prevăzut că „modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat este: dobânda datorată = sold cont împrumut x Rata anuală dob. X nr.ef.zile: 360 x 100”. La pct.2.6 se explică noțiune de „număr efectiv de zile” iar la art.2.8 se prevede calculul dobânzii la numărul exact de zile de folosire a creditului – necontestate de reclamanți.
La pct.2.5 se prevede că „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția serviciului unic al datoriei clientului față de bancă”. La pct.2.7 se prevede că „Dobânda datorată se calculează de bancă de la data primei trageri de din credit, inclusiv pentru perioada de grație, până la data rambursării integrale a creditului. Calculul se face zilnic utilizând soldul creditului ”.
Condițiile generale cuprind clauze aplicabile creditelor cu dobândă variabilă (situație care se regăsește și în speță), respectiv 2.10 a și b și 2.11 lit.a.
Art.2.10 lit.a prevede că „Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent”. Prevederea de la lit.b de la art.2.10 se referă la creditele cu dobânda variabil, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, situație care nu se regăsește în speță.
Art.2.11.a din contract prevede că „Noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. În cazul liniilor de credit, împrumutatul va lua la cunoștință de modificarea dobânzii anuale, precum și graficul de rambursare actualizat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire/extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit, la ghișeele băncii. În cazul în care, în urma modificării dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii”.
Reclamanții susțin că au caracter abuziv clauzele de la art.5 alin.2 teza II din contractul de credit și art.2.10.a din condițiile generale, care permit băncii stabilirea și/sau modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii în funcție de costul resurselor de creditare.
Din interpretarea sistematică a clauzelor privind dobânda, atât cele din contractul de creditare, cât și cele din condițiile generale, conform art.982 C.civ. de la 1864 (în vigoare la momentul încheierii contractului), rezultă că dobânda contractuală a fost denumită dobândă curentă și ea a fost fixă în primele 12 luni de contract și ulterior variabilă (art.5 contract). Pentru perioada în care dobânda curentă devine variabilă, art.5 teza II prevede că dobânda curentă se compune din: dobânda de referință variabilă (afișată la sediile BCR), plus o marjă fixă de 1,5 puncte procentuale. Acesta este mecanismul de percepere a dobânzii curente în cazul în care împrumutatul își îndeplinește obligațiile față de bancă, respectiv nu înregistrează restanțe sau acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, potrivit art.7 par.I din contract. În cazul unor întârzieri mai mari de 7 zile, dobânda curentă se stabilește conform mecanismului prevăzut la art.7 par.II și III, respectiv: - dobânda stabilită potrivit art.5, plus o marjă fixă de 1 și, respectiv, 2 puncte procentuale, în funcție de durata restanțelor. Mecanismul a fost denumit în contract „serviciul datoriei împrumutatului” și prevederea se coroborează cu art.2.6 din condițiile generale, care prevăd că nivelul dobânzii curente se poate schimba pe parcursul derulării contractului, în funcție de evoluția serviciului unic al datoriei clientului față de bancă.
Modificarea dobânzii la care se referă clauza de la art.2.10.a din condițiile generale privește exclusiv componenta dobânzii de referință variabilă (din dobânda curentă). Cu privire la această componentă se prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda, în funcție de costul resurselor de creditare.
Art.1 alin.1 din Legea 193/2000 prevede că „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”. Iar lit.a) din anexa la Legea nr.193/2000 prevede că „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia”.
Instanța reține că aceste condiții sunt îndeplinite în speță, întrucât clauzele privitoare la dobândă sunt exprimate clar, înțelegerea lor nepresupunând cunoștințe de specialitate. De asemenea, instanța apreciază că sunt explicate în mod detaliat mecanismele de determinare a dobânzii curente, aplicarea diferențiată a unor dobânzi fiind prezentată distinct și motivată de împrejurări clar identificate, oferind reclamanților suficiente informații pentru ca aceștia să aibă reprezentarea modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.
Instanța reține că dobânda de referință practicată de BCR era o dobândă standardizată, unică pentru toată produsele financiare destinate persoanelor fizice, afișată la sediile BCR. Determinarea dobânzii curente în funcție de dobânda standardizată a băncii corespunde cheltuielilor proprii ale băncii, impuse de faptul că cel mai adesea banca, pentru a-și procura resursele necesare acoperirii cererii de credite, apelează la împrumuturi la alte bănci, împrumuturi care și ele generează costuri, iar la acestea se adaugă costul serviciilor proprii de creditare. Toate aceste aspecte sunt avute în vedere de bancă la stabilirea dobânzii sale standardizate și instanța apreciază că nu se impunea menționarea în contract a modului concret de determinare de către bancă a propriei dobânzi de referință.
Faptul că în contract nu este menționat modul de determinare de către bancă a dobânzii sale de referință nu imprimă clauzelor un caracter abuziv, în condițiile în care caracterul variabil al ratei dobânzii era clar menționat în contract și se prevedea că acesta depinde costul resurselor de creditare ale băncii.
Instanța nu va reține nici încălcarea OG nr.21/1992, care este aplicabilă contractului în forma în vigoare la momentul încheierii contractului (principiul neretroactivității legii civile noi) și ale cărei prevederi cuprinse în art.7 lit.c și art.9 au fost respectate în speță.
Prin urmare, instanța constată că prevederile privitoare la dobândă nu au caracter abuziv și nu sunt lovite de nulitate.
În privința comisionului de urmărire riscuri, instanța reține că acesta este prevăzut în art.6 din contractul încheiat de părți, în componența D., și explicat în clauza de la art.3.8 din „condițiile generale”. Prin acest din urmă articol s-a stabilit că acest comision „se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de riscuri se percepe integral, inclusiv pentru facțiunile din lună”.
Comisionul de risc reprezintă, în viziunea băncii, costul perceput și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață. Este adevărat că Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Din clauzele privind drepturile și obligațiile generate de convenția de credit, rezultă că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților, anticipat și nediferențiat. Dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o . riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate. De aceea, punerea în sarcina reclamanților-pârâți, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerințelor bunei-credințe.
Mai mult, instanța reține că în prezenta cauză executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rangul I asupra apartamentului situat în orașul Năvodari, ., proprietatea reclamanților C. Z. și C. F., după cum rezultă din contractul de ipotecă. Instanța reține și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de urmărire riscuri, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților-pârâți și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzelor privind acest comision, prevăzute la pct.6 din contractul de credit și 3.8 din condițiile generale la acesta.
Prin art.6 din contract s-a prevăzut posibilitatea băncii de a include în D. „orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract”. Instanța constată că această clauză are caracter abuziv, întrucât este prea vagă, în sensul că nu se stipulează concret care sunt costurile avute în vedere. Instanța apreciază că astfel se rupe echilibrul contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a percepe alte sume reclamanților, în cazul intervenirii unor situații insuficient descrise. Ca o astfel de clauză să nu fie considerată abuzivă, era necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clienților posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, vor trebui să suporte costuri suplimentare. D. astfel opțiunea lor de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl vor semna. Totodată, motivul trebuia să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru obligarea clienților la plată. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 C.civ. Clauza în speță nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu se poate aprecia dacă motivul este întemeiat sau nu. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.
În aceste condiții, instanța va constata nulitatea acestei clauze, considerând-o abuzivă.
In ceea ce privește analiza comisionului de administrare .. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Clauza nr.9 (b) din contract privind comisionul de administrare în cuantum de 0,05% din valoarea inițială a creditului, echivalentul a 16 Euro /lunar, determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractate, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condițiile în care scopul acestui comision, declarat de pârât, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.
Chiar acceptând că și comisioanele reprezintă parte din prețul contractului, deși par a avea natura unor cheltuieli accesorii ale contractului, pârâta nu este scutită de obligația de a cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Condiția aceasta nu este respectată în cauza de față deoarece pârâta nu a explicat natura și riscurile acoperite de acest comision.
In ceea ce privește constatarea nulității contractului de cesiune se va retine prealabil ca in cond. cap. X din Condițiile Generale, banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din contractul de credit bancar. La data de 08.10.2010, pârâta B. Comercială R. S.A., în calitate de cedent, și pârâta S.C. S. COLECT S.R.L., în calitate de cesionar, au încheiat contractul de cesiune de creanțe nr. J1285/_/18.12.2009, prin care cedentul a cedat cesionarului un portofoliu de creanțe neperformante, între care se regăsește și cea rezultată din contractul de credit menționat anterior.
Reclamanții invocă în susținere dispozițiile art.7.4 si 8.3 din Condiții generale, insa din analiza acestor clauze coroborat cu cap. XI din Condiții Generale, cesiunea nu este condiționată de declararea scadentei anticipate, din actele dosarului rezultând că s-a realizat urmare a declarării creditului scadent anticipat.
Instanța constată că reclamanții nu învederează motive care sa atragă nulitatea absolută a cesiunii, rezumându-se la simple afirmații, cesiunea de creanța fiind o modalitate de transmitere a obligațiilor, nefiind afectate drepturile si obligațiile reclamantei derivate din contract. Se constată totodată ca cesiunea a fost notificată debitorului, cesiunea survenind în mod evident pe fondul întârzierilor repetate în plata ratelor și acumularea unor debite și în raport de dispozițiile art.8.3 din Condiții Generale, motiv pentru care acest capăt de cerere urmează a fi respins ca neîntemeiat.
În consecință, instanța urmează a admite, în parte, acțiunea și a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.194/14.04.2006 și din clauzele generale ale contractului de credit: clauzele de la pct.6 din contractul de credit și art.3.8 din clauzele generale, privitoare la comisionul de urmărire riscuri; clauza de la art.6 ultima teză din contractul de credit conform căreia se includ în D. „orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului”; clauza de la pct.9 din contractul de privitoare la comisionul de administrare, celelalte capete din cererea principală, urmând a fi respinse, ca neîntemeiate.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, pârâtele urmează a fi obligate, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes invocate de pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A.
Admite în parte cererea principală formulată de reclamanții M. T., cu domiciliul in CONSTANTA, .. 3,județul C., C. F., cu domiciliul in TECHIRGHIOL, ., județul C., și C. Z., cu domiciliul TECHIRGHIOL, . C, județul C., împotriva pârâtelor B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., cu sediul in sector 3, București, . și CONSTANTA, ., și S.C. S. C. S.R.L., cu sediul in sector 3, București, .. 5, .. 3.
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.194/14.04.2006 și din clauzele generale ale contractului de credit: clauzele de la pct.6 din contractul de credit și art.3.8 din clauzele generale, privitoare la comisionul de urmărire riscuri; clauza de la art.6 ultima teză din contractul de credit conform căreia se includ în D. „orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului”; clauza de la pct.9 din contractul de privitoare la comisionul de administrare.
Respinge celelalte capete din cererea principală, ca neîntemeiate.
Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare ce se va putea depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2015.
P. GREFIER
M. TIMOAȘCĂ F. S.
Red jud. MT
Tehnored gref SF
Data redactării: 19.11.2015/8 ex
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 4271/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 4582/2015. Judecătoria CONSTANŢA → |
|---|
