Anulare act. Sentința nr. 947/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 947/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 947/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Dosar civil nr_
SENTINȚA CIVILĂ NR 947
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 04.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Meral F.
GREFIER: M. B.
Pe rol, soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act - constatarea nulitatii clauzei abuzive, acțiune formulată de reclamanții D. D. și D. A.-M.-C., ambii cu domiciliul în Constanta, ., nr. 15, ., ., J. C. în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în sector 2, București, Soseaua P., nr. 42, . 10.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta. La acel termen de judecată, instanța, pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.02.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. în data de 26.06.2014 sub nr._, reclamanții D. D. și D. A. M. C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. S.A., solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce va pronunța să constate ca fiind abuzive clauzele înscrise în contractul de credit nr._/15.10.2008 la pct. 5 lit. a referitoare la comisionul de risc, respectiv art. 3 din actul adițional nr. 1/19.11.2010 prin care comisionul de risc este redenumit comision de administrare și cea prevăzută la art. 2 din actul adițional nr. 2/19.11.2010; clauza înscrisă la pct. 1 din actul adițional nr. 1/19.11.2010 și pct. 1 din actul adițional nr. 2/19.11.2010 prin care dobânda fixă stabilită prin convenția de credit nr._/15.10.2008 la pct. 3 lit. a este modificată în dobândă variabilă. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 2149 franci elvețieni reprezentând comision de risc încasat în perioada 15.10._10, precum și contravaloarea comisionului de risc în cuantum de 1769,94 franci elvețieni încasat începând cu 19.11.2010 și obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului. S-a mai solicitat și acordarea sumei de 2000 franci elvețieni cu titlu de daune morale pentru starea de nesiguranță și incertitudine creată.
În motivare, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta contractul de credit nr._/15.10.2008 prin care au împrumutat suma de 40.000 franci elvețieni pe o perioadă de 300 luni. La data de 19.11.2010 s-a încheiat actul adițional nr. 1 prin care comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare, fiind încheiat totodată și actul adițional nr 2 prin care banca, în mod unilateral, a modificat comisionul de administrare de la valoarea de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului la 0,12 % pe lună. Reclamanții au învederat instanței că în convenția părților nu este definit comisionul de risc, respectiv de administrare. Cu atât mai mult, au precizat că au încheiat cu pârâta o poliță de asigurare pentru un imobil proprietatea reclamanților, poliță menită să acopere riscurile legate de imobilul luat în garanție conform art. 7 lit. a din convenția de credit. Potrivit mențiunilor din condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de bancă pentru punerea la dispoziție a creditului, la fel ca și dobânda curentă care este percepută tot pentru creditul acordat, conform art. 3.1. Prin această clauză, reclamanții apreciază că pârâta a urmărit să pună în sarcina lor toate riscurile contractului, posibile și viitoare, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza de modificare a dobânzii din fixă în variabilă, s-a arătat că banca s-a folosit de clauza inserată la pct. 3 lit. d fără a explica noțiunea de „schimbare semnificativă pe piața monetară”.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2011.
În probațiune s-a depus în copie certificată pentru conformitate cu originalul, convenția de credit.
Pârâta nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 15.10.2008 între reclamanți și pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. s-a încheiat convenția de credit nr._/15.10.2008 având ca obiect acordarea de către pârâtă reclamanților a unui împrumut în cuantum de 40.000 franci elvețieni pentru o perioadă de 300 de luni.
Ulterior, s-au încheiat în data de 19.11.2010 actele adiționale nr. 1 și nr.2.
Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori fiind raporturi decurgând din contracte încheiate între un profesionist și consumator, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din actul normativ menționat.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Având în vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, se rețin următoarele: contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes. In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta.
Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
. multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor.
Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil vechi) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului.
Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechilibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului
Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la cistig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului.
Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justa repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual.
Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie sa răspundă efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.
La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii).
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator.
Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.
Cum profesionistul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor).
Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar.
Legea restabileste echilibrul in contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator.
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.
Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta in poziția de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe lânga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.
Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze.
Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege intre diferite tipuri standard de contracte, optiune care este si ea controlata de banca, intrucât banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului, banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului.
Banca însăși recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului.
Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client. Situatia initiala se agraveaza dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul raspunde, nu si banca.
Dobânda, desi ar trebui sa fie fixa in conformitate cu clauzele contractuale si cu legea, este variabila in functie de vointa bancii sau de fluctuatiile pietei financiare, intrucit printr-o clauza banca si-a asigurat variatia dobinzii in functie de acest element exterior vointei clientului, dar pe care banca il aplica si il interpreteaza dupa cum are interes.
Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, se percep penalitati de intirziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului.
Clauza relativa la dobanda este sub efectul prezumtiei de clauza abuziva, deoarece nu este clar exprimata in contract intrucat . spune ca dobanda este fixa pe toata durata contractului, dar la un alineat imediat urmator se arata ca banca poate, totusi, sa modifice in mod unilateral dobanda, in functie de conjunctura economica; adica dobanda ar trebui sa fie fixa, dar prin vointa unilaterala a bancii devine variabila.
Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua: daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atit mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca).
Dobanda ar trebui sa fie fixa intrucat asa trebuie sa fie interpretat contractul („dobinda este fixa, pe toata perioada contractului”). Cand tipul de dobanda nu este clar specificat in contract, se prezuma ca dobanda este fixa, intrucat o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obliga iar comisionul de risc este abuziv intrucat este, de fapt, o dobanda mascata, este platit pentru aceeasi prestatie pentru care se plateste deja dobanda, este menit sa asigure banca in contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce inseamna ca riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanti, ci de debitorii bun-platnici, așa cum sunt si reclamanții.
In cauza dedusa judecății, procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul Legea nr.193/2000, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce privește prima clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în pct. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit și vizează comisionul de risc, în conținutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”. Clauza este reluată în art 3 din actul adițional nr 1/19.11.2010 prin care comisionul de risc este redenumit comision de administrare, precum și în art. 2 din actul adițional nr. 2/19.11.2010.
Instanța apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.
Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantii să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.
Considerând că această clauză contractuală are caracter abuziv, fiind contrară normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, instanța va declara nulitatea absolută a acesteia, păstrând valabile restul prevederilor convenției de credit vizate, modificate prin actele adiționale propus de pârâtă.
Pe de altă parte, instanța constată introducerea comisionului de administrare care înlocuiește comisionul de risc.
S-a avut in vedere că acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision.
În ceea ce privește a doua clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă, aceasta este cuprinsă în pct. 1 din actul adițional nr 1/19.11.2010 și actul adițional nr 2/19.11.2010, prin care dobânda fixă stabilită la pct. 3 lit. a din convenția de credit este modificată în dobândă variabilă. Astfel, „Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
În primul rând, instanța constată că părțile au stipulat în art. 3 lit. a din aceleași condiții speciale ale convenției de credit, clauza potrivit căreia rata dobânzii curente este de 3,99 % pe an - dobânda fixă.
Ca atare, deși prin acordul lor concordant părțile au stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Această clauză de impreviziune a efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii sale, precum și următoarele clauze ce vor face obiectul analizei instanței, neprobate de pârâta ca fiind negociate direct cu reclamanții, instanța le va aprecia ca fiind clauze standard preformulate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanților, fără ca noua rată să fie negociată cu acestia, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantilor. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantilor este acela de a fi informati asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.
Astfel, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.
Instanța apreciază că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, ce conferă dreptul băncii de revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari și neechivoci, astfel încât se poate considera că acesta nu reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.
Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează.
Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. 1 Cod civil, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.
Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform art.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamanții și- au executat obligațiile, respectiv 2149 franci elvețieni reprezentând sume percepute cu titlu de comision de risc în perioada 15.10._10 și 1769,94 franci elvețieni comision de administrare începând cu data de 19.11.2010.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. din Codul civil., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamant – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la plata către reclamanti a sumei în cuantum de 2149 franci elvețieni reprezentând sume percepute cu titlu de comision de risc în perioada 15.10._10 și 1769,94 franci elvețieni comision de administrare începând cu data de 19.11.2010.
Totodată, instanța constată că sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor și anume: obligația pârâtei constă în plata unei sume de bani, obligația este lichidă și exigibilă, iar prin neplata la scadență a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosință a acesteia a produs reclamantilor un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale calculate pe durata întârzierii în executare.
Prin urmare, se va obliga pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului datorat de la data încasării până la data plății efective.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 franci elvețieni cu titlu de daune morale, instanța urmează a- l respinge ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o . criterii obiective, pentru care cel în cauză dovedește că prestigiul, onoarea, reputația sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta pârâtului.
Acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minim de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus reclamantului, cât și întinderea acestuia.
În prezenta cauză, recșamanții nu au făcut dovada modalităților în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat, limitându- se a învedera instanței că starea de teamă, stress și incertitudine resimțită ca urmare a faptului că banca a transformat discreționar rata dobânzii din fixă în variabilă reclamă o reparație bănescă sub forma acordării de daune morale.
Astfel, reclamanții nu au făcut dovada modalităților în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat. Orice incident de natura celui descris în speță implică, inerent, o stare de tensiune, dar aceasta nu este suficientă pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferințe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, de pildă, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmațiilor celui interesat. Astfel, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensație bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condițiile concrete ale faptului prejudiciabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea reclamanților D. D., CNP_, și D. A. M. C., CNP_, ambii cu domiciliul în Constanta, ., nr. 15, ., ., J. C. în contradictoriu cu pârâta ., J_, CUI_, cu sediul în sector 2, București, Soseaua P., nr. 42, . 10.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/15.10.2008 referitoare la comisionul de risc, respectiv clauza prevăzută la art. 3 din actul adițional nr 1/19.11.2010 și art. 2 din actul adițional nr 2/19.11.2010, pe cale de consecință, constată nulitatea acestor clauze.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la pct 1 din actul adițional n 1/19.11.2010 și pct 1 din actul adițional nr 2/19.11.2010 privind dobânda, și, pe cale de consecință, constată nulitatea acestor clauze.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 2149 franci elvețieni reprezentând sume percepute cu titlu de comision de risc în perioada 15.10._10 și comision de administrare începând cu data de 19.11.2010.
Obligă pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului datorat de la data încasării până la data plății efective.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea de daune morale.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel ce se depune la Judecătoria C. în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 04.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Meral F.
M. B.
Red jud MF: 27.02.2015
Tehnored gref MB: 09.02.2015
5 ex
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9549/2015. Judecătoria CONSTANŢA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1193/2015. Judecătoria... → |
|---|
