Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2616/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2616/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 2616/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Dosar civil nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2616/2015
Ședința din camera de consiliu de la data de 06.03.2015
Instanța constituită din:
Președinte - G. M.
Grefier - C. B.
Pe rol, soluționarea cererii de valoare redusă formulate de către reclamanta S.C. T.-M. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S. S.R.L.
La apelul nominal făcut în ședința camerei de consiliu se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S – a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În temeiul art. 131 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța constată că este competentă să judece pricina din punct de vedere general, material – potrivit art. 1027 alin. 1 din codul de procedură civilă și teritorial – potrivit art. 107 din Codul de procedură civilă.
În temeiul dispozițiilor art. 258 rap. la art. 255 din Codul de procedură civilă, instanța încuviințează reclamantei proba cu înscrisuri.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, în temeiul art. 244 din Codul de procedură civilă, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și, întrucât prezenta cauză se desfășoară în conformitate cu prevederile art. 1029 din Codul de procedură civilă, conform cărora procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă și se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu, dată fiind împrejurarea că reclamanta nu a solicitat dezbateri orale, în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, reține cauza spre soluționare.
JUDECĂTORIA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin formularul de cerere de valoare redusă înregistrat pe rolul Judecătoriei C. la data de 05.11.2014, sub număr dosar_/ 212/ 2014, reclamanta S.C. T.-M. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. F. S. S.R.L. la plata următoarelor sume de bani:
- 549.61 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a mărfurilor vândute potrivit facturii nr. 1990/ 18.04.2013;
- penalități de întârziere de 0.1% pe zi, calculate asupra debitului principal, de la scadența fiecărei obligații de plată și până la data plății datoriei;
- cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a livrat pârâtei un echipament, pentru care s-a emis factura nr. 1990/ 18.04.2013, în valoare totală de 549.61 lei, comunicată cumpărătorului prin serviciul de curierat, cu confirmare de primire, însă S.C. F. S. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de plată.
Mai arată reclamanta că este îndreptățită a solicita penalități de întârziere în cuantum de 0.1% pe zi, în baza clauzei inserate în cuprinsul facturii.
Pârâta a fost somată cu privire la obligația de plată ce îi revine, însă nu și-a achitat debitul către vânzător până la data promovării acțiunii civile.
Cererea nu este motivată în drept, iar în susținere a depus înscrisuri.
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 50 lei, conform art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Legal citată fiind, pârâta nu a depus la dosar formularul de răspuns prevăzut de art. 1029 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, încuviințată reclamantei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Cu titlu preliminar, Judecătoria reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile titlului X din Codul de procedură civilă privind cererile de valoare redusă, întrucât creanța pretinsă de reclamantă este sub nivelul de_ lei și nu este incident niciunul din cazurile de excepție prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 1025 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, se constată că între S.C. T.-M. S.R.L. – în calitate de vânzător și S.C. F. S. S.R.L. – în calitate de cumpărător a intervenit un contract de vânzare - negotium iuris – potrivit dispozițiilor art. 1166, art. 1178 și urm. - toate din Codul civil, dovedit prin factura nr. 1990/ 18.04.2013 (f. 10), în valoare totală de 549.61 lei. Chiar dacă nu s-a încheiat o convenție în formă scrisă, cu toate condițiile acesteia (instrumentum), înțelegerea este dovedită prin însăși factura emisă între cele două părți.
Potrivit înțelegerii dintre părți, reclamanta a livrat pârâtei echipamentul menționat în factură – aspect reținut de instanță pe baza prezumției simple născute din emiterea și comunicarea facturii către cumpărător, iar acesta din urmă avea obligația corelativă de plată a acestui bun.
S.C. T.-M. S.R.L. afirmă că nu i-a fost plătită contravaloarea facturii nr. 1990/ 18.04.2013, sens în care a purtat corespondență prin poșta electronică cu S.C. F. S. S.R.L. (f. 12-13), emițând la data de 02.09.2014 și un avertisment de plată către pârâtă (f. 14).
Scadența obligației de plată a fost indicată în cuprinsul facturii ca fiind 19.04.2013, însă potrivit dovezii de comunicare (f. 11), a fost comunicată efectiv la data de 20.04.2013, sub semnătură de primire din partea reprezentantului S.C. F. S. S.R.L.
Instanța reține că în materie contractuală sarcina probei este împărțită între creditor și debitor, în sensul că reclamantul are sarcina de a proba existența convenției și executarea propriilor obligații, moment în care se prezumă faptul neexecutării culpabile din partea debitorului, care poate proba contrariul fie prin actul juridic al plății, în conformitate cu dispozițiile art. 1469 din Codul civil sau o altă modalitate de stingere a obligațiilor reglementată de lege, fie caracterul neculpabil al neîndeplinirii obligațiilor conținute de contract, conform art. 1351 din același cod, prin intervenirea unui caz fortuit sau de forță majoră.
Obligația de a plăti o sumă de bani este o obligație de a da, creditorului acestei obligații, în vederea obținerii executării acesteia prin intermediul unei acțiuni în justiție, revenindu-i doar sarcina de a dovedi existența contractului și executarea propriilor obligații, urmată de afirmarea neexecutării obligației debitorului. Acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi, prin documente justificative ale plății, faptul că între cele două entități nu mai exista nici o obligație valabilă, creanța pretinsă fiind stinsă anterior prin plată.
Având în vedere că, în speța de față, reclamanta-creditoare a făcut dovada existenței unui contract valabil, susținând totodată executarea propriilor obligații, executare ce nu este contrazisă de către debitoare și nici infirmată prin probele administrate, afirmând în același timp neexecutarea obligațiilor de către pârâta-debitoare, instanța apreciază că acesteia din urmă îi revenea sarcina de a dovedi, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, că și-a executat propriile obligații.
În drept, instanța reține incidența în cauză a următoarelor prevederi din Codul civil adoptat prin Legea nr. 278/ 2009:
• art. 1270 alin. 1 - „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”;
• art. 1350 - „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.”
• art. 1516 - „ (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”;
• art. 1538 - „ (1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.”
• art. 1539 - „Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.”
Prin prisma acestor dispoziții și a situației faptice anterior reținute, instanța constată îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv: existența unei fapte ilicite - încălcarea unei obligații (de plată) asumate prin contract; existența unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția pârâtei.
Așa fiind, pârâta urmează a fi obligată să plătească reclamantei suma de 549.61 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a mărfurilor vândute potrivit facturii nr. 1990/ 18.04.2013.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă, instanța reține că acea clauză penală inserată în cuprinsul facturii nu a fost însușită în mod expres de cumpărător, în lipa vreunei dovezi în acest sens, precum semnarea de primire a facturii însoțită de ștampila societății, ori un înscris separat însușit în mod expres de S.C. F. S. S.R.L. din care să rezulte, fără echivoc, consensul părților în această privință.
Mai mult, prin avertismentul de plată transmis debitoarei la data de 02.09.2014 (f. 14), așadar la mai mult de un an de la scadența obligației de plată născute din factura nr. 1990/ 18.04.2013, se arată că datoria pârâtei față de reclamantă este de 549.61 lei – contravaloarea facturii neachitate, penalitățile de întârziere fiind de 0 lei.
Prin urmare, nu se vor acorda penalitățile de întârziere solicitate prin cererea de față.
În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, față de cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și constatând culpa procesuală a pârâtei în prezenta cauză, instanța îi va obliga pe aceștia din urmă la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru de 50 de lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
JUDECĂTORIA, ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de către reclamanta S.C. T.-M. S.R.L. – CUI RO25535204, înregistrată în registrul comerțului sub nr. J40/ 5699/ 2009, cu sediul în municipiul București, .. 29, sector 2, având sediul procesual ales la Cabinet de avocat „V. D.” – în municipiul București, .. 7, ., ., sector 3, în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S. S.R.L. – CUI RO22879394, înregistrată în registrul comerțului sub nr. J13/ 4164/ 2007, cu sediul în municipiul C., ., ., ., jud. C.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 549.61 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a mărfurilor vândute potrivit facturii nr. 1990/ 18.04.2013.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.
Obligă pârâta să plătească reclamantei 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
G. M. C. B.
Red. jud. M.G./24.07.2015;
Tehnored. jud. M.G./24.07.2015/ 4 ex.
Comunicat 2 ex./ .
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2625/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2626/2015. Judecătoria... → |
|---|
