Pretenţii. Sentința nr. 1101/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1101/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 4441/212/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Sentința civilă nr. 1101
Ședința publică din data de 05.02.2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: A. R. P.
GREFIER: M. R.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect acțiune în răspundere contractuală - pretenții, acțiune formulată de reclamanta E. K. ROMANIA SRL, cu sediul în București, .. 10A, sector 2, în contradictoriu cu pârâtul O. G. M., cu domiciliul în C., Șoseaua Mangaliei, nr. 71, ., ..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc in ședința publică din data de 15.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, cand instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la data de 22.01.2015, la data de 29.01.2015 și la data de 05.02.2015 când a pronunțat următoarea hotărâre:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.02.2014 sub numărul_ reclamanta E. K. România SRL a chemat în judecată pârâtul O. G. M., solicitând obligarea acestuia la plata debitului principal în cuantum de 1679,83 lei, a penalităților de întârziere în cuantum de 1679,83 și a dobânzii legale în cuantum de 218,72 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că între Orange Romania SA (fosta .) și pârât s-a încheiat contractul de servicii de telecomunicații integrate_/_ în baza căruia i s-a atribuit codul de abonat_. Prin semnarea clauzelor contractuale de bază aferente contractului (art. 11), pârâtul și-a dat acordul referitor la prevederile contractului și ale documentului Termeni și Condiții Generale (TCG). Documentul TCG face parte integrantă din contract conform prevederilor primului paragraf din clauzele contractuale de bază, iar un exemplar al acestui document trebuia solicitat și citit de către pârât la data încheierii contractului. În conformitate cu condițiile generale ale acestui contract, Orange Romania SA avea obligația să furnizeze servicii de telecomunicații, iar pârâtul avea obligația să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise de către Orange Romania SA în termen de 14 zile calendaristice de la emiterea facturilor conform clauzelor contractuale referitoare la Facturare și Termene de Plată. Compania Orange Romania SA a prestat serviciile pentru care s-a obligat conform contractului, fiind emise facturile cu numărul JAE_/JAE_/JAE_/12.12.2011 și JAE_/JAE_/JAE_/12.11.2011, facturi care însă nu au fost achitate integral de către pârât. Pentru serviciile prestate și neachitate la termen, s-au calculat penalități conform contractului până la concurența cu debitul principal, iar apoi s-au calculat dobânzi legale conform OG 9/2000 și ulterior, OG nr. 13/2011. A menționat reclamanta că rațiunea pentru care se solicită atât penalitățile contractuale, în limita debitului principal, cât și dobânzile legale, este repararea integrală a prejudiciului suferit prin neplata serviciilor prestate. Astfel, penalitățile de întârziere reprezintă prejudiciul efectiv suferit, care a fost evaluat de către părți anterior producerii sale, iar dobânzile legale reprezintă beneficiul nerealizat din cauza neplății. O reparare integrală și efectivă a prejudiciului nu s-ar putea realiza decât prin acoperirea atât a damnum emergens, cât și a lucrum cessans.
A mai învederat reclamanta că dreptul de creanță al Orange România SA față de debitorul O. G. M. provenind din contractul de abonament încheiat a fost cesionat către E. K. Romania SRL, astfel că dreptul la acțiune pentru obținerea îndeplinirii obligației de plată corelative poate fi exercitat de către E. K. Romania SRL. Fiind un contract consensual, pentru validitatea cesiunii de creanță nu este necesar consimțământul debitorului cedat. Întrucât cesiunea a intervenit după data intrării în vigoare a noilor prevederi civile, se supune acestora, sens în care a menționat disp. art. 117 din Legea 71/2011 care în alin. (1) prevede: "Creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței, astfel prevederile noului cod civil se aplică doar cu privire la instituția cesiunii de creanță nu și cu privire la drepturile cesionate." Astfel, cesiunea a devenit opozabilă pârâtului, conform art. 1579 Noul Cod Civil, din momentul comunicării ei și prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, fiind îndeplinite totodată și condițiile de publicitate. Totodată cesiunea i-a fost notificată pârâtului printr-un înscris cu data certă (cf. art. 1578 alin 1 lit a din Noul Cod Civil), moment din care se putea elibera de obligație numai prin efectuarea plății debitului către creditorul cesionar. Mai mult decât atât, potrivit art. 19 alin. 4 din Noul Cod Civil "Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită". Cesiunea a fost înregistrată la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sub numărul 2012-_- BLN.
Reclamanta a arătat că a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului intervenit cu clientul său, prin notificări și apeluri telefonice adresate debitorului, însă demersurile nu au avut rezultatul așteptat. În aceste condiții a înțeles să se adreseze instanței, considerând îndeplinit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței.
Astfel, reclamanta a menționat că suma solicitată este certă deoarece existența ei rezultă din actul de creanță - contract însușit de ambele părți prin semnătură - act sub semnătură privată, precum și din facturile emise și neachitate. Pârâtul și-a însușit clauzele contractuale prin semnătura pe contractul tip și pe anexa la acesta, declarând totodată că își însușește și dispozițiile condițiilor generale aplicate de Orange Romania SA la acea dată. De asemenea, creanța rezultă și din facturile acceptate la plată. În ceea ce privește acceptarea, a învederat reclamanta, aceasta poate fi expresă ori tacită, în speță fiind vorba de o acceptare tacită. Astfel, pe de o parte, în cazul concret al prestării de servicii de telefonie mobilă este practic imposibilă acceptarea expresă tradițională, prin semnătură, întrucât în conformitate cu dispozițiile ordinului nr. 1077/2003 al Ministerului Finanțelor Publice, precum și în baza avizului Direcției de contabilitate generală a aceluiași Minister, cu nr. 145.592/05.05.1997 și a aprobării ANAF nr. 3252/01.02.2006, facturile se emit de către Orange Romania SA într-un singur exemplar, un exemplar stocându-se electronic. Cu alte cuvinte, acceptarea facturilor în acest caz este imposibil să fie expresă, pe cale de consecință ea neputând fi decât tacită. Acceptarea tacită rezultă fără dubiu din faptul că facturile neachitate nu au fost contestate potrivit contractului, în scris, în termen de maxim două luni de la emitere. Totodată creanța este lichidă deoarece poate fi determinată cu ajutorul actului de creanță - contractul semnat de către părți și facturile fiscale emise. A precizat reclamanta că fiind un contract cu prestări succesive, lunar se emit facturi fiscale, care, în domeniul prestării de servicii de telefonie mobilă au caracteristici derogatorii de la regimul comun al acestor acte contabile, fiind emise într-un singur exemplar original pe suport de hârtie. În acest sens, recunoașterea facturilor se realizează prin necontestarea lor în termenul contractual acordat. De asemenea, clientul care reclamă că nu a primit factura nu este exonerat de la plata sumei indicate de Orange România. La cererea debitorului, acestuia i se putea pune la dispoziție o copie a facturii. Creanța este de asemenea exigibilă deoarece la scadența facturilor - 14 zile după emiterea acestora - acestea nu au fost achitate de către pârât. În final reclamanta a solicitat instanței să ia act de faptul că în conformitate cu prevederile Art.1.9., alin. 3 din documentul Termeni și Condiții Generale (TCG), prin semnarea contractului Clientul recunoaște că oricare și toate sumele cuprinse în facturile Orange Romania reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile.
În drept reclamanta a invocat art. 1.025 și următoarele din codul de procedură civilă privind procedura cererilor cu valoare redusă, Titlul VI, Capitolul I privind cesiunea de creanță din noul Cod Civil, art. 1.030 Noul C. proc. civ., art. 411 alin. 1, pct 2 Noul C. proc. civ., art.154 alin. 8 noul Cod proc. civ și art. 167 alin. 2 noul Cod proc. civ.
Cererea fost legal timbrată cu suma de 200 lei conform art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
În probațiune reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Legal citat cu mențiunile prevăzute de art. 1029 alin. (3) și (4) C. pr. civ., pârâtul a formulat întâmpinare la dosar solicitând instanței respingerea acțiunii ca nefondată.
În apărare, a arătat că factura emisă de Orange Sa în data de 12.12.2011 în valoare totală de 984,34 lei nu conține penalități de întârziere aferente soldului restant pe aceeași factură. De asemenea, a primit în data de 10.11.2011 un mesaj de restricționare a apelurilor telefonice datorită neachitării ultimei facturi – ceea ce s-a și întâmplat, astfel că factura din 12.12.2012 nu este reală din moment ce nu a mai beneficiat în acea perioadă de serviciile de telefonie. A mai susținut debitorul că în data de 12.12.2011 a achitat către Orange România suma de 700 lei cu chitanța nr._ reprezentând suma de plată a lunii – octombrie -, factură pentru care, conform mesajului din 10.11.2011, Orange i-a restricționat apelurile.
În final, a învederat petentul faptul că penalitățile solicitate au fost calculate în temeiul unei clauze contractuale care are caracter abuziv, motiv pentru care dispozițiile normative prevăzute de art. 6 din Legea nr. 193/2000 sunt aplicabile în speță, această clauză urmând să nu-și producă efectele.
În cadrul cercetării procesului s-a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de ambele părți.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între . în calitate de prestator și pârâtul O. G. M. în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul nr._/13.01.2009 având ca obiect prestarea de servicii de telefonie mobilă .
Așa cum rezultă din art. 5 din Clauzele contractuale de bază, parte integrantă din contract, Orange România va emite și trimite lunar o factură pentru serviciile prestate, aceasta urmând a fi achitată în maximum 14 zile calendaristice de la data emiterii.
În derularea acestor contracte, S.C. Orange România S.A. a emis pe numele pârâtului facturile fiscale care fac obiectul prezentului litigiu (f. 15-20) în valoare de 1679,83 lei.
Deși potrivit prevederilor art. 1270 și 1523 alin. 2 lit. c) C. civ. contractul este obligatoriu pentru părțile acestuia, iar pârâtul se află de drept în întârziere, acesta nu a dovedit conform art. 249 C. proc. civ. faptul că a plătit cedentei . sau reclamantei-cesionare serviciile de telefonie mobilă, scadente în maximum 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, astfel încât reclamanta are o creanță certă, lichidă și exigibilă pentru această sumă reprezentând debit restant.
Dreptul de creanță al S.C. Orange România SA față de pârâtul O. G. M. provenind din contractul de abonament încheiat a fost cesionat către E. K. România SRL, în calitate de administrator al activelor, să desfășoare activități de recuperare a creanțelor.
Cesiunea a devenit opozabilă pârâtului conform art. 1579 noul Cod Civil din momentul comunicării ei și prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, fiind îndeplinite totodată și condițiile de publicitate.
În ceea ce privește plata penalităților de întârziere în cuantum de 1679,83 lei, cererea reclamantei este neîntemeiată.
Instanța constată că o parte din clauzele contractuale stipulate în mod general de reclamantă și acceptate forțat de către pârât au un caracter abuziv și contravin Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Astfel, instanța reține că în temeiul art. 4 din legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condițiile generale practicate de comercianți pe proba produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale au fost negociate direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor respective legi pentru restul contractului, dacă o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Instanța este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al contractelor încheiate între prestatorii de servicii și consumatori, obligație ce rezultă neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia. Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat cu valoare de principiu că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului. În lumina acestor prevederi legale, instanța va constata nulitatea parțială a unei clauze contractuale abuzive, și îi va înlătura de la aplicare efectele, fără a se pronunța însă asupra nulității prin dispozitiv, pentru respectarea principiului disponibilității.
Contractul de prestări servicii încheiat între părți, în cauză, are un caracter de adeziune, clauzele acestuia nefiind negociate direct cu pârâtul. Opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie/internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie/internet pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Prin raportare la prevederile legale și interpretarea acestora prezentate mai sus, instanța constată caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 1.9 privind stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, încălcând dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2000.
Astfel, potrivit literei i) din anexa legii, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză. Se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului, și va conduce la nulitatea parțială a clauzei contractuale abuzive.
Pentru aceste motive instanța va respinge capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere considerând că aceasta nu produce efecte.
Cu toate acestea, în lumina dispozițiilor legale prevăzute de OG nr. 9/2000 și respectiv OG.13/2011, față de neachitarea contravalorii facturilor fiscale la data emiterii, instanța apreciază ca fiind întemeiată cererea creditoarei privind acordarea dobânzii legale aferentă debitului datorat..
Reținând culpa procesuală a pârâtului, în baza art. 1031 alin. (1) raportat la art. 451-453 C. proc. civ., instanța va obliga pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciara de timbru aferentă cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C. “E. K. ROMANIA” S.R.L, cu sediul în București, .. 10A, sector 2 în contradictoriu cu pârâtul O. G. M., cu domiciliul în C., Șoseaua Mangaliei, nr. 71, ., ., jud. C..
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1679,83 lei reprezentând rest de plată contravaloare servicii de telefonie mobilă, precum și dobânda legală aferentă debitului datorat.
Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 1679,83 lei cu titlu de penalități de întârziere, ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 05 februarie 2015.
P., GREFIER,
A. R. P. M. R.
Red.jud.A.R.P.
Tehno. Red. M.R.
4ex/27.02.2015
| ← Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 1432/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1103/2015.... → |
|---|
