Pretenţii. Sentința nr. 3670/2013. Judecătoria CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3670/2013 pronunțată de Judecătoria CRAIOVA la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 25688/215/2012
Dosar_
ROMANIA
JUDECĂTORIA CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR 3670/2013
Ședința Publică din 07 martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: V. F.
GREFIER: C. R.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul G. J. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns av. C. pentru reclamant, lipsind pârâtul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Av.C. pentru reclamant, solicită termen pentru a depune la dosar înscrisuri care să dovedească faptul că reclamantul a fost condamnat printr-o sentință civilă.
Instanța, văzând și disp art. 138 C., respinge cererea de probatorii apreciind că proba solicitată nu este utilă cauzei.
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare.
Av. C. solicită respingerea excepției, acțiunea fiind imprescriptibilă.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.10.2012 sub nr._, reclamantul G. J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 10.000 euro ce reprezintă despăgubiri morale ca urmare a suferințelor pricinuite de arestarea abuzivă în baza Decretului nr. 153/1970.
În motivarea cererii, reclamantul arată că a fost arestat abuziv în baza Decretului nr. 153/1970 pe o perioadă de 6 luni și a fost eliberat pe data de 21 06 1981 și consideră că această condamnare a fost abuzivă, politică și discriminatorie.
În drept, reclamantul întemeiază cererea pe disp. art. 5 din CEDO, art. 23 și 52 din Constituția României.
În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar copie de pe adresa nr. N 1354/PCDJ/03 07.2012 și copia carții de identitate.
La data de 29.10.2012, pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepție, prescripția dreptului la acțiunea formulată de reclamant, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiunea formulată de reclamant, pârâtul a susținut că exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege si orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin. 1 si 3 din 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, așa cum rezulta din prevederile art. 8 alin. 1 din decret 167/1958.
Având in vedere ca dreptul pretins este de creanța, deci unul patrimonial, dar și disp. art. 21 din decret 167/1958 rezultă ca in cauza nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctiva cuprinse in acest act normative si enunțate în precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
În drept, întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art.115-118 C.p.civ.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, în conformitate cu art. 137 alin. 1 C. Proc. Civ., instanța reține următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat daune morale. Deși dauna este morală, adică, în sine, nepatrimonială, repararea acesteia poate fi atât patrimonială cât și nepatrimonială.
Deoarece reclamantul a formulat o acțiune în reparație patrimonială a daunei morale, această acțiune cade sub incidența prescripției extinctive.
Prin urmare, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție este de 3 ani.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă este imperativ și aceasta se deduce din disp. art. 1 alin. 3 din Decret nr. 167/1958, potrivit cărora, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, cât și din disp. art. 18 din același act normativ, în conformitate cu care, instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. Stabilirea caracterului imperativ al normelor privind prescripția este important și sub un alt aspect, respectiv acela că odată început cursul prescripției nu pot interveni cauze de suspendare sau întrerupere decât cele strict prevăzute de Decret nr. 167/1958 prin disp. art. 13, 14 și 16.
Instituția prescripției și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuala impusa astfel, conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind si la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept numai este posibilă.
Formularea unor pretenții la timp îndelungat de la nașterea lor, ar fi de natură, pe de o parte, să facă, dacă nu imposibilă, cel puțin extrem de dificilă administrarea probatoriilor, iar, pe de altă parte, să fie de natură să sporească numărul proceselor și să tulbure inutil relațiile sociale stabilite în timp. Perspectiva unei permanente amenințări cu eventuale litigii privitoare la pretenții născute cu foarte mult timp înainte ar fi de natură să creeze și să mențină nesiguranța și incertitudinea, adică tocmai ceea ce contravine nevoii de asigura certitudine, securitate și stabilitate circuitului civil.
În cauza de față, la data de 04.10.2012 reclamantul a formulat împotriva statului român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, întemeindu-și în drept cererea pe disp. art. 5 din CEDO și dispoziții constituționale.
Atât Curtea Constituțională cât și Curtea Europeană a Drepturilor omului au statuat că, în principiu, stabilirea unor termene de prescripție ori de decădere în vederea exercitării unor drepturi subiective civile ori a valorificării lor în justiție nu este incompatibilă cu dreptul de acces la justiție și nici cu dreptul la respectarea bunurilor, respectiv la garantarea și ocrotirea în mod legal a proprietății private.
Controlul constituționalității decretului 167/1958 a fost realizat într-un bogat și dens contencios constituțional, în esență, fiind considerate drept constituționale atât instituția prescripției ca atare cât și alte aspecte care țin de reglementarea ei tehnico - juridică. În ceea ce privește prescripția extinctivă și liberul acces la justiție, Curtea Constituțională a arătat, în mod constant că stabilirea unor termen de prescripție nu încalcă dreptul de acces liber la justiție deoarece"instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care aceasta își produse efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării in condiții optime a acestui drept constituțional,prevenind-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă." (Decizia 269/2009)
Reglementat ca atare de Constituția României, în art. 21 alin 1 și 2, distinct de dreptul la un proces echitabil (alin 3), dreptul de acces liber la justiție nu e prevăzut în art. 6 par 1 din Convenția Europeană fiind însă dedus de convenția Europeană pe cale de interpretare. În esență, potrivit jurisprudenței europene, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal este limitat prin dispoziții legale, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu art 6 par 1 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, însă numai dacă restricționarea nu atinge substanța acestui drept, ea să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În fapt, reclamantul susține că a fost privat de libertate în mod abuziv în baza Decretului nr. 153/1970, pe o perioadă de șase luni de zile, fiind eliberat la data de 21 06 1981.
Având in vedere ca dreptul pretins este un drept de creanță, deci unul patrimonial, dar si disp. art. 21 din Decretul 167/1958 rezultă că în cauza nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctiva cuprinse in acest act normative si enunțate in precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
Astfel, instanța este chemată să răspundă la întrebările: când s-a născut dreptul la acțiune și, deci când a început să curgă termenul prescripției extinctive, dacă s-a epuizat termenul prescripției extinctive si daca a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Este fără putință de tăgadă faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și persoana responsabilă de aceasta la data liberării sale din detenția considerată ca fiind abuzivă, respectiv la data de 21 06 1981. De la acest moment a început să curgă termenul de prescripție, iar reclamantul nici nu a invocat, nici nu a dovedit existența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului acesteia, astfel încât acțiunea formulată de reclamant la data de 04.10.2012, cu mult peste termenul general de prescripție de 3 ani este prescrisă, urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul G. J., cu domiciliul în comuna Brădești . Dacia nr 25, județul D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca fiind prescrisă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 07 03 2013.
PREȘEDINTE, Grefier
V. F. C. R.
Red /tehnored: VF
4 expl/ 18 03 2013
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... | Pretenţii. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CRAIOVA → |
|---|
