Acţiune în constatare. Sentința nr. 2432/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2432/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 01-07-2015 în dosarul nr. 1940/225/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
Sentința civilă nr. 2432/2015
Ședința publică de la 01 Iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. - M. C.
Grefier ședință C. - M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții T. P. F., T. C. N. și pe pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 24.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 01 Iulie 2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.02.2015, sub nr._ reclamanții T. P. F., T. C. N. au chemat în judecată pe pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate existenta clauzei abuzive, privind „comisionul de administrare", prevăzut la art.5.1 lit.c din contractul de facilitate de credit si de garanție nr._/25.03.2008 încheiata cu parat, sa dispuneți anularea acestei clauze si sa obligați parata sa ne restituie sumele încasate abuziv, in temeiul clauzelor privind comisionul administrare, in perioada 29.04._15 respectiv suma de 2.949,28 euro, precum si obligarea paratelor la plata dobânzii aferenta acestei sume, ce va fi calculata de la data plații fiecărei rate si pana la data plații efective a sumei datorate; să se constatate existenta clauzei abuzive, privind revizuirea comisioanelor, prevăzute la pct.5.2 din contractul de facilitate de credit si de garanție nr._/25.03.2008 încheiata cu paratele; cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat că la data de 25.03.2008 a încheiat cu C. E. IPOTECAR IFN SA, prin Sucursala Dr Tr S., convenția de credit nr._/25.03.2008 pentru suma de 30.400 euro, subsemnații având calitatea de consumatori, in sensul prevăzut de legislația pentru protecția consumatorilor, iar banca parata având calitatea de comerciant, in sensul aceleiași legislații.
A arătat că acest contract de credit încheiat cu pârâta este un contract standard, preformulat, clauzele acestuia nefiind negociate direct cu reclamanții. Este evident ca absolut toate convențiile de credit perfectate de către parate au exact același conținut, fiind simple contracte de adeziune. Aceasta convenție de credit, ce prezintă practic toate caracteristicile unui contract de adeziune, cu clauze preformulate de către instituția bancara, conține clauze abuzive, așa cum sunt acestea reglementate de Legea nr.193/2000. Mai mult decât atât, parata a abuzat pe parcursul derulării contractului de astfel de clauze, reținând din contul reclamanților mai multe sume de bani cu titlul de comisioane, pe care nu le datora.
Desi toate riscurile de neplata a creditului au fost acoperite prin constituirea de garanții in favoarea băncii, conform clauzelor contractuale reclamanții au fost obligați sa plătească băncii un „comision de administrare" de 0,15%, aplicat la soldul creditului, platibil lunar pe toata perioada de creditare, începând cu scadenta a 13 a, conform clauzelor prevăzute la pct.5.1 lit.c din convenția de credit, comision pe care l-au achitat la zi, asa cum rezulta din extrasul de cont emis de banca la data de 12.02.2015. Comisionul de administrare a fost impus de către banca, deși reclamanții au garantat creditul cu un drept de ipoteca in patrimoniul băncii (ipoteca de rang I asupra imobilului situat in Dr Tr S., ..l, ., jud. M.) iar bunul in sine este asigurat, eventualele despăgubiri fiind cesionate in favoarea băncii.
Nu se explica nicăieri in contract care este motivul pentru care banca parata a perceput acest comision declarat in contract. Daca motivul este acela al acordării creditului, acesta nu are nicio legătura cu un eventual risc pe care aceasta ar dori sa il asigure prin încasarea comisionului respective si in acest context clauza având un caracter evaziv si echivoc. Daca este vorba de plata unui serviciu, subliniem ca pana la data prezentei nu ni s-a explicat sub nicio forma care este serviciul prestat de banca in schimbul acestui comision sau daca exista o obligație corelativa.
Mai mult, nici in condițiile generale si nici in condițiile speciale nu este prevăzut daca acest comision este de 0,15% pe an sau de 0,15% pe luna, din modul de redactare al convenției deducându-se ca acesta este un procent anual. In realitate insa, acest comision a fost perceput ca un comision lunar, ceea ce însemna un procent anual al comisionului de risc de 0,15%xl2 luni=1.8% pe an.
De asemenea, asa cum rezulta din convenția de credit, comisionul de administrare este incasat de banca pentru același motiv pentru care banca percepe dobânda, respectiv pentru acordarea creditului.
Prin urmare, modul echivoc in care a fost definit comisionul de administrare si modul de calcul al acestuia, a condus la majorarea costurilor percepute de banca, comisionul de administrare fiind, in realitate o dobânda mascata.
Cu ocazia încheierii convenției de credit nu li s-a adus la cunoștință, sub nicio forma, motivul pentru care a fost inclus acest comision de administrare in cazul nostru, scopul lui, riscul pe care banca a vrut sa îl acopere, sau orice alt element de fapt determinant in stabilirea cuantumului acestui comision. Comisionul de administrare nu reprezintă c/val unui serviciu bancar oferit de banca odată cu împrumutul acordat, ori un cost aferent contractului pentru acordarea unor servicii suplimentare ci, in realitate reprezintă un plus de dobânda contractuala ascunsa sub forma comisionului de administrare, acesta fiind practic o dobânda mascata; comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, de unde rezulta ca obligația noastră de a achita comisionul are ca si obligație corelativa băncii punerea la dispoziție a creditului, prin încasarea acestui comision de administrare s-a produs un avantaj nejustificat băncii, banca încasând sub umbrela acestui comision, sume considerabile.
Banca nu a explicat in mod concret ce reprezintă comisionul de administrare, o cheltuiala sau un venit al băncii, din felul cum este acesta definit rezultând ca acesta reprezintă o asigurare pe care si-o ia banca impotriva intrării consumatorului in incapacitate de plata fiind așadar un cost eventual si nu unul cert.
Cu toata aceasta incertitudine banca il incaseaza lunar, pe toata perioada creditului si nu il returneaza consumatorului bun-platnic dupa unu sau mai mulți ani de derulare a contractului fara incidente de plata. Conform prevederilor contractuale, acest comision revine automat băncii, fara nicio obligație din partea acesteia.
Față de cele mai sus arătate, solicită ca această clauză privind comisionul de administrare este clauza abuziva, motiv pentru care se impune ca aceasta sa fie anulata.
Odată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc/administrare credit, sumele plătite in temeiul acestei clauze rămân fără suport contractual deoarece clauzele abuzive nu produc niciun efect asupra consumatorului, (potrivit art.6 din Legea nr.193/2000).
Având in vedere ca existenta clauzelor abuzive are ca efect nulitatea absoluta a acestora, se considera ca aceste clauze nu au existat încă de la încheierea contractului, cu efectul repunerii pârtilor in situația anterioara inserării clauzelor abuzive, respectiv restituirea sumelor plătite in temeiul clauzelor afectate de nulitate.
Plățile efectuate in baza actului lovit de nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv, de la data încheierii actului.
In ceea ce privește cuantumul sumei solicitate, acesta a fost determinat prin adunarea sumelor înscrise cu titlul de comision de risc si administrare pe extrasul de cont pus la dispoziție de către banca, acestea fiind evidențiate in planul de rambursare credit pe care îl depune.
In primul rând consideră ca pct.5.2 din contractul de facilitate de credit si de garanție nr._/25.03.2008 in ceea ce privește data ajustării comisioanelor „Creditorul va putea sa revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului in funcție de politica sa de creditare, acestea urmând sa fie aduse la cunoștința împrumutatului.
O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant.
Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard, preformulata a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
Acest contract de credit bancar intra sub incidența Legii nr.193/2000 intrucat împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare si administrative ale Statelor membre in materie de credit destinat consumului, art. 1 pct.2 lit.a si b.
Mai mult, in momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegala, in raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, informa respectiva, de către banca. Conform art. 4 alin.ultim din Legea nr. 193/2000, băncii ii revenea obligația de a dovedi ca a negociat in mod direct aceasta clauza cu imprumutatul, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Se arată ca sunt incidente prevederile art. 4 din Legea 193/2000 deoarece creditul a fost garantat prin constituirea unei ipoteci de rang 1 asupra unui Imobil proprietatea reclamanților situat in Dr Tr S., luând astfel naștere un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor; că interpretarea recenta a Curții de Justiție a Uniunii Europene stabilește in mod clar următoarele aspecte cu privire la aplicarea legii 193/2000:
Au fost transpuse si implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii (4), iar prin OUG nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.04.2008 privind Contractele de credit dintre consumatori.
Sistemul de protecție pus in aplicare de Directiva 93/13 se bazează pe ideea ca un consumator se găsește . inferioritate fata de un vânzător sau un furnizor in ceea ce privește atât puterea de negociere, cat si nivelul de informare situație ce îl conduce la adeziunea, la condițiile redactate in prealabil de vânzător sau furnizor.
Clauzele abuzive nu creează obligații pt. consumator, aceasta reprezentând o dispoziție imperativa, o norma echivalenta cu normele naționale care ocupa in cadrul ordinii juridice interne rangul de norme de ordine publica.
Instanța naționala are obligația sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv a unei clauze contractule, inclusive in ipotezele in care consumatorul se abține sa invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pt. ca acesta nu-si cunoaște drepturile, fie pt. ca acesta este descurajat sa le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o astfel de acțiune in justiție.
Referitor la comisioanele aplicate si modificarea unilaterala a acestora precizam ca si aceasta este o clauza abuziva in înțelesul art. 4 al Legii 193/2000.
Prin necircumstanțierea in nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a comisioanelor, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea acestora, aceasta clauza încălca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa il prejudicieze.
Caracterul flagrant abuziv al acestei clauze, precum si aplicarea, cu rea-credinta a acesteia, sunt ilustrate, in acest caz particular, de modalitatea in care s-a derulat acest contract.
Oricum, in punerea in aplicare a clauzei abuzive care permitea majorarea comisioanelor, Banca a încălcat in mod manifest prevederile contractuale, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000.
In drept, a invocat dispozițiile Legii nr.193/2000, art.948, art.966, art.968 C.civ, art.1092 C.civ.
În dovedirea celor arătate a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La dosar a depus, în copie, următoarele înscrisuri: Convenția de credit nr._/25.03.2008, Plan rambursare credit, Extras de cont, Tabel centralizator.
La data de 17.04.2015, pârâta formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
A arătat că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE) daca aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimata/redactată.
Deși fac referire despre exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt clar și inteligibil exprimate, nici legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu stabilesc noțiunea de obiect al contractului.
CJUE a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" în sensul acestei dispoziții trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care în caracterizează.
La stabilirea obiectului principal al contractului de credit, trebuie avută în vedere natura juridică specifică contractului de credit care este una mult mai complexă decât cea a contractului de împrumut, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă (obligații care, indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit), ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca prestații esențiale de către părți la încheierea contractului, motiv pentru care acestea fac parte din obiectul principal al contractului.
Nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil- condiție îndeplinită în speță
A învederat că au fost redactate în mod clar șl inteligibil clauzele contestată, că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 din legea 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contestate
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc astfel că acesta cerință este îndeplinită, fiind formulată clar și inteligibil din punct de vedere gramatical;
Cât privește la comisionul de administrare, acesta este redactat într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent- a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract. Caracterul transparent al acestuia rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar. Valoarea la care se raportează comisionul de administrare (0,15%) nu reprezintă o necunoscută. Ea se raportează la soldul curent al creditului și reiese clar din planul de rambursare (dintr-un simplu calcul, rezultă ca 0,15% din soldul curent reprezintă comisionul de administrare, exprimat numeric în graficul de rambursare). Contractul cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care, de asemenea, este exprimată într-un procent matematic, precum și la perioada pe care consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile. Din însăși denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost perceput, cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil și unui neprofesionist. Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia .
Pe de altă parte, nu se poate susține că reclamantul nu ar fi cunoscut ce reprezintă acest comision de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă din chiar denumirea sa, nefiind un termen care să nască dubii cu privire la înțelesul acestuia și care nu presupune, pentru înțelegerea sa, cunoștințe de specialitate.
Ignorarea de către reclamant a obligației de plată a comisionului de administrare datorită cuantumului redus nu demonstrează decât cel mult, lipsa de diligentă a acestora, care nu poate fi imputată băncii, cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului nu există nicio dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent aplicat soldului lunar. în plus, OUG 50/2010 (neaplicabilă în cauză, dar care stabilește care sunt comisioanele considerate licite), respectiv art. 36 alin 2 prevede că în cazul în care acest comision de administrare se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul lunar al creditului. Or, dispozițiile contractuale contestate au fost redactate într-o asemenea manieră.
Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii:clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; și prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului; în speță, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.
A mai arătat că au fost negociate clauzele contestate au fost negociate; că anterior încheierii contractelor de credit, împrumutații au avut posibilitatea reală de a influența natura Clauzelor contestate. Elementele contractului de credit, cum ar fi suma împrumutată, perioada de rambursare, comisioanele aplicate de bancă - sunt elemente negociabile. Contractul încheiat între părți este rezultatul voinței liber exprimată a acestora.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă, în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă .
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.
Fără a fi supuși vreunei presiuni din partea Băncii, reclamantul a optat pentru semnarea convenției de creditare cu Banca, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușesc în întregime, acestea fiind rezultatul negocierilor, astfel cum reiese din clauza 8.16 din Contractul de credit, clauză necontestate prin cererea de chemare în judecată:
Această clauză avea tocmai rolul de a atrage atenția consumatorilor asupra prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru ca, în măsura în care ar fi considerat că sunt abuzive clauzele care privind costurile creditului, să solicite Băncii modificarea acestor clauze sau să opteze pentru un alt produs din oferta băncii sau să refuze încheierea contractelor de credit. Or, până la acest moment reclamantul a preferat să stea în pasivitate, alegând să invoce prevederile Legii nr. 193/2000 abia la 7-8 ani de la încheierea contractelor de credit, deși aceleași prevederi erau în vigoare și la momentul încheierii contractelor.
Cât privește obligația de informare în sarcina băncii, aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator profan și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere și obligației de cunoaștere a unui consumator profan. Ori de câte ori discutăm de aspecte care cad în sfera de responsabilitate și de conștientizare a consumatorului, nu este incidență obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat.
De asemenea a arătat că pârâta a îndeplinit condiția bunei-credințe, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații, în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii-remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ. 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4 - 7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Nu se poate reține existența unei atitudini de rea-credință a Băncii la promovarea produselor sale și nici ascunderea cu bună știință a unor informații esențiale pentru consumatori, de vreme ce costurile au fost clar și inteligibil exprimate.
A menționat că aceste clauze, contestate, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile șl obligațiile părților.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contactante.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu este incidență în dosarul rubricat.
A mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.
Prin urmare, se arată că, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.
Nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit - drept de care a beneficiat consumatorul și obligația de a achita prețul acestui serviciu. Dezechilibru există în situația inversă pe care o pretind Reclamantul prin acțiune - să fie exonerați de obligația de rambursare a creditului. O astfel de consecință lipsește contractul nu numai de cauză prin prejudiciile majore pe care le produce Băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.
Având în vedere scopul mediat urmărit de reclamant, achiziționarea unui imobil, nu există un dezechilibru contractual, mai ales că clauza prevăzută la art. V pct. 5.1 lit. c) a fost clar, inteligibil și comunicat in mod transparent consumatorului. Transparența acestor aspecte se poate observa și din graficul de rambursare, care prezintă distinct cuantumul comisioanelor percepute de bancă.
Prin urmare, reclamanții invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a exonerării de plata unor costuri asumate inițial prin contract.
În drept, art.205 și următoarele din Codul de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007 și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei.
În scop probator, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, precum și orice alte mijloace de probă necesitatea administrării cărora ar reieși din dezbateri.
Prin încheierea din 27.05.2015, instanța, în temeiul art.254 și art.258 din Codul de procedură civilă, a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisurile depuse la dosar iar în temeiul art 208 din Codul de proc.civilă, întrucât pârâta a formulat întâmpinarea pe data de 15.04.2015 (data depunerii la poșta) cu depășirea termenului de 25 de zile de la comunicarea cererii (16.03.2015, conform dovezii de la f.157), a fost decăzută din dreptul de a propune probe.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate in cauza și raportat la dispozițiile legale in materie, instanța reține următoarele:
Potrivit contractului de facilitate de credit și de garanție nr._/25.03.2008 (f.9-15), reclamanții au contractat un credit ipotecar în sumă de 30.400 euro de la pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, care trebuia rambursat în 360 luni, pentru achiziționarea unui imobil, asupra căruia s-a instituit ipotecă de rang I, conform cap.VII, lit.e).
Potrivit cap.V, pct.5.1 lit.c) din contract, s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, iar potrivit art.5.2 din contract, creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului.
Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrarea prevăzute de art.5.1. lit.c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/25.03.2008, anularea acestei clauze și restituirea sumei de 2.949,28 euro, încasată abuziv în perioada 29.04._15, cu dobânda aferentă acestei sume de la data plății fiecărei rate până la data plății efective a sumei datorate, precum și constatarea existenței clauzei abuzive privind revizuirea comisioanelor, prevăzută la pct.5.2 din același contract, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ; întrucât cererea a fost comunicată pe data de 16.03.2015 iar întâmpinarea a fost depusă la poștă pe data de 15.04.2015, conform plicului de la f.180, la termenul din data de 27.05.2015, instanța a constatat că, potrivit art.208 din Codul de procedură civilă, pârâta era decăzută din dreptul de a invoca excepții și propune probe și a administrat proba cu înscrisurile depuse reclamanți.
La termenul din data de 24.06.2015, stabilit, la solicitarea părților, pentru judecata fondului, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motiv că în anul 2009 ar fi cedat creanța unei alte instituții din același grup respectiv C. E. BANK N.V., excepție care a fost respinsă ca nefondată, iar instanța a reținut cauza în pronunțare.
Potrivit art.1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Instanța reține că, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului al doilea al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Analizând clauza privind comisionul de administrare sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.1 din Legea nr.193/2000, instanța constată că formularea este neclară, în sensul că nu rezultă fără echivoc ce reprezintă, dacă este stabilit pentru administrarea creditului sau pentru administrarea riscului iar acest aspect nu este lămurit nici în condițiile generale de creditare ; de asemenea, nu rezultă cum se calculează, în contract fiind stipulat doar cota de 0,15% fără să se precizeze dacă se aplică la valoarea creditului sau la soldul creditului.
Analizând clauza privind comisionul de administrare sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000, instanța reține că sub aspectul celei dintâi dintre condițiile enumerate, cu privire la negocierea clauzei respective, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Din acest punct de vedere, este esențial ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, însă pârâta nu a făcut dovada existenței unei negocieri. Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă că apreciază acest comision ca fiind perceput pentru efectuarea operațiunilor de supraveghere lunară a situației împrumutatului, însă acesta aspect nu rezultă clar din contract, prin urmare, instanța apreciază că, în realitate, pârâta nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de administrare.
Referitor la cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Instanța observă că nici din contract și nici din condițiile generale de creditare nu rezultă ce reprezintă acest comision și în ce constă contraprestația băncii ; mai mult decât atât, din contract nu rezultă nici modul de calcul al acestuia, la valoarea creditului sau la sold, iar banca și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral acest comision, singura condiție fiind să comunice aceasta împrumutatului.
Nu se poate spune că acest comision este justificat de riscul nerambursării creditului, în condițiile în care prin contract s-a convenit instituirea unei garanții reale asupra veniturilor prezente și viitoarea ale împrumutatului, garanție reală asupra soldului creditor al conturilor curente ale împrumutatului, cesiune drepturilor de despăgubire născute din polița de asigurarea a imobilului și s-a înființat ipotecă de rang I asupra imobilului.
Din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în administrarea riscurilor creditului, o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată, aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, pârâta creditoare a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc din modificarea situației împrumutatului, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a instituției financiare creditoare și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului.
Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Referitor la cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000, respectiv ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe, instanța apreciază că și această condiție este îndeplinită.
Astfel, în primul rând, instanța apreciază că instituția financiară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor în sensul că se urmărește atragerea acestora prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți de creditare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea unor comisioane, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul în aceste condiții, nu este decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății creditoare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a pârâtei se reflectă și în raport cu celelalte societăți de creditare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți de creditare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care pârâta avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici dar ), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către pârâtă privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Instanța apreciază că nu se poate reține că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății financiare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către pârâtă, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de administrare.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de administrare), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutatului achitarea comisionului de administrare, instanța va constata caracterul abuziv și nelegal al clauzei prevăzute la art.5.1 lit.c) din contract.
Prin prisma considerentelor expuse mai sus, instanța urmează să admită acțiunea civilă formulată de reclamant și, în consecință, să constate abuzive și nule clauzele stipulate la pct. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/25.03.2008 încheiată între pârâta C. E. Ipotecar IFN și reclamanți, referitoare la comisionul de administrare.
Pentru aceleași considerente, și având în vedere art.40 alin.1 din OUG nr.50/2010, potrivit căruia sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale, instanța va constata și caracterul abuziv al clauzei prevăzute de pct.5.2, potrivit căruia pârâta creditoare putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului, în funcție de politica sa de creditare, astfel că va constata caracterul nelegal și va dispune anularea acestei clauze.
Raportat la soluția adoptată și în baza principiului repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 2.949,28 euro achitată cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală de la data plății fiecărei rate și până la plata efectivă a sumei datorate.
Această sumă rezultă din fișa de cont de la f.28-58 și din graficul de rambursare și cuantumul nu a fost contestat de pârâtă.
În temeiul art.453 din Codul de procedură civilă, instanța va obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamanții T. P. F. și T. C. N. Subsemnații T. P. F. identificat cu CI . nr._, având CNP_ si T. C. N., identificata cu CI . nr._, având CNP 27._, ambii domiciliați in Dr Tr S., ..17, ., ., în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul in București, Sector 6, ., Anchor Piaza, Corp C, birou 7C01, înregistrata la ORC sub nr.J40/_/2004, având CUI_, având sediul ales în București, ..4-8, America House, Aripa de Vest etaj 8, sector 1,_, și, în consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare prevăzut de pct. 5.1. lit.c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/25.03.2008 și dispune anularea acesteia.
Obligă pârâta C. IPOTECAR IFN SA să restituie reclamanților suma de 2.949,28 euro achitată de reclamanți cu titlu comision de administrare precum și dobânda aferentă acestei sume, ce va fi calculată de la data plății fiecărei rate și până la data plății efective a sumei.
Constată caracterul abuziv al clauzei privind revizuirea cuantumului comisioanelor în funcție de politica sa de creditare prevăzută de pct.5.2 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/25.03.2008.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere depusă la Judecătoria Drobeta T. S.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.07.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. M. - M. B. M. C.
Red C.MM./ Tehn. BMC 16.07.15
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2233/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 2412/2015. Judecătoria... → |
|---|
