Acţiune în constatare. Sentința nr. 1574/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1574/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 1574/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
Sentința civilă nr. 1574/2015
Ședința publică de la 22 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. - M. C.
Grefier ședință C. - M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții T. C., T. M. E. și pe pârât ..A., având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 08.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 15.04.2015, iar apoi pentru data de 22.04.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.02.2014, sub nr._ reclamanții T. C., T. M. E. au chemat în judecată pe pârâta ..A. pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună constatarea existenței clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._ din 26.03.2008; coroborat cu art. 3.5 dm Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._ dm 26.03.2008; constatarea existenței clauzei abuzive privind comisionul de administrare din Actul Adițional la Convenția de Credit nr._ dm 26.03.2008; anularea clauzelor abuzive menționate mai sus; obligarea pârâtei să restituie suma de 6497,36 franci elvețieni, reprezentând contravaloare comision de risc și comision de administrare încasat în perioada 26.03._13 sau contravaloarea în lei la cursul BNR valabil la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data plății fiecărei rate reprezentând comision de risc și comision de administrare perceput nelegal în baza clauzelor contractuale anulate până la data restituirii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 lei.
Arată că determinarea sumei de 6497.36 franci elvețieni solicitată a fost efectuata prin însumarea aritmetica a tuturor sumelor reprezentând comision de risc si comision de administrare încasate la V., asa cum rezulta din extrasul de cont privind plata comisioanelor bancare in perioada 26.03.2008 — 04.12.2013 anexat prezentei cererii.
În fapt, a arătat că între părți sa încheiat Convenția de Credit nr._ din 26.03.2008, iar în cuprinsul acesteia, la pct. 5 lit. a din condițiile speciale coroborat cu art.. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit, sa prevăzut că se va percepe de la împrumutat un comision de 0,22% aplicat la soldul creditului pentru toată perioada de derulare a contractului.
În cursul lunii septembrie 2010 prin art. 5.1 lit. a) din Actul adițional la Convenția de Credit nr._, pârâta V. a stabilit în mod unilateral, fără ca acest act adițional să fie semnat de subsemnatul, schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare, celelalte prevederi contractuale cu privire la comisioanele percepute în legătură cu acordarea și utilizarea creditelor rămânând neschimbate.
Actul adițional la Convenția de Credit nr._ nu i-a fost comunicat si nu se afla in posesia reclamantului, astfel încât, in temeiul art. 293 C. proc. civ., a solicitat să se pune în vedere paratei . să depună la dosar Actul Adițional la Convenția de Credit nr._ prin care a schimbat denumirea comisionului de risc in comision de administrare.
Mai arată că acest act adițional, la Convenția de Credit nr._ nu a fost semnat, de împrumutați, fiind impus unilateral de către pârâtă, este abuziv în integralitate, nu a avut eficacitate și nu a produs în mod valid efecte juridice.
Contractul de credit bancar și actul adițional intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutații au calitate de consumator, iar banca de comerciant, astfel încât cele două clauze menționate anterior au caracterul de clauze abuzive în sensul legii, acestea încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, act normativ prin care s-a transpus Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, va fi considerată abuzivă o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ cu drepturile și obligațiile părților.
Totodată, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca fiind abuzivă, în cazul în care nu a fost negociată direct cu consumatorul și dacă a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum se întâmplă în cazul contractelor standard preformulatc.
De altfel, potrivit jurisprudenței constante a CEDO - Hotărârea din 27 iunie 2000 Oceania Grupo Editorial și Salvat Editores C-240/98 - C - 244/1998 s-a apreciat că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor, în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Prin urmare, având în vedere că în perioada 26.03.2008 — 04.12.2013, respectiv data încheierii convențiilor de credit și data introducerii cererii introductive, pârâtele au încasat un comision de risc în cuantum total de 6497,36 franci elvețieni, se impune constatarea existenței clauzelor abuzive menționate în considerentele anterioare, anularea lor și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestora.
In drept, a invocat dispozițiile art. 4, alin. 2, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1092 din vechiul cod civil si pe celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii.
În scop probator a solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate cererii introductive pentru dovedirea tuturor capetelor de cerere.
In temeiul art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru precizează că cererea introductivă este scutită de taxă judiciară de timbru.
La dosar a depus împuternicire avocațiala; certificat de informare privind avantajele procedurii de mediere Convenția de Credit nr._ din 26.03.2008; extrasul de cont privind plata comisioanelor de risc si comisioanelor de administrare in perioada 26.03._13.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Arată că în cauza dedusă judecății reclamanții T. C. și T. M. E., își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit nr._/26.03.2008, având ca obiect acordarea de către V. a unui împrumut bancar către reclamanți. Ulterior semnării Convenției de credit, după mai bine de 6 ani, în contextul generat de OUG nr. 50/2010, reclamanții înțeleg să nege obligațiile asumate în speranța unei „scutiri" nejustificate a obligațiilor de plată.
Inițiativa încheierii Convenției de credit a aparținut în exclusivitate si în totalitate reclamanților, care s-au adresat subscrisei în urmă cu mai bine de 6 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către V..
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, Convenției de credit au fost încheiată, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 6 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.
Pe cale de excepție a invocat prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii
Pretențiile reclamanților constând în solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare sunt neîntemeiate. în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că aceste sume ar trebui restituite, solicităm aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.
Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului. întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.
în cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.
Mai arată că ca dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 prevăd posibilitatea instanțelor de a "dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz".
Astfel, din interpretarea gramaticală a dispozițiilor acestui text de lege, rezultă fără nici un echivoc, că sancțiunea modificării clauzelor contractuale nu poate fi dispusa decât pentru viitor prin înlăturarea acestora din contracte.
Din analiza Legii nr. 193/2000 rezulta că aceasta nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, niciunul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanță a unei astfel de sancțiuni legale.
în aceste condiții, deci în lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 193/2000 privitoare la nulitatea clauzelor abuzive, instanța va aplica dreptul comun în materia nulităților, motivele invocate de reclamant trebuind a fi încadrate în cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislația actuala.
Întrucât, „de lege lata, nu există o reglementare compacta a nulității actului juridic civil", iar „normele care alcătuiesc aceasta instituție se regăsesc răspândite în tot Codul Civil - art. 5, art. 790 alin.l (...) (s.a.m.d. - n.n.) precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil" (Gh. B. - Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Editura Șansa, București, 1992, pag. 173), instanța va aprecia asupra calificării nulității virtuale a clauzei comisionului de risc și în raport de interpretările, definițiile, clasificările și diferențierile unanim admise în doctrina de drept civil român pentru această instituție și regăsite în mod unitar în întreaga jurisprudență în materie. În acest sens, instanța urmează a observa că, atât în funcție de (i) definițiile doctrinare ale celor doua nulități cât și în raport de (ii) cauzele distincte ce atrag aceste sancțiuni și, nu în ultimul rând, chiar în funcție de (iii) regimul lor juridic distinct, nulitatea clauzei comisionului de risc este una relativa, iar nu una absolută.
(i) Natura interesului protejat este privată
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrină, diferența dintre nulitatea absolută a actului juridic și cea relativă constă în natura interesului ocrotit, prima fiind definită ca „nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc", iar cea de a doua fiind sancțiunea atrasă de „încălcarea unei norme ce ocrotește un interes particular, individual ori personal".
Normele de drept invocate de către reclamanți ca fiind presupus a fi încălcate la încheierea contractului de credit cu subscrisa sunt unele ce protejează, astfel cum rezultă din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual, al persoanei consumatorului.
în acest sens, din chiar definiția noțiunii de „consumator", acesta fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale" rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a-1 proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimțământului său la contractarea unor produse sau servicii de la comercianți.
Aceeași concluzie este atrasă și din analiza dispozițiilor Art. 1. din Lege care statuează că „(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului."
Din analiza acestui text rezultă fără nici un echivoc, că scopul pentru care a fost edictata legea este acela de a asigura consumatorului care dorește achiziționarea produselor sau serviciilor comerciantului, posibilitatea de a-și manifesta, în relațiile cu acesta din urmă, voința reală, neafectată de vreun viciu de consimțământ cauzat de neînțelegerea sau de necunoașterea exactă a tuturor elementelor actului juridic pe care îl încheie.
Ori, în condițiile în care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabilă modalitate de cenzurare a posibilității comercianților de a vicia consimțământul consumatorilor prin inserarea în contracte a unor clauze cu un conținut echivoc, iar viciul de consimțământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident că dispozițiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.
în acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, invocate de reclamanți în susținerea acțiunii introductive de instanță, întrucât poate fi considerată abuzivă "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Totodată legea stabilește că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia b) toți factorii care au determinat încheierea contractului c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).
Întrucât, o clauza, pentru a fi abuzivă trebuie sa producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implică o comparație între interesele celor doua părți, pentru a se verifica dacă interesul consumatorului nu a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă în mod evident că, în condițiile în care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi, care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legați de individ și de persoana acestuia precum și de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, că interesul protejat prin normele ce sancționează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obștesc.
Prin urmare, chiar dacă s-ar putea aprecia că, la momentul încheierii convenției de credit contestate parțial în această cauză, ar fi fost încălcate dispozițiile Legii 193/2000, este mai mult decât evident, că această presupusă încălcare ar putea atrage cel mult sancțiunea nulității relative a clauzelor inserate în contract, întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.
(ii) Motivele invocate reprezintă cauze de nulitate relativă
Un alt criteriu în funcție de care instanța este rugată să constate că, în speță este vorba de nulitate relativă este reprezentat de faptul că, astfel cum unanim s-a statuat în doctrina și jurisprudența în materie, motivele ce pot atrage una dintre cele doua sancțiuni, a nulității relative sau a celei absolute sunt complet diferite.
Astfel, plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătoreasca a stabilit în mod constant că viciile de consimțământ la încheierea unui act, atrag nulitatea relativă a acestuia după cum este cazul și în ceea ce privește lipsa discernământului, lipsa capacității de exercițiu etc.
în ansamblul său, regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia că motivul esențial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancționator, constă în prevenirea vicierii consimțământului consumatorului de către comerciant.
Ideea că voința legiuitorului a fost aceea de a-l proteja pe consumator de vicierea consimțământului său, împotriva inserării de clauze abuzive în contracte de către comercianți, rezulta implicit din faptul că, una dintre condițiile esențiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta să nu fi fost negociată.
Această lipsă a negocierii ar echivala cu existența unei false reprezentări asupra calităților esențiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin această normă este sancționată în realitate vicierea consimțământului consumatorului la încheierea contractului.
Sub un alt aspect, clauza abuzivă ar putea fi asimilata, atât datorita laturii sale obiective - a faptului că se sancționează disproporția dintre cele doua prestații, cât și sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezumă că ar fi ușor de influențat și de defavorizat prin conținutul actului, prin inserarea în conținutul acestuia a unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimțământ ce atrage de asemenea nulitatea relativa a actului juridic (Ghe. B., D. Civil Român, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 100).
Totodată, și în situația în care instanța va aprecia că dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipsește de efecte clauzele abuzive, consacră de fapt o nulitate virtuala a clauzelor cu acest caracter, aceasta nulitate nu poate fi decât una relativă, pentru motive care se regăsesc atât în cuprinsul aceluiași art. 6 cât și în celelalte dispoziții ale Legii nr. 193/2000.
în acest sens, instanța este rugată să aibă în vedere premisele cerute de legiuitor, respectiv:
Caracterul abuziv al clauzei se evaluează, ceea ce nu ar fi fost necesar și nici posibil în cazul unor motive de nulitate absoluta, când legea este cea care dispune cu privire la nulitate.
Mai mult, evaluarea caracterului abuziv se face în raport de criterii foarte permisive, precum toți factorii care au condus la încheierea contractului.
Ori, aceste împrejurări pur subiective, nu există în cazul nulităților absolute care se pronunță fără a se evalua varii motive subiective, ci strict dacă suntem sau nu în situația unei încălcări a unei norme ce ocrotește un interes public.
(iii) Regimul juridic aplicabil este cel al nulităților relative
Diferențierea celor două tipuri de sancțiuni legale, a nulității absolute de cea a nulității relative este esențială, întrucât regimul juridic al celor doua instituții, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrina și practica judiciară, regimul juridic al nulităților „privește trei aspecte: 1) cine poate invoca nulitatea; 2) daca poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare și 3) cât timp poate fi invocata nulitatea, fiecare dintre aceste trei aspecte fiind total diferite.
1)în ceea ce privește primul aspect, al persoanei care are calitatea de a invoca nulitatea, în cazul nulității absolute, aceasta poate fi invocată de oricine are interes, respectiv de părțile actului, de avânzii-cauză ai părților,
de procuror, de instanță din oficiu, sau orice altă persoană ce se consideră interesată de actul respectiv.
Or, în cazul dedus judecații, în conformitate cu dispozițiile legale invocate de partea adversă, respectiv Legea 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi solicitată doar de parte (de consumator) sau de un reprezentant legal al acestuia (ANPC având calitatea prin lege de a apară interesul consumatorului) însa, sub nici o formă o astfel de acțiune nu poate fi promovată de o alta persoană pentru că așa dispune chiar actul normativ citat.
Din această perspectivă este evident că, în condițiile în care legiuitorul a limitat în mod expres sfera persoanelor care pot contesta actul și nu a permis ca acesta sa fie atacat de altcineva decât de parte, este evident că sancțiunea avută în vedere de către legiuitor este cea a nulității relative, pentru că altfel, în cazul nulității absolute, orice persoană interesată ar fi putut repudia actul.
2)Prin prisma regimului juridic al nulităților și în ceea ce privește aspectul referitor la posibilitatea părților de a acoperi sau nu lipsa validității actului, în mod unanim s-a statuat o alta diferență esențială între nulitatea absoluta și cea relativă.
Astfel, în cazul nulităților absolute, acestea nu pot fi acoperite prin confirmare, nici expresă nici tacită, această regulă fiind impusă tocmai de natura obștească a interesului ocrotit. Or, în cazul nulității relative, aceasta poate fi confirmată, în mod expres, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 1190 Cod civil, în vigoare la data emiterii actului normativ arătat, sau în mod tacit prin executarea actului anulabil.
Prin urmare, având în vedere intenția legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a și lăsat la îndemâna acestuia posibilitatea de a alege între a executa contractul, de a-1 contesta solicitând modificarea sa, sau de a-l rezilia în măsura în care consideră că acesta nu mai poate continua, este evident că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor abuzive este cel al nulității relative.
Având în vedere cele menționate anterior, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în restituirea prestațiilor este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani.
Arată că dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Prin urmare, prescripția dreptului la acțiune, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 pentru restituirea fiecărei sume, va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
În concluzie a solicitat instanței să constate prescripția dreptului la acțiune al reclamanților pentru restituirea oricăror sume achitate de aceștia cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.
Tot pe cale de excepție a invocat Prescripția dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din Contractul de credit.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat înlăturarea clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc. Din lectura argumentelor susținute, reiese că acțiunea tinde la anularea acestei clauze pe motivul presupusului său caracter abuziv.
Având în vedere considerentele dezvoltate prin actul introductiv al instanței,apreciem că această acțiune este prescrisă. Astfel cum s-a statuat în doctrină, sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia. Această nulitate are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractului de credit.
Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani.
Conform art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în caz de viclenie, eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuvințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".
Contractele de credit încheiate cu Reclamanții, au fost semnate la data de 26.03.2008, prin urmare, având în vedere că reclamanții au cunoscut o potențială cauză de anulare încă din momentul încheierii contractelor, acesta fiind și momentul la care s-a făcut prima plată a comisionului de risc, o eventuală acțiune în anulare ar fi trebuit demarată, cel mai târziu la data de de 26.03.2011.
Având în vedere că acțiune a fost introdusă în luna aprilie 2014, instanța va constata că prezenta acțiune este prescrisă.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.
Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: (i). clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; (ii). clauza să fie contrară bunei-credințe, (iii) prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului i)Condiția clauzei ne-neqociate cu consumatorul. în explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei . în consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă . (ii) Condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ. În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: (a) Criteriul bunei credințe
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a uneiclauze conform Legii nr. 193/2000. Instanța urmează a analiza conduita subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.
(b)Criteriul echilibrului contractual
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Clauza contractuală ce reglementează dreptul volksbank de a percepe comisionul de risc, respectiv cel de administrare a riscului, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea nr. 193/2000
Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului
Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române („BNR") nr. 17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul
Clauza reglementată la art. 5 din Convențiile de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative subscrisei față de obligația acesteia de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potriviți legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul -finis mercatorum est lucrum.
Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile V. sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din cuprinsul contractului de credit trebuie să fie acoperit prin derularea normală a contractului. Or, executarea garanțiilor se poate face numai în contextul unei neexecutări a contractului de către împrumutat.
Riscul de credit este asumat în urma analizei económico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputational și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin, (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.
Comisionul de risc/administrare a riscului - parte a prețului contractului. consecințe
Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.
Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Astfel cum am subliniat anterior, riscul bancar este un element de care subscrisa este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking.(2)în vederea reducerii riscului legal și reputational, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora."
Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
La rândul său, prevederea art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE are următorul conținut:
„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibif [subl. ns.].
Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, în plus, trebuie luate în considerare mai multe aspecte din care rezultă fără niciun dubiu netemeinicia solicitării de anulare a clauzei cu privire la comisionul de risc: (i) comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte.
Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de pârâta. (ii) Convențiile de credit nu au caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către subscrisa a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unor astfel de contracte de împrumut, care sunt contracte comutative. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convențiilor de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă; (iii) prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convențiilor de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. Pe de altă parte, comisionul de risc a fost avut în vedere de subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
În acest sens consideră că în speța de față se impune respingerea ca neîntemeiată a susținerilor reclamanților cu privire la lipsa timpului necesar studierii contractului de credit anterior semnării sale, precum și cele referitoare la lipsa de claritate a exprimării, precum și a conținutului acestei clauze - fără să detalieze dacă acest comision reprezintă o cheltuială sau un venit al băncii, pentru a dovedi caracterul abuziv al unor clauze susținut a fi abuzive, deoarece reclamanții aveau atât obligația cât și posibilitatea să studieze actul juridic pe care urmau să îl încheie, pentru a-și angaja în cunoștiință de cauză voința juridică. Din comportamentul său ulterior încheierii contractului, respectiv faptul că nu au contestat clauzele acestei convenții imediat după ce au intrat în posesia unui exemplar al acesteia, introducând prezenta acțiune dupamai bine de 4 ani de la încheierea contractului, reiese dezinteresul reclamanților pentru clauzele contractuale, deci lipsa unei vătămări în acest sens.
De altfel, existența comisionului de risc, precum și condițiile principale în care urma să se încheie convenția au fost stipulate într-o mainiera accesibila în primele 4 pagini ale condițiilor speciale din contract, putând fi luate la cunoștiință cu un minim de diligentă din parte reaclamanților.
Nici invocarea lipsei explicațiilor din partea reperezentanților băncii a unor termeni din contract, în cazul de față a comisionului de risc, nu poate fi reținută deoarece această sintagmă, dacă o analizăm în particular, nu necesită cunostiințe de specialitate pentru a fi înțeleasă, având semnificația obișnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente, care intră în relații contractuale cu o altă entitate. În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 1 din Legea 193/2000 acest cadru legal stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbai inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.
Referitor la comisionul de risc, acesta este menit a acoperii eventualele pagube suferite de bancă, deoarece valorificarea garanției reale, în cazul în care se ajunge la o astfel de situație, nu acoperă pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor dincolo de marja de 25% avută în vedere la constituirea garanției reale imobiliare, datorita unei crize imobiliare - situație în care ne aflăm în prezent, sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și încheierea unui noi polițe de către împrumutat, de exemplu. Pentru toate aceste riscuri și costuri posibile, banca a introdus un comision de risc.
În consecință, perceperea comisionului de risc (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ. (art. 1270 NCC), conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".
De asemenea, V. a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și solvabilitatea sa. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective - D., fiind cunoscut reclamanților.
Aplicabilitatea principiului „efectul direct" al art. 4 alin. (2) din directiva 93/13/CEE.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), ,,[d]irectiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele."
Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE") a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
O data efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: "o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".
O altă componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudenșa CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul indirect al directivelor). Acest principiu impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora. Procedând astfel, CJUE a căutat să se asigure că directivele vor avea efect în sistemul juridic național, în ciuda unei implementări inadecvate prin legislația națională. în cauza de referință Von Colson c land Nordhrein-Westfalen 14/83 Curtea a identificat expres instanțele naționale ca organe ale statului responsabile cu îndeplinirea obligațiilor comunitare, obligând o instanță germană să suplinească legislația internă deficitară prin aplicarea acesteia în lumina directivei comunitare.
în cauze ulterioare precum Marleasing SA c La Comercial Internacional de Alimentación SA C-106/89 CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasa impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private. Cauza Marleasing viza o situație orizontală, un litigiu între două persoane private în fața unei instanțe interne în care interpretarea dreptului național în lumina unei directive nepuse în aplicare era de natură să afecteze în mod negativ poziția juridică a uneia dintre ele.
Astfel, par. 8 al textului hotărârii spune foarte car."[...] în aplicarea dreptului național, Indiferent dacă este vorba de prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată să îl Interpreteze trebuie să facă aceasta, în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă".
Transpunerea ambiguă a directivei 93/13/CEE în dreptul național prin Legea 193/2000 echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia.
Considerăm relevantă, pentru situația din speță, hotărârea CJUE din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor [...] urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil." Mai mult, în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECR I-499, paragraful 9, CJUE reține că „esfe esențial ca dreptul național să garanteze că autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directiva, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale. [...]"
în încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din R. s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei. în această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului directivei.
Din analiza comparativă a celor două prevederi normative se observă că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda si comisioanele percepute de către subscrisa nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: "[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ pret al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze [subl. ns.]".
Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]".
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum . Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat că „neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (21 și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei [subl. ns.]" - par. 22. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivic faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ-normativ, cât si la cel judiciar.
Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. (2) nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în R. nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului într-o manieră improprie, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.
De asemenea, prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Supremă de Justiție a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect". în consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat de pârâți este cel stabilit inițial prin consensul părților.
în cauza de față, redactarea clauzelor din Convențiile de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.
Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convențiilor de credit, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale D..
g. Clauzele prevăzute de art. 10.2 cu privire la costurile suplimentare, sunt reglementate în
cadrul condițiilor generale ale convenției de credit
în Convenția de credit, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentam ca și Condițiile speciale, fiind remise reclamanților la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința publicului în faza precontractuală.
Comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora reclamanții sunt obligați să plătească un preț, agreat încă la momentul încheierii Convenției de credit.
Ca și alte comisioane, și în cazul în care V. este supusă pe parcursul derulării creditului la plata unor comisioane suplimentare față de cele avute în vedere la data încheierii contractului de credit, aceste comisioane se vor evidenția în modificări ale prețului inițial.
Comisionul privind costurile suplimentare, este, în măsura în care apar costuri suplimentare, parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile subscrisei desfășurate în legătură cu avansarea sau solicitarea de avansare a unor cheltuieli în legătură cu, și pentru respectivul credit. Comisionul respectiv care se poate prezenta sub mai multe forme la rândul său, în funcție de justificarea pe care se bazează.
Astfel, prin clauza cuprinsă în cadrul art. 10 din Condițiile generale ale Convenției de credit nu a luat naștere niciun drept și nicio obligație corelativă, ci s-a născut doar vocația subscrisei de a recupera eventualele cheltuieli suplimentare, însă acest fapt nu echivalează cu obligarea împrumutatului la plata unor comisioane suplimentare în mod necondiționat.
Anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor în subsidiar față de susținerile ce preced, solicităm instanței să constate că anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea clauzei referitoare la comisionul de risc, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a le preciza însă în mod concret.
Însă admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de V.. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
în situația în care numai subscrisa am fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea Convențiilor de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care Instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității V. de a solicita ulterior rezilierea Convențiilor de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.
I. Reclamanții din prezenta cerere de chemare în judecată nu pot fi încadrați în noțiunea de „consumator" șl prin urmare dispozițiile protective nu le sunt aplicabile
Noțiunea de „consumator" fusese clarificată, legal, doctrinar și jurisprudențial anterior intrării în vigoare a Directivei nr. 2008/48/CEE care în cuprinsul art. 3 lit. a) preia definiția consumatorului deja implementată prin dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE.
Prevederea amintită mai sus particularizată la contractele de credit de consum definește consumatorul ca fiind: „persoana fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale".
De tradiție mai veche în privința reglementărilor protective pentru consumatori, sistemul francez a arătat și o preocupare mai intensă pentru noțiunea de consumator excluzându-se prin jurisprudența Curții de Casație de sub protecția legii pe aceia care deși neprofesioniști, desfășoară o activitate aflată în strânsă legături cu obiectul contractului sau ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție.
Or, în cazul dedus judecății se impune concepția restrictiv obiectivă cu privire la noțiunea de consumator ținând cont de pregătirea reclamanților și de istoricul de creditare din partea altor unități bancare, care le-ar fi permis mai mult decât oricărui alt consumator o cunoaștere aprofundată a clauzelor contractuale reglementate și a înțelesului acestora.
Prin urmare, și în raport de protecția oferită subiectiv, in personam, analiza instanței de judecată va trebui făcută în acest caz distinct, particularizat la calitatea reclamantului printr-o aplicare a legii in concrete la cazul dedus judecății.
În acest sens, relevant s-a exprimat în doctrină: Totul este deci, după cum se reține în Raportul Curții de Casație pe 1987 „o chestiune de speță" notând totodată că aceasta face dificilă definirea criteriilor generale, însă avansează două direcții, în care pot fi căutate tehnicitatea și nivelul de instruire și cultură".
A solicitat prin urmare instanței de judecată să constate că în speța dedusă judecății activitatea profesională desfășurată de reclamanți prin care acesta se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan impune lipsirea acestuia de beneficiul protecției și inaplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în actele normative cu obiect de reglementare protecția consumatorilor citate și invocate, ca temei al cererii de chemare în judecată.
J. Anularea clauzelor indicate de reclamanți conduce la nerespectarea dreptului subscrisei la proprietate privată șl la libertate economică
In situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamanților, și s-ar interpreta dispozițiile din OUG 50/2010 și din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor referitoare la comisionul de risc, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al pârâtei, dar și dreptul la exercitarea activității economice.
Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce al spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în dobânzile și comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Băncii, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.
Aceste câștiguri nu au fost niciodată ipotetice, ci clar determinate, sau cel puțin determinabile, la momentul agreării lor, părțile manifestându-și voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii. De aceea lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Ori suprimarea acestor drepturi de creanță, prin efectul OUG nr. 50/2010, reprezintă o privare de un câștig cert, o veritabilă atingere adusă drepturilor noastre, născute pe bază contractuală, în mod legal, pentru care instituțiile bancare sunt în drept să obțină satisfacție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16, că: "Libertatea de a desfășura o activitate comerciala este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale".
Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativa și exercitarea acestora în condițiile legii".
Chiar dacă OUG 50/2010, sau Legea 193/2000, pot fi considerate legi în baza cărora se exercită libertatea economică, acestea nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a stabilit că "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață."
însă, prin restrângerea activității Băncii, plecând de la motivația existenței unui comision în contractele de credit încheiate care nu se regăsește nominal în OUG 50/2010, statul se transformă într-un factor prin care se avantajează acei agenți economici care au avut denumiri mai „norocoase".
Libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității. Nici una dintre aceste două condiții nu este îndeplinită în cauză, argumentele care ar putea susține aceste restrângeri, referitoare la protecția consumatorilor fiind contrazise de practică: campania mediatica cauzată de aceste măsuri a determinat Banca să suspende activitatea de acordare de credite.
În concluzie, pentru toate motivele de mai sus, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții T. C. și T. M. E., ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat prev. art. 205 - 208 N.C. pr. civ., principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, precum și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
În scop probator, a solicitat administrarea probei cu interogatoriu înscrisurile de la dosarul cauzei și practica judiciară relevantă.
La data de 04.03.2015, reclamanții au formulat precizare de acțiune prin care a arătat că solicită renunțarea la judecarea cauzei în ceea ce privește următoarele capete de cerere: constatarea existenței clauzei abuzive privind comisionul de risc inserat la pct 5 li a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr_/26.03.2008 coroborat cu art 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr_/26.03.2008.; constarea existenței clauzei abuzive privind comisionul de administrare din Actul Adițional la Convenția de credit nr_/26.03.2008; anularea clauzelor abuzive menționate mai sus.
Pe cale de consecință a solicitat judecarea cauzei doar în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect: obligarea pârâtei să restituie suma de 6497,36 franci elvețieni, reprezentând contravaloarea comision de risc și comision de administrare încasat în perioada 26.03._13 sau c/v în lei la cursul BNR valabil la data plății efective; obligarea la plata dobânzii legale calculată de la data plății fiecărei rate reprezentând comision de administrare perceput nelegal în baza clauzelor contractuale anulate până la data restituirii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din data de 04.03.2015, instanța a luat act că pârâta a renunțat la administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, iar în baza rolului activ a solicitat ca pârâta să precizeze sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare și perioada în care s-au efectuat plățile. Relațiile solicitate au fost comunicate și atașate la dosar la termenul din data 08.04.2015.
În scop probator, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit contractului de credit nr._/26.03.2008, reclamanții a împrumutat de la pârâtă suma de_ CHE, durata creditului fiind de 300 luni, împrumut garantat prin constituirea unei ipoteci asupra unui imobil aparținând acestora ; la pct.5 lit.a) din contract s-a prevăzut un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar.
Prin cerere formulată la data de 19.02.2014 și înregistrată sub nr._, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrarea prevăzut în actul adițional la convenția de credit, anularea acestei clauze și obligarea pârâtei să restituie suma de 6497,36 franci elvețieni reprezentând contravaloare comision de risc și administrare achitat în perioada 26.03._13 precum și dobânda legală datorată de la data plății fiecărei rate și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, pe data de 20.05.2014, reclamanții au formulată o cerere identică cu prima, înregistrată sub nr._ ; la data de 04.11.2014, reclamanții au invocat excepția litispendenței iar prin Încheierea din data de 05.11.2014, instanța a admis excepția invocată, în temeiul art.138 alin.1 din Codul de procedură civilă, și a trimis cauza la dosarul nr._ .
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ; prin Încheierea din data de 26.10.2014, instanța a unit excepția prescripției cu fondul cauzei.
Prin Precizarea din data de 04.03.2015, reclamanții au renunțat la judecarea petitelor privind constatarea clauzelor abuzive privind comisionul de risc și comisionul de administrare și anularea lor din convenție, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6497,36 franci elvețieni comision de risc și administrare încasat în perioada 26.03._13 precum și a dobânzii legale de la data plății fiecărei rate și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 1000 lei.
Analizând cu prioritate excepția prescripției, instanța apreciază că termenul de prescripție privind restituirea sumelor încasate în baza unor clauze constatate ca fiind abuzive începe să curgă de la data constatării caracterului acestor clauze și nu de la data achitării sumelor, prin urmare va respinge excepția prescripției invocată de pârâtă.
Inițial, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri pentru ambele părți și proba cu interogatoriul reclamanților însă, ulterior, față de renunțarea reclamanților la petitele de constatare a clauzelor abuzive, pârâta a renunțat la administrarea probei cu interogatoriile reclamanților.
Prin adresa de la f.17, pârâta a precizat, la solicitarea instanței, suma plătită de reclamanți cu titlu de comision de risc în perioada de la tragerea creditului și până la data de 16.08.2010, respectiv 2.225,75 CHF și suma plătită cu titlu de comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 16.09.2010 și până la data de 20.03.2015, respectiv 1.240 CHF.
Având în vedere cererea de renunțare formulată de reclamanți precum și poziția pârâtei, instanța urmează să ia act de renunțarea la judecarea petitelor de constarea a caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de risc și de administrare precum și de anulare a acestor clauze.
Analizând cererea formulat, astfel cum a fost precizată, instanța reține că prin Sentința civilă nr.3989/21.09.2011 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S. în dosarul nr._/ 225/2010, a fost admisă sesizarea ANPC și s-a constatat, printre altele, existența clauzei abuzive cu privire la comisionul de risc de 0,22% din convenția de credit nr._/26.03.2008 încheiată de reclamant cu banca pârâta și s-a dispus anularea acestei clauze din contract, prin urmare, în temeiul repunerii părților în situația anterioară, potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va admite cererea de restituirea a sumei plătite de reclamanți cu titlu de comision de risc în sumă de 2115,75 CHF achitat în perioada cuprinsă între data tragerii creditului și data de 16.08.2010, astfel cum rezultă din comunicarea făcută de bancă.
Instanța va admite și cererea de obligarea la plata dobânzii legale datorate de la data plății acestui comision de risc și până la data restituirii efective, întrucât potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, apreciază că pârâta datorează nu numai suma încasată abuziv, care reprezintă doar pierderea suferită, dar și beneficiul nerealizat, respectiv dobânda legală. Nu se poate reține că prin obligarea la plata acestei dobânzi s-ar produce o dublă reparație a aceluiași prejudiciu sau că dobânda se datorează de la data formulării cererii de chemare în judecată ; în cauza de față, dobânda solicitată nu reprezintă pierderea suferită ci beneficiul nerealizat, și, având în vedere că pârâta este o societate bancară, dobânzile curg de drept și nu de la punerea în întârziere sau de la data cererii de chemare în judecată.
Referitor la cererea de restituire a comisionului de administrare, instanța reține ca reclamanții au renunțat la judecarea petitului de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze precum și la cererea de anulare a clauzei, prin urmare nu există nici o justificare pentru cererea de restituire a sumelor plătite în baza acestei clauze, care a rămas astfel în vigoare, și nici pentru dobânda solicitată, prin urmare, instanța va respinge cererea de restituire a comisionului de administrare și de plată a dobânzii, ca nefondate.
În temeiul art.453 din Codul de proc.civilă, admițând doar în parte cererea, instanța va reduce onorariul avocațial solicitat și va obliga pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei reprezentând parțial onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției invocată de pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr 42, ., sector 2, CUI_.
Ia act de renunțarea formulată de reclamanții T. C. cu domiciliul în Dr Tr S., . 5, ..1, ., jud. M. și T. M. cu domiciliul în Dr Tr S., . 5, ., . la judecata cererii de constatare a existenței clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct.5 lit.a) din Convenția de credit nr._/2008, la judecata cererii de constare a clauzei abuzive privind comisionul de administrare din Actul adițional la Convenția de credit nr._/2008 precum și la judecarea cererii de anulare a clauzelor de mai sus.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții T. C. și T. M. în contradictoriu cu pârâta . și în consecință:
Obligă pârâta la plata sumei de 2.115,75 CHF reprezentând comision de risc încasat de la data tragerii creditului și până la data de 16.08.2010 precum și dobânda legală calculată de la data plății fiecărei rate și până la data restituirii efective.
Respinge cererea de obligare la plata comisionului de administrare precum și a dobânzii legale aferente.
Obligă pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei reprezentând parțial onorariu avocat.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare, cerere depusă la Judecătoria Dr.Tr.S..
Pronunțată în ședința publică azi 22.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. M. - M. B. M. C.
Red. CCM/tehnored BMC
Cod opertaor 6497
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2860/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU... | Pretenţii. Sentința nr. 1578/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU... → |
|---|
