Acţiune în constatare. Sentința nr. 370/2016. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 370/2016 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 25-01-2016 în dosarul nr. 370/2016
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
JUDEȚUL M.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 370
Ședința publică de la 25 ianuarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE A. - R. C.
Grefier ședință I. M.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții S. G. și S. A. L. în contradictoriu cu pârâtele B. - GROUPE SOCIETE GENERALE SA și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA – SUCURSALA DROBETA T. S., având ca obiect acțiune în constatare.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18.01.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25.01.2016, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.10.2015, reclamanții S. G. și S. A. L. au chemat în judecată pârâtele . Generale SA și . Generale SA – Sucursala Drobeta T.-S. pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul lunar de gestionare/administrare a creditului, prevăzută la pct. 8 din Contractul de credit nr. 1243 din 23.05.2008, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000 republicată, cu consecința anulării acesteia; restituirea sumelor percepute cu titlu de comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în valoare de 0.10 % din valoarea creditului acordat (80 euro lunar), în cuantum de 1.780 euro (89 rate x 20 euro), achitat în perioada 23.06._15, sumă care să fie recalculată până la rămânerea definitivă a hotărârii; iar raportat la soluționarea petitelor mai sus arătate, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele percepute abuziv.
În motivare reclamanții au arătat faptul că așa cum rezultă din Contractul de credit anexat, pârâta a perceput un comision lunar de gestiune a creditului de 0,10 % ce se calculează prin aplicarea procentului la valoarea creditului acordat.
De asemenea, a mai arătat că în doctrină și jurisprudență s-a arătat că acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci.
Totodată, reclamanții au mai arătat și faptul că acest comision nu reprezintă altceva decât o dobânda mascata care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.
Mai mult a mai arătat că în mod evident, o dobânda (aparent) redusa a atras mai mulți clienți si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportat la ceea ce ar fi putut obține banca respectiva in condițiile in care ar fi arătat in mod transparent costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).
A mai menționat și faptul că, acest comision este calculat si perceput la valoarea inițiala a creditului si nu la soldul acestuia, ceea ce va face, in cazul creditelor ipotecare, acordate pe mai mult de 25 de ani, ca dobânda aplicata la soldul creditului sa ajungă sa fie chiar mai mica decât comisionul (care se va aplica la suma inițiala împrumutata, indiferent de valoarea din credit rambursata deja la un moment dat).
Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere in eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care acționau pe aceeași piața relevanta cu banca respectiva dar care, in realitate, datorita adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase si, pe de alta parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.
Dintr-o altă perspectivă, reclamanții au mai subliniat și faptul că, acest tip de comision nu este definit în contract și nu are drept corespondent o contraprestație (serviciu) din partea băncii intimate. Explicația eventuală a băncii cum că respectivul comision ar fi afectat activității de monitorizare a creditului nu este satisfăcătoare.
Totodată, au mai învederat și faptul că, comisionul de gestionare credit este prevăzut în contract alături de comisionul de întocmire dosar, rambursare anticipată și dobândă, ceea ce denotă că banca percepe pentru același serviciu de creditare trei categorii de costuri, fără a fi explicată în contract distincția clară între acestea.
Comisionul de gestionare credit (dobândă deghizată) comportă o formulă de calcul asemănătoare dobânzii curente (cuprins în grafic alături de dobândă), fiind însă mai oneros decât aceasta (perceput lunar în funcție de soldul inițial al creditului și nu de soldul diminuat ca urmare a rambursării ratelor).
Comisionul bancar, ca și dobânda, are caracter reglementat (art. 10 alin. 1 raportat la art. 6 din OG nr. 9/2000).
Reclamanții au mai precizat și faptul că la data perfectării convenției nu exista o normă legală care să reglementeze acest tip de comision. Mai mult, art. 15 din Legea nr. 190/1999 (creditul contractat de subsemnații fiind unul ipotecar) limitează costurile creditului la cheltuielile aferente înscrierii ipotecii în cartea funciară.
Mai mult, a mai arătat că, pe lângă comisionul de gestiune credit banca percepe și un comision de întocmire dosar credit de 360 euro, ceea ce denotă că pentru același serviciu de creditare banca percepe mai multe costuri, fără a se ști cu precizie care este limita de demarcație între acestea, încărcându-se excesiv obligațiile împrumutatului/consumatorului.
Cu privire la sumele percepute cu acest titlu, din grafic rezultă că pârâta a perceput lunar un comision de gestionare credit în cuantum de 20 euro. De la data achitării primei rate, respectiv 23.06.2008 și până la data de 23.10.2015, sunt 89 luni, situație în care, 89 x 20 = 1.780 euro.
In situația în care instanța va aprecia ca fondată cererea noastră numai până la data de 17.09.2010, așa cum este practica tribunalului, reclamanții au mai arătat că suma percepută de bancă de la data încheierii contractului și până la data de 17.09.2010 este în valoare de 560 euro (28 rate x 20 euro).
Reclamanții au mai făcut referire și la dispozițiile art. 4 din lg. 193/2000, potrivit cărora la „ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi, considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulatje sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Referitor la îndeplinirea condițiilor mai sus arătate, reclamanții au mai arătat și faptul că respectivul comision nu a făcut obiectul unor negocieri, contractul fiind standard, preformulat de către bancă, banca acționând de la început exclusiv după voința sa.
Cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este evidentă, de îndată ce acest comision, s-a perceput la valoarea sumei împrumutate, are o valoare substanțială (30 % din suma împrumutată), neexistând nici o contraprestație pentru acest comision ci doar o împovărare excesivă a consumatorului.
În concluzie, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al comisionului, cu consecința anulării și restituirii sumelor încasate nelegal.
Mai mult, reclamanții au mai învederat și faptul că nu au primit nici o notificare de la bancă, odată cu apariția OUG 50/2010 și nu au încheiat niciun act adițional cu pârâta.
De altfel, au solicitat ca instanța de judecată să arate faptul că din e-mailul intern trimis de Departamentul juridic central la data de 10.06.2014 având ca subiect „ ref. litigii clauze abuzive - acte adiționale la OUG nr. 50/2010, rezultă expres faptul că, dacă actul adițional nu a fost redactat la data introducerii acțiunii, se va redacta și se va depune la dosar de persoana desemnată.
Din același înscris rezultă faptul că, la data de 17.09.2010 banca a efectuat în sistemul său informatic toate modificările rezultate de adaptarea contactelor, însă aceste modificări nu s-au realizat cu înștiințarea noastră, realizându-se în mod unilateral de către bancă.
În condițiile în care contractul adițional a fost redactat la solicitarea avocatului băncii, după promovarea acțiunii de către subsemnata, rezultă că banca în realitate nu a trimis nici un sms și nici nu a efectuat vreun demers în ceea ce privește încheierea actului adițional, totul fiind efectuat prin simpla voință a băncii.
D. urmare, banca nu se poate prevala de vreun act adițional, de îndată ce el a fost redactat după introducerea acțiunii, ceea ce înseamnă că, aceste înscrisuri de care banca se prevalează, sunt înscrisuri pro cauza.
Referitor la petitul accesoriu privind restituirea sumelor percepute abuziv de bancă și dobânda legală, reclamanții au mai precizat că în mod unanim doctrina și jurisprudența a statuat că, sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive, este nulitatea absolută, situație în care trebuie văzut regimul juridic la acestui tip de nulitate, fiind de notorietate pentru sfera juridică că, cauza de nulitate poate fi invocată oricând, de oricine are interes, neputând fi acoperită prin acceptare sau renunțare.
Cu privire la dobânda legală, au menționat faptul că acest petit este accesoriu modului de soluționare a petitelor principale de mai sus, însă în condițiile în care instanța va stabili că anumite sume de bani au fost încasate abuziv de pârâtă, evident că acele sume de bani au fost purtătoare de venituri pentru bancă și drept urmare aceasta datorează dobânda legală încasată pentru acele sume.
Potrivit art. 1084 cod civil în vigoare la data încheierii convențiilor, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în general atât pierderea suferita cat și beneficiul nerealizat, iar conform art. 1088 alin. 1 și 2 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o suma de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, in afara de excepțiile expres prevăzute, cuvenindu-se creditorului fără ca acesta sa fie ținut sa justifice vreo paguba, nefiind debite decât din ziua cererii de chemare in judecata, afara de cazurile când potrivit legii dobânda curge de drept.
În cazul obligației de a da o sumă de bani, debitorul datorează dobândă de la data când se naște obligația de restituire, în cauză fiind vorba de o plată nedatorată, pârâtele datorează dobânda legală chiar din ziua încasării sumei.
Dobânda legală reprezintă un drept prevăzut expres de lege, aceasta deoarece sumele de bani au fost folosite de pârâte pentru acordare de noi credite, pentru toată perioada în care au încasat comisionul de risc și de administrare, obținând un câștig.
Conform definiției dată în literatura de specialitate, dobânda reprezintă prețul pe care debitorul se obligă să îl plătească drept echivalent al folosinței capitalului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011; art. 94 pct. 1 lit. (j) Cod de procedură civilă ; art. 109 și art. 113 pct.3 și 8 Cod de procedură civilă; art. 194 C.proc.civ., Legea 193/2000, Codul consumatorului, art. 66 - 69 și art. 95 din OUG nr. 50/2010.
Reclamanții au învederat faptul că potrivit dispozițiilor art. 29 lit. (f) din OUG nr. 80/2013 această cerere este scutită de taxa judiciară de timbru.
La cererea de chemare în judecată, reclamanții au depus în copie conformă cu originalul contractul de credit nr. 1243/23.05.2008 și condițiile generale, graficul de rambursare, e-mailul intern trimis de Departamentul juridic central la data de 10.06.2014 având ca subiect „ ref. litigii clauze abuzive - acte adiționale la OUG nr. 50/2010.
În ceea ce privește pârâtele, acestea au depus întâmpinare, prin serviciul registratură, la data de 11.11.2015, prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâtele au arătat faptul că între B. - Groupe Société Générale S.A. și reclamanții S. G., în calitate de împrumutat și S. A. L., în calitate de co-împrumutat, a fost încheiat Contractul de credit nr. 1243/23.05.2008, în baza căruia Banca a acordat un credit de nevoi personale nenominalizate (iar nu un credit ipotecar cum greșit se susține) în cuantum de 20.000 EUR, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni, începând cu data de 23.05.2008 și până la 23.05.2033.
Potrivit referirilor exprese din cuprinsul documentației cunoscută și acceptată de către reclamanți, contractul de credit include atât Condițiile Particulare, cât și Condițiile Generale. În esență, acestea reglementează: părțile și obiectul contractului, durata contractului, dobânda aferentă contractului de credit, taxele și comisioanele percepute pe parcursul derulării contractului, modalitatea de rambursare, asigurări, garanțiile instituite pentru rambursarea creditului și obligațiile părților.
Au mai arătat că potrivit convenției părților, în Condițiile Generale aferente contractului de credit s-a prevăzut că împrumutații vor plăti băncii, după caz, conform Condițiilor Particulare următoarele taxe și comisioane: pct. 4.1. lit. b - comision de gestionare a creditului, în sumă fixă sau calculat ca procent din soldul creditului sau din valoarea creditului acordat, plătibil în frecvența prevăzută în Condițiile Particulare;
De asemenea, au mai arătat că în condițiile Particulare ale Contractului de credit s-a prevăzut la pct. 8 că împrumutații vor plăti băncii comision lunar de gestionare a creditului de 0,10% din valoarea creditului.
Mai mult decât atât a mai arătat că reclamanții împrumutați au fost informați despre necesitatea încheierii Actului adițional și prin mesaj scris SMS, care a fost transmis pe numărul de telefon al clientului, existent în baza de date a Băncii, în data de 19.08.2010.
De asemenea, pârâtele au mai arătat și faptul că deși au depus toate diligentele pentru semnarea de către reclamanți a Actului adițional, aceștia nu au procedat la semnarea lui, fiind, prin urmare, considerat acceptat tacit, conform dispozițiilor prevăzute la art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50/_, în varianta anterioară aprobării prin Legea nr. 288/2010.
Astfel că, la data de 17.09.2010, a intrat în vigoare Actul adițional nr. 1 la Contractul de credit, cuprinzând modificările impuse de aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50 din data de 11.06.2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care B. a menținut în contractul de credit încheiat cu reclamanții doar acele clauze permise de OUG nr. 50/2010, comisionul de gestionare credit fiind redenumit comision de administrare credit, calculat ca procent lunar de 0,10% din soldul creditului.
Așadar, de la data de 17.09.2010, contractul de credit a fost adaptat prevederilor legale impuse de OUG nr. 50/2010.
Pârâtele au mai invocat și apărări de ordin procesual cu privire la excepția lipsei de interes în ceea ce privește anularea clauzei prevăzută la art. 13.5 alin. 2 din Condițiile Generale de creditare, referitoare la notificarea împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire în cazul intrării în vigoare a unei noi reglementări care conduce la diminuarea semnificativă a rentabilității Băncii.
Pe lângă acestea, pârâtele au mai arătat și faptul că solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes atâta vreme cât banca nu a uzat de ea pe parcursul derulării contractului, iar, în prezent, este eliminată din contract în baza noilor prevederilor legale impuse de OUG nr. 50/2010, ca urmare a implementării dispozițiilor din cadrul actului adițional din data de 17.09.2010.
In consecință, au mai arătat că solicitarea de anulare a clauzei prevăzută la art. 13.5. alin. 2 este lipsită de interes, întrucât existența ei nu a cauzat reclamanților niciun prejudiciu si nu mai este in vigoare începând cu data de 17.09.2010.
Pe lângă excepția lipsei de interes, pârâtele au mai invocat și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată raportat la prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Mai mult au mai arătat și faptul că mecanismul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie analizat cu prioritate de către instanța de judecată, prin raportare la clauzele aferente comisioanelor și dobânzii:,, (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. "
Sub acest aspect, subliniem că rațiunea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele care stabilesc prețul contractului de credit are în vedere mecanismul acordului de voințe, și. în fine, libertatea de voință a subiectelor de drept de a intra în raporturi contractuale pe baza unui consimțământ valabil exprimat.
De asemenea, au mai arătat prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita pur si simplu de calitatea de consumator pentru a obține diminuarea prețului la achitarea căruia s-a obligat, în cunoștință de cauză, ca urmare a încheierii contractului, atenuarea principiului forței obligatorii a contractului fiind prevăzută numai pentru clauzele care nu se asociază cu obiectul principal al contractului de credit.
Directiva 93/13/CEE impune statelor membre un control jurisdicțional minimal al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statele membre fiind libere să adopte prin reglementările naționale un nivel de control superior, inclusiv cu privire la nereglementarea exceptării prevăzute de art. 4 alin. (2) din directivă. Legea nr. 193/2000 transpune, însă, în legislația națională nivelul de jurisdicție impus de directiva europeană, respectiv acela în care clauzele ce se asociază cu definirea obiectului principal al contractului de credit ori cu caracterul adecvat al prețului împrumutului să fie exceptate de la controlul caracterului abuziv prevăzut de lege.
În subsidiar, chiar în măsura în care s-ar trece peste apărările invocate în cuprinsul paragrafelor anterioare, pârâtele au mai învederat și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de legislația în vigoare pentru ca o clauză să fíe considerată abuzivă.
În ceea ce privește apărările pe fondul cauzei, pârâtele au avut în vedere și legalitatea clauzelor privind comisionul de gestionare/administrare credit din perspectiva OUG nr. 50/2010.
Pentru aprecierea legalității clauzelor contractuale, pârâtele au arătat și faptul că instanța va trebui să distingă între dispozițiile de drept comun din Codul civil 1864 și ale OG nr. 21/1992, aplicabile contractului de credit începând cu momentul semnării acestuia (23.05.2008) și până la data întocmirii Actului adițional din 17.09.2010, și OUG nr. 50/2010, aplicabilă ulterior datei de 17.09.2010.
Dispozițiile OUG nr. 50/2010 trebuie luate în considerare și pentru aprecierea caracterului legal al comisioanelor încasate anterior datei de 17.09.2010, deoarece reprezintă o confirmare a legalității practicilor bancare desfășurate sub incidența legislațiilor anterioare.
Mai mult, au mai arătat faptul că pârâtele au respectat dispozițiile legale în vigoare la data semnării contractului de credit atunci când a convenit cu reclamanții perceperea comisionului de gestionare (acesta fiind redenumit ulterior drept comision de administrare a creditului, ca efect al dispozițiilor OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori).
In ceea ce privește comisionul de gestionare/administrare a creditului, reclamanții susțin că acest cost nu ar fi fost negociat, ar fi fost impus de bancă, valoarea sa fiind disproporționată.
Pe lângă cele precizate, au mai menționat și faptul că OUG nr. 50/2010 nu se aplică contractului de credit nr. 1243/23.05.2008 și că Actul adițional de adaptare a contractului la prevederile ordonanței nu ar fi fost încheiat, constituind un înscris pro causa.
De asemenea, pârâtele au făcut referire și la comisionul contestat care corespunde unor servicii cu caracter repetitiv prestate de bancă, accesorii și inseparabile de creditul acordat, respectiv administrarea lunară a împrumutului care implică unele activități din partea băncii.
Perceperea unui astfel de comision nu era interzisă la momentul încheierii contractului de credit, cuantumul și scopul perceperii fiind indicate în mod explicit în cuprinsul contractului.
Totodată a mai fost învederat și faptul că, rațiunea perceperii comisionului de gestionare a creditului rezultă însăși din denumirea sa și înțelesul semantic al acestuia, serviciul prestat de Bancă în favoarea împrumutaților constând în monitorizarea/urmărirea/înregistrarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat.
Sub acest aspect, au fost menționate în cele ce urmează, câteva dintre activitățile prestate de Bancă în legătură cu care este perceput comisionul de gestionare/administrare a creditului, respectiv: întreținerea contului de credit în sistemul informatic al băncii, actualizarea lunară a informațiilor (generare grafic de plăți etc), gestiunea relației cu societățile de asigurare partenere (schimb de fișiere etc), efectuarea de operațiuni aferente activității de creditare, obligatorii sau realizate periodic (raportări către organisme de tip BNR, Biroul de Credit etc), serviciile de prelevare automată din contul curent (clauza 6.3 din Condițiile Generale de creditare), pentru plata, către asigurător, a primelor lunare de asigurare aferente creditului precum și alte activități legate de administrarea creditului acordat.
Mai mult, s-a mai făcut referire și la faptul că, oferta de credit, în cadrul contractului de credit (clauza 8 din Condițiile Particulare de creditare) cât și în cel al graficului de rambursare Banca a indicat, în mod distinct și neechivoc, cuantumul comisionului de gestionare/administrare credit și frecvența încasării lui.
Prin urmare, reclamanții au cunoscut cu exactitate valoarea comisionului înainte de semnarea contractului, neputând susține pertinent că se creează o confuzie cu privire la costuri sau că acesta nu ar fi determinat sau determinabil, fiind practic o dobândă mascată/deghizată.
A mai fost avută în vedere și valabilitatea clauzelor contractuale care prevăd perceperea, de către bancă, a unui comision de gestionare/administrare credit și caracterul justificat al acestui comision ce au fost constatate în jurisprudență și cu privire la contractele încheiate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia civilă nr. 288/2012, pronunțată de către Secția a II-a civilă în dosarul nr._/221/2009: „comisionul de administrare și de acordare a creditului nu încalcă nicio normă de ordine publică".
Cu privire la, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de gestionare credit, s-a solicitat respingerea acestei cerințe în primul rând pentru că acest comision a fost achitat în baza unei prevederi contractuale legale, iar pe de altă parte suma solicitată de reclamanți, de 1.780 euro nu a fost achitată efectiv băncii.
Conform evidenței plăților, reclamanții au achitat până la data de 23.09.2015 suma de 1.624,8 euro. Raportarea la data de 23.10.2015 nu are niciun suport, deoarece acțiunea a fost introdusă la 6 octombrie 2015, când comisionul de administrare aferent lunii octombrie nu era achitat. Evident calculul reclamanților este eronat (89 rate x 20 euro - 1780 euro) pentru că de la data intrării în vigoare a actului adițional nr. 1/17.09.2010 comisionul a fost calculat la soldul creditului, ceea ce înseamnă ca acesta scade în fiecare lună, odată cu scăderea soldului creditului.
Până la data de 17.09.2010 (menționată în acțiune) reclamanții au plătit suma de 539,63 euro, și nicidecum 560 euro.
A mai fost avută în vedere și legalitatea clauzelor contestate din perspectiva Legii nr. 193/2000, care prevede că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Astfel, Legea nr. 193/2000 reglementează 3 condiții cumulative pentru ca o clauză contractuală inserată într-o convenție încheiată între un profesionist și un consumator să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi fost negociată, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să fi fost inserată în contract cu rea-credință.
Referitor la negocierea clauzelor contractuale, pârâtele au solicitat să fie avut în vedere faptul că reclamanții nu au formulat nicio cerere de modificare sau clarificare a clauzelor contestate nici în perioada precontractuală și nici pe parcursul derulării contractului.
Aceștia au fost informați în detaliu cu privire la produsele de creditare solicitate, precum și în legătură cu termenii și condițiile de acordare a creditului, anterior încheierii contractului de credit, prin intermediul ofertei de credit, comunicată la data de 09.05.2008, deci cu două săptămâni înainte de semnarea contractului, prin informațiile furnizate de consilierul de clientelă al băncii care s-a ocupat de acordarea acestui credit, precum și prin intermediul contractului de credit și al graficului de rambursare.
A mai fost precizat și faptul că reclamanții au studiat oferta și au avut posibilitatea de a iniția discuții cu privire la condițiile propuse de către Bancă - prerogativă pe care însă nu au folosit-o, acceptând oferta în forma propusă (materializată identic în cuprinsul contractului de credit).
Reclamanții nu au solicitat niciun fel de explicații suplimentare cu privire la termenii sau condițiile contractului, nici anterior semnării contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia, executându-și chiar o perioadă semnificativă de timp obligațiile rezultate din contractul de credit, motiv pentru care este nerezonabil a se susține că nu au înțeles și că nu au acceptat clauzele contractului.
Pârâtele au mai avut în vedere și faptul că, reclamanții nu sunt consumatori neavizați, aceștia deținând experiență în accesarea creditelor bancare, având contractate anterior la B. alte trei credite, acordate în condiții similare sub aspectul perceperii de comisioane și dobânzi, și având contractate alte două credite la CEC și BCR.
Important de reținut este și faptul că prin contractul de credit nr. 3820/04.09.2007, încheiat de reclamanți cu B., s-a urmărit refinanțarea în condiții mai avantajoase a creditelor mai vechi accesate la B., la CEC și la BCR, ceea ce înseamnă că, în mod cert, aceștia au efectuat cu acel prilej o analiză economică a costurilor contractelor urmărind obținerea unor condiții mai avantajoase de creditare și înțelegând foarte bine termenii și condițiile contractuale. De aceea, cu atât mai mult se poate afirma cu pertinență că reclamanții au fost avizați și au acționat în deplină cunoștință de cauză la încheierea contractului de credit nr. 1243/23.05.2008, supus analizei în prezentul proces.
A mai fost avut în vedere și dezechilibrul semnificativ între prestațiile părților.
În acest sens, reclamanții nu au demonstrat în niciun fel existența vreunui dezechilibru semnificativ între obligațiile asumate de cele două părți contractante, deși, potrivit dispozițiilor art. 249 Cod Procedură Civilă ., sarcina probei incumbă părții care formulează o pretenție în cursul judecății.
Au mai arătat că între prestațiile la care s-au obligat părțile nu există un dezechilibru și, cu atât mai puțin, un dezechilibru semnificativ.
Astfel, reclamanții au beneficiat de un credit în valoare de 20.000 euro, pe o perioadă de 300 de luni. Dobânda creditului a fost una fixă în primul an de 7,25%, după care indexabilă în funcție de indicele EURIBOR la 3 luni + 3,50 marja fixă a băncii.
Reclamanții s-au obligat să plătească un comision lunar de gestionare/administrare de 0,10% din valoarea creditului, calculat ulterior Ia soldul creditului, așa cum am arătat mai sus.
Valoarea acestui comision nu este însă în măsură să afecteze echilibrul contractual așa cum greșit se susține, costurile respective reprezentând prețul unor servicii repetitive prestate de către subscrisa în favoarea și la solicitarea împrumutaților.
Cu privire la buna-credință a băncii în reglementarea clauzelor contractuale, s-a menționat faptul că legiuitorul alătură criteriului dezechilibrului semnificativ, pe cel al bunei-credințe. Față de acest aspect, au arătat că buna-credință este prezumată potrivit Codului civil în vigoare.
Astfel, au arătat că, pârâtele au procedat la inserarea clauzelor cu respectarea întocmai a cerințelor legale în vigoare, perceperea acestora fiind permisă de legislația în vigoare la data semnării contractului de credit și ulterior De altfel, în vederea perfectării relației contractuale a fost utilizat, un contract a cărui structură a fost, în prealabil, validată de către BNR, potrivit Regulamentului 3/2007. Pe cale de consecință, este exclusă orice rea-credință a subscrisei la inserarea clauzelor pretins abuzive în contract. În concluzie, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, cu cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat.
În drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următoarele din NCPC, Legea nr. 193/2000 și OUG nr. 50/2010.
În dovedirea cererii de chemare în judecată au depus următoarele înscrisuri: contractul de credit nr. 1243/23.05.2008 și graficul de rambursare; actul adițional nr. 1/17.09.2010; oferta de credit din 09.05.2008; dovada notificării prin SMS pentru semnarea actului adițional; decizia Comitetului de Direcție al B. inserată în procesul-verbal nr. 1251/06.08.2010 alinierea contractelor de credit la prevederile OUG nr. 50/2010; procesul-verbal de constatare încheiat de ANPC cu nr. 30/654/03.02.2011.
În ceea ce privește pe reclamanți, aceștia au depus răspuns la întâmpinare în care au fost reiterate aceleași motive ca în cererea introductivă.
Prin rezoluția din data de 25.11.2015 instanța a fixat termen de judecată la data de 14.12.2015, pentru când s-a dispus citarea părților.
La termenul de judecată din data de 14. 12.2015, instanța de judecată a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri, apreciindu-le ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei și pentru pârâți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților, administrat la termenul de judecată din data de 18.01.2016.
Prin încheierea de ședință din data de 14.12.2015 instanța a calificat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca fiind o apărare de fond și a respins excepția lipsei de interes cu privire la anularea clauzei prevăzută la art. 13.5 alin. 2 din contractul de credit nr. 1243/23.05.2008.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține în fapt și în drept următoarele:
Între reclamanții S. G. și S. A. L. și pârâta B. – Groupe Societe Generale SA s-a încheiat convenția de credit nr. 1243/23.05.2008 pentru suma de 20.000 EUR, ce trebuia restituit în mod eșalonat pe o perioadă de 300 de luni, începând cu data de 23.05.2008 și până la data de 23.05.2033.
În ceea ce privește susținerile pârâtelor cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, susțineri asupra cărora instanța a apreciat că sunt apărări de fond, instanța reține:
Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Deși este adevărat că orice contract bancar trebuie să respecte toate condițiile de validitate ale unui contract, trebuie să se țină seama de faptul că un contract bancar trebuie să fie încheiat și cu respectarea exigențelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori (astfel cum era denumită această lege la data introducerii acțiunii) și ale Directivei nr. 93/13/CEE, întrucât, la data încheierii contractului, pârâtele au acționat ca un profesionist (comerciant - la data încheierii contractului), iar reclamantii aveau calitatea de consumator, astfel încât, pe lângă cerințele respectării condițiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte și cerințele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecția consumatorului, în speța de față reclamantii având această calitate.
Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.
În cazul contractului încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii reclamanți-pârâți, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Faptul că reclamantii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluția contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte. De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Mai mult, problema a fost tranșată și în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, C-484/08, în care se arată că: „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări …. care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerație, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, conform dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil (s-ar putea afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligația de a face acest lucru).
Împrejurarea că reclamantii au cunoscut atât existența cât și întinderea obligațiilor ce le reveneau, sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și au semnat convenția, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitatea dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
În concluzie, pentru motivele arătate mai sus, se apreciază că cererea de chemare în judecată nu este inadmisibilă față de dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului și Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului.
În ceea ce privește noțiunea de „clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În cauza de față, suntem în prezența unui contract de credit ale cărui clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator ce nu are posibilitatea să influențeze natura lor.
Este de notorietate faptul că, în general, înainte de încheierea contractului, băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prezentate condițiile standard de creditare și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea să cunoască plafonul de îndatorare, cuantumul dobânzii, durata de rambursare etc., însă, această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Părțile unui contract de credit nu sunt pe poziții de egalitate, atât din punct de vedere al forței economice, cât și din punct de vedere al cunoștințelor de specialitate și al posibilităților de negociere. Contractul de credit fiind unul de adeziune, consumatorii nu au posibilitatea de a negocia clauzele, ci doar de a semna contractul sau nu, chiar dacă au avut posibilitatea să-l studieze, întrucât informarea nu echivalează cu negocierea.
Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanții, nu este suficient a se constata caracterul preformulat al contractului, lipsa negocierii cu consumatorii, ci este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul reclamantilor și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.
Conform practicii CJUE, clauzele unui contract bancar, care se referă la prețul contractului, trebuie redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecințele economice ale contractului semnat.
Prin urmare în cauză urmează a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale reclamantilor.
Printre comisioanele datorate băncii, așa cum rezultă din punctul 8 al contractului de credit - condiții particulare- coroborat cu art. 4 lit. b din contractul de credit – condiții generale, reclamanții trebuie să plătească lunar un comision de gestionare a creditului de 0,10 % din valoarea creditului acordat până la achitarea integrală a acestuia, comision al cărui cuantum lunar conform graficului anexat, este în valoare de 20 euro/lunar.
La data de 17.09.2010, în temeiul OUG nr.50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, se încheie actul adițional nr. 1 la contractul de credit nr. 1243/23.05.2008, și prin care unele clauze din contract se modifică printre care și clauza cu privire la comisioane, în sensul că banca va percepe pentru creditul acordat un comision lunar de administrare a creditului în valoare de 0,10 % din soldul creditului, comision care începe să fie perceput începând cu luna septembrie 2010.
OUG nr.50/2010 a transpus Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, la art. 95 din forma inițială a acestui act normativ prevăzându-se obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, creditorii (băncile) au obligația să asigure conformitatea contractelor aflate în curs de derulare cu dispozițiile acestei Ordonanțe .
Totodată, s-a prevăzut că, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prin care se face modificarea contractului, este considerată acceptare tacită.
Prin Legea nr. 288 publicată în Monitorul Oficial al României în 30.12.2010, se aprobă Ordonanța de Urgență nr. 50/2010 aducându-se unele modificări printre care și la art. 95 în sensul că, prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe.
D. fiind că, în forma inițială ordonanța prevedea în mod clar că dispozițiile sale se aplică și contractelor în curs, iar în baza acesteia au fost încheiate acte adiționale, prin art. II din Legea nr.288/2010, s-a stabilit faptul că, în situația în care actele adiționale au fost semnate, acestea își produc efectele conform termenilor contractuali. Actele adiționale nesemnate de către consumatori, și considerate acceptate tacit își produc de asemenea efectele cu excepția cazului în care în termen de 60 de zile de la . acestei legi, una dintre părți (fie consumatorul, fie creditorul) notifică cealaltă parte în sens contrar.
Cum în speță, actul adițional nu a fost semnat de către consumator dar niciuna dintre părți, nu a notificat cealaltă parte în sens contrar, potrivit dispozițiilor mai sus enunțate, actul adițional încheiat la data de 17.09.2010 continuă să-și producă efectele. Instanța reține că potrivit înscrisului depus la dosar, notificarea efectivă a consumatorilor în cauză s-a efectuat prin diferite mijloace de comunicare, respectiv extrase de cont, afișe postate la ghișeele băncii, cu invitația de a se prezenta la sediul B. pentru alinierea contractului de credit la OUG 50/2010. Reclamantul S. G. a fost încunoștințat telefonic prin sms de a se prezenta la sediul băncii pentru alinierea contractului de credit la OUG nr. 50/2010, potrivit înscrisului atașat la fila 78 dosar, numărul de telefon utilizat fiind cel indicat de reclamant în cererea de credit din data de 09.05.2008 (fila 79). Deși reclamantul a arătat în răspunsul la interogatoriu că în anul 2010 nu mai deținea acel număr de telefon, fiind un telefon de serviciu, aceasta nu îl exonerează de obligația de a indica băncii eventualele schimbări ale datelor sale personale, în caz contrar comunicările la vechea adresă – inclusiv telefonic fiind valabile.
OUG nr.50/2010 nu se aplică contractelor aflate în derulare la data apariției acestui act normativ, așa cum este și cazul în speță, contractul fiind încheiat cu mult înainte, respectiv în anul 2008, soarta actelor adiționale încheiate în temeiul art. 95 din OUG nr.50/2010 având o reglementare specială și anume deși nu sunt semnate actele adiționale sunt considerate acceptate tacit dacă nu au fost denunțate de una dintre părți în termen de 60 de zile de la apariția Legii 288/2010.
Prin OUG nr.50/2010 la art. 36 legiuitorul a prevăzut că, pentru creditul acordat unui consumator creditorul poate percepe doar comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de terți precum și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.
Totodată în aliniatul 3 al aceluiași articol, legiuitorul a inserat și prevederea în conformitate cu care, comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
În situația în care acest comision se calculează ca procent acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Ca urmare, în condițiile în care, actul Adițional nr. 1 încheiat la 17.09.2010, este legal întocmit și în conformitate cu succesiunea în timp a dispozițiilor legale mai sus arătate, iar prin acest act adițional s-a înlocuit comisionul de gestionare credit în cuantum de 0,10 % din valoarea creditului plătibil lunar până la achitarea integrală a acestuia, cu un comision de administrare de 0,10 % plătibil lunar însă la valoarea soldului curent, și deci mai mic decât comisionul inițial stabilit în contract, și dat fiind că acest comision face parte dintre cele prevăzute expres de către legiuitor, explicația încasării acestuia rezultând tot din OUG nr.50/2010 (art. 36 alin 3) instanța apreciază că acest comision de administrare încasat începând cu luna septembrie 2010 în baza actului adițional nr. 1 este legal și nu întrunește elementele unei clauze abuzive deoarece clauza inserată izvorăște din lege, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu contravine bunei credințe.
Cât privește comisionul de gestionare credit prevăzut în contractul inițial în cuantum de 0,10 % plătibil lunar din valoarea creditului și al cărui cuantum în concret a fost de 20 euro/lună, în perioada iunie 2008- august 2010, instanța apreciază că această clauză este abuzivă urmând să fie anulată, iar sumele încasate cu acest titlu să fie restituite.
Potrivit art.1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, orice dubiu asupra interpretării unei clauze contractuale urmând să fie făcută în favoarea consumatorilor, profesioniștilor interzicându-le stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 din același act normativ stabilește că, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Totodată, o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă, a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, sens în care sunt date cu titlu de exemplu contractele standard preformulate . Dacă profesionistul pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct este de datoria ei să prezinte probe în acest sens. Din răspunsurile reclamanților la interogatorii nu rezultă că această clauză privind comisionul de gestionare credit a fost adusă la cunoștință consumatorilor ori a fost supusă negocierii cu consumatorii.
În art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000, se prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil .
Acest alineat 6 este de fapt o transpunere a art. 4 alin 2 din Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE din 05.04.1003 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii .
Ca urmare, la data încheierii contractului de credit, 23.05.2008, exista transpusă în legislația românească Directiva Europeană ce reglementează clauzele abuzive, astfel că banca trebuia să respecte aceste dispoziții legale.
Comisioanele percepute în cazul contractelor de credite fac parte din prețul contractului însă, nu sunt excluse de plano de la aprecierea caracterului abuziv în condițiile în care printre altele, aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Susținerea pârâtelor cu privire la faptul că acest comision de gestionare credit este exprimat clar, inteligibil fiind explicat de art. 8 - condiții particulare - și art. 4 lit. b – condiții generale - din contract, nu este reținută de instanță întrucât, din aceste dispoziții contractuale rezultă că acest comision de gestionare a creditului va fi calculat ca procent din soldul creditului, sau din valoarea creditului și nu este explicitat așa cum se susține, respectiv pentru ce anume se percepe, de ce anume se calculează la valoarea creditului și nu la soldul curent în situația în care s-a optat pentru ca acest comision să fie calculat ca și procent, modalitate acceptată inclusiv de legiuitor printr-o reglementare ulterioară, respectiv OUG nr.50/2010, dar acest procent trebuia calculat la sold și nu la valoarea creditului.
În concluzie, deși comisionul de gestionare face parte din prețul contractului, apreciindu-se că nu a fost redactat într-un limbaj clar și inteligibil poate forma obiectul analizei din punct de vedere al unei clauze abuzive.
În speță, nu s-a făcut dovada faptului că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul, obligație care-i revenea băncii conform art. 4 alin 3 din Legea nr.193/2000, contractul fiind unul standard preformulat, consumatorul acționând de pe o poziție inegală în raport cu banca, fără posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze care practic i-au fost impuse creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așa cum rezultă din art. 4 lit. b din contract - Condiții Generale, acest comision putea fi calculat fie din soldul creditului, fie din valoarea creditului, însă banca a optat pentru varianta cea mai împovărătoare pentru client, respectiv procent la valoarea creditului acordat, deși pe perioada celor 300 de luni de rambursare evident creditul acordat se diminua.
Dezechilibrul contractual și lipsa bunei credințe a băncii trebuie analizat și în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. Or, așa cum s-a arătat mai sus o astfel de justificare nu există, impunându-se a se constata caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de gestionare calculat la valoarea inițială a creditului .
În ceea ce privește capătul de cerere cu privire la obligarea băncii să restituie sumele încasate cu titlu de comision de gestionare credit, se reține că în principiu, unul dintre efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze înscrisă într-un contract încheiat între un comerciant și un consumator este aceea că această clauză nu va produce efecte asupra consumatorului ( art. 6 din Legea nr.193/2000), astfel încât sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual. Acest efect se produce retroactiv respectiv de la momentul încheierii contractului deoarece clauza a fost abuzivă încă de la momentul perfectării acestuia. Rămânând fără suport contractual plata efectuată devine o plată nedatorată care este supusă restituirii .
În ceea ce privește petitul privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că debitorul se afla de drept in întarziere din momentul in care obligația devine exigibilă (dies interpellat pro hominem). In consecință, dobânzile legale curg de la data scadentei obligației. In speta, instanta constata ca sunt pe deplin indeplinite conditiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobanzilor si anume: obligatia consta in plata unei sume de bani, obligatia este lichida si exigibila, iar prin încasarea fără drept a sumei de bani se prezuma ca lipsa de folosinta a acesteia a produs consumatorului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobanzii legale potrivit OG nr. 9/2000 și OG 13/2011, calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
Cu privire la clauza inserată la art. 13.5 pct. 2 din Contractul de credit nr. 1243/23.05.2008 instanța constată că potrivit prevederilor inserate „în cazul în care, . unei noi reglementări conduce la diminuarea semnificativă a rentabilității Băncii, Banca îl va notifica de împrumutat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire”, instanța constată că prin actul adițional nr. 1 această prevedere a fost eliminată, potrivit art. 4.3 contractul poate fi modificat numai în scris, prin acte adiționale, cu acordul părților.
Instanța reține că interesele reclamanților nu au fost vătămate, iar această clauză nu este de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, situație în care se constată că una din condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2010 nu este îndeplinită. Nu se poate susține însă că cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei este lipsită de interes, chiar dacă nu s-a uzat de ea, având în vedere că această clauză a produs efecte până la data încheierii actului adițional.
În raport cu cele mai sus enunțate, instanța urmează să admită în parte acțiunea, să constate existența clauzei abuzive privind comisionul de gestionare credit inserat în contractul de credit nr. 1243/23.05.2008 la art. 8 din Condiții particulare, să anuleze această clauză și să oblige pârâtele să restituie reclamantei comisionul de gestionare credit încasat de la momentul încheierii convenției până în luna august 2010, inclusiv și să oblige pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele acordate calculate de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
În temeiul art.453 Cod de procedură civilă, constatând că pârâtele au căzut în pretenții și la solicitarea expresă a reclamanților, va obliga pârâtele la plata sumei de 500 lei, constând în onorariu de avocat, achitat prin chitanța . PDD nr. 364/18.01.2016.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții S. G. și S. A. L., ambii cu domiciliul în Drobeta Turnu Severin, . A, județul M. în contradictoriu cu pârâtele B. – GROUPE SOCIETE GENERALE SA cu sediul în București, ., nr. 1-7, sector 1 și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA - SUCURSALA DROBETA T. S. cu sediul în Drobeta Turnu Severin, str. ..55, județul M..
Constată existența clauzei abuzive în contractul de credit nr.1243/23.05.2008 cu privire la comisionul lunar de gestionare a creditului prevăzut la art. 8 din contractul de credit nr. nr.1243/23.05.2008 – Condiții particulare și anulează această clauză.
Dispune restituirea comisionului încasat pe perioada iunie 2008 - august 2010, inclusiv.
Obligă pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele acordate, calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.01.2016.
P., GREFIER,
C. A. - R. M. I.
Red C.A-R /Tehnored. I.M
ex. 5/ ./25.01.2016
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 704/2016.... | Pretenţii. Sentința nr. 800/2016. Judecătoria DROBETA-TURNU... → |
|---|
