Acţiune în constatare. Sentința nr. 2573/2013. Judecătoria FĂGĂRAŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2573/2013 pronunțată de Judecătoria FĂGĂRAŞ la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 4269/226/2012
R.
JUDECATORIA FAGARAS
JUDETUL BRASOV
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2573/2013
Ședința publică din 13 iunie 2013
JUDECATOR – P. M. Garofița
GREFIER - R. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile formulată de reclamanții T. C. E., T. I. NICUȘOR și C. (fostă T.) M. O., cu domiciliul procesual ales la C.. Av. U. I., în Mun. F., ., ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Mun. București, sector 2, ., . 10, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa contestatorilor, care însă au fost reprezentați de avocat U. I., pârâta fiind reprezentată de avocat B. R..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamanților depune un înscris prin care arată că a recalculat suma și a reieșit suma totală de 1176,89 euro, astfel cum a arătat prin înscrisul depus la termenul anterior.
Întrucât părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Cu privire la prima excepție invocată, solicită respingerea acesteia. Pe fond solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, să se constate că respectivul comision de risc este abuziv, să se restituie acel comision reclamantului pentru perioada din precizarea de acțiune depusă. Solicită să se constate că acel comision este abuziv, a fost inserat în convenția de credit fără a fi explicat și nu s-a putut negocia în nici un fel vreo clauză cu banca. Pentru un credit de 6000 euro reclamanții achită în plus suma de 1500 euro comision de risc. Solicită restituirea comisionului de risc. În județul B. au fost admise acțiunile reclamanților și s-a dispus restituirea comisionului de risc. La instanțele din București comisionul de risc a fost restituit în întregime. Depune concluzii scrise și practică judiciară. Solicită să se aibă în vedere practica judiciară depusă, cu cheltuieli de judecată. În acest sens depune chitanță onorariu avocat.
Reprezentantul pârâtei arată, în legătură cu prescripția dreptului de a mai invoca nulitatea, că în opinia sa este vorba despre o nulitate relativă și nu absolută. Pe fond solicită respingerea acțiunii, instanța nu poate succede la analizarea caracterului abuziv al clauzei.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus, reclamanții T. C. E., T. I. NICUȘOR și C. (fostă T.) M. O. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând: să se constate nulitatea absolută a clauzei comisionului de risc, să se constate nulitatea absolută a clauzei comisionului de risc, redenumit comision de administrare, inserată în convenția de credit nr._/15.07.2008 în art.5 lit.a; obligarea pârâtei să le restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare în cuantum de 1176,89 euro. Au solicitat și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 15.07.2008, au împrumutat de la pârâtă suma de 6000 euro. Contractul de împrumut s-a materializat în convenția de credit nr._, în cadrul căreia, la art.5 lit. a, s-a introdus și obligația de a plăti pârâtei, pe lângă dobânda aferentă, un comision de risc în sumă totală de 1458,3 euro. Consideră că perceperea comisionului de risc, care ulterior și-a schimbat denumirea în comision de administrare, este nelegală în lumina dispozițiilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, a Directivei nr.l3/93/CEE, a OG nr.21/1992, a Legii nr.286/2004 și a Legii nr.363/ 2007.
Astfel, în conformitate cu disp.art.4 alin l și 2 din Legea nr.193/2000 și art.2 pct.16 din OG nr.21/1992, clauza privind comisionul de risc este abuzivă, deoarece convenția a fost redactată, preformulată, de către pârâtă, ocazie cu care a inserat și comisionul de risc, iar ei nu au putut tranzacționa cu privire la eliminarea acestui comision, primirea sumei împrumutată fiind condiționată de acceptarea întregii convenții astfel cum a fost redactată de pârâtă. Prin art.3 din Ordinul ANPC nr.92/2007 se definește ca fiind contract preformulat acel contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorul neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta sau nu clauze din contract. Art.2 pct.16 din OG nr.21/1992 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Dispozițiile naționale prevăd deci că, pentru existența unei clauze contractuale abuzive, sunt necesare următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza, prin ea însăși, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței bunei credințe. Au arătat că, în cazul lor, sunt îndeplinite aceste condiții, având în vedere că nu s-a negociat direct cu ei, că le-a fost impusă o convenție de credit preformulată, pe care au semnat-o, întrucât altfel nu ar fi primit împrumutul, că prin inserarea acestei clauze au fost dezavantajați substanțial, deoarece pentru un împrumut de 6000 euro li s-a impus un comision de risc de 1458,3 euro, sumă care reprezintă 15% din suma împrumutată. În fapt, este vorba de mai mult decât atât, având în vedere că valoarea monedei euro aproape s-a dublat după încheierea convenției, iar procurarea acesteia o fac transformând veniturile lor, care nu s-au mărit, în lei. Astfel, numai ei au suportat paguba creată de schimbarea raportului de schimb dintre moneda euro și moneda RON, pârâta pretinzând să îi plătească aceeași sumă în euro, pentru care ei trebuie să cheltuiască mai mulți lei decât inițial. S-a creat astfel un dezechilibru în paguba lor, iar pârâta nu a fost de bună-credință.
Au arătat că sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută și că acest caracter determină imprescriptibilitatea acțiunii privind restituirea sumelor achitate, așa cum rezultă din normele imperative cuprinse în plan european în Directiva nr.13/93/CEC și, în plan național, în Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Caracterul absolut al nulității clauzei abuzive rezultă și din împrejurarea că poate fi invocată, chiar din oficiu, de către judecătorul național, iar invocarea din oficiu este posibilă doar în cazul nulității absolute. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în mod constant a decis - în cauzele conexe C-240/98 / C-244/98 - cauza Oceano Grupo Editorial SA - că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipotezele în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze.
Au mai arătat că, în condițiile în care clauza abuzivă se sancționează cu nulitatea absolută, iar clauzele contractuale în litigiu sunt clauze abuzive, acțiunea în nulitatea lor este imprescriptibilă, iar invocarea, eventual, a excepției prescripției este neîntemeiată - art.2 din Decretul nr.167/1958.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform disp.art.15 lit. j) din Legea nr.146/1997.
În drept s-au invocat disp. Legii nr.193/2000, Directiva nr.13/93/CEE, OG nr.21/1992, Legea nr.286/2004 și Legea nr.363/2007.
Pârâta . a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile prematurității introducerii acțiunii, prescripției dreptului de a mai invoca nulitatea articolului 5 din contract și prescripției dreptului de a mai solicita restituirea sumelor care au fost achitate băncii cu titlu de comisioane cu mai mult de trei ani anterior formulării acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
Referitor la excepția prematurității acțiunii, a arătat că reclamanții nu au îndeplinit procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 Cod procedură civilă, iar sesizarea instanței nu putea fi făcută decât după parcurgerea acestei proceduri cu caracter imperativ, față de calitatea sa de comerciant.
În privința prescripției dreptului la acțiune, s-a arătat că este vorba în speță de o nulitate relativă, având în vedere că, atunci când există clauze abuzive, acestea nu vor fi în mod automat nule, ci nulitatea este atrasă doar atunci când „prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, (...) contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" - art.4 alin.(1) din Legea 193/2000. Prin urmare clauza abuzivă nu este prin ea însăși nulă, fiind anulabilă doar dacă a creat un prejudiciu, concretizat într-un dezechilibru semnificativ. Apoi, chiar dacă există o clauză abuzivă, aceasta este nulă numai dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul (art.4 alin.1 din Legea 193/2000) ceea ce înseamnă că nu este vorba despre nulitate absolută, deoarece nulitatea poate fi confirmată.
Ca atare, este vorba de o nulitate relativă, virtuală, care poate fi înlăturată prin proba că un anumit consumator a negociat și acceptat clauza respectivă sau prin proba că această nulitate nu a creat un dezechilibru între părțile contractante. Astfel, s-a împlinit termenul de a mai invoca pretinsa nulitate a art.5 din contractul de credit, care s-a încheiat la data de 28.11.2007, împrejurare față de care termenul de a mai invoca nulitatea relativă este de mult scurs.
În ceea ce privește prescripția dreptului de a mai solicita restituirea sumele achitate de mai mult de trei ani, a solicitat să se rețină că sumele pe care reclamanții le solicită au fost achitate într-un interval de peste 5 ani, iar pentru sumele achitate cu mai mult de 3 ani anterior investirii instanței urmează să fie admisă excepția prescripției și să fie respinsă cel puțin în parte acțiunea.
Pe fondul cauzei, a arătat că a respectat obligațiile legale care revin comercianților în temeiul art.1 din Legea nr.193/2000: obligația pozitiva de transparentă și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Referitor la prima obligație, a arătat că aceasta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, banca având obligația de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.
În speță, s-a invocat ca ar fi avut un caracter abuziv comisionul de risc și mai apoi comisionul de administrare. Din planul de rambursare credit, anexă la contractul de credit, rezultă ca reclamanții au avut cunoștință încă de la semnarea contractului care este suma care urmează să fie achitată lună de lună, iar pe pagina ultimă a graficului s-a menționat expres care sunt costurile totale ale creditului, fiind menționate sumele totale pe care le vor avea de achitat până la finalizarea creditului. Astfel, consumatorul a fost pe deplin informat prin comunicarea atât totalizat, cât și defalcat a sumelor de plată.
A doua obligație este reglementata prin art. 1 si explicată prin art. 4 din Legea nr.193/2000, care prevede că va fi considerată abuzivă acea clauză contractuală „care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților (alin.1).O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv (alin.2)”. Aceste texte stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale, criterii care se completează cu o lista a clauzelor care pot fi considerate ca abuzive, raportat la particularitatea fiecărei situații de fapt
Această clauză, s-a mai susținut în continuare, nu este una abuzivă, în înțelesul art.4 din Legea nr.193/2000, care stabilește condițiile pe baza cărora se poate aprecia că are un astfel de caracter, respectiv să nu fi fost negociată, sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere și dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe. Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu fi considerată abuzivă. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut, dacă această modalitate creează un dezechilibru care este contrar bunei credințe.
A arătat că o clauză nu poate fi calificată ca fiind abuzivă în cazul în care aceasta face parte din însuși obiectul contractelor, inclusiv prețul prevăzut de acesta. Astfel, plecând de la dispozițiile art.4 pct.2 din Directiva 93/13, Legea 193/2000 a prevăzut că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
Această prevedere reprezintă transpunerea art.4 al Directivei nr.93/13 care exclude, prin alin.2, clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
Conform art.3 litera (g) și (i) din Directiva 2008/48, Dobânda Anuală Efectivă ("D.") reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor…”.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului (prețul).
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, nu ne aflăm într-o astfel de situație în speță, deoarece clauza face parte din chiar obiectul convenției de credit încheiate, reprezintă esența contractului, fiind menționată ca atare și cuantificată în mod corect prin graficul de rambursare, conform celor mai sus arătate.
Totodată, clauza pretins abuzivă a fost avută în vedere de către consumator la momentul contractării creditului, făcând obiectul negocierii Chiar dacă reclamanții nu au negociat toate clauzele generale este evident că, cel puțin privitor la nivelul dobânzii și al costurilor, aceștia au verificat ofertele disponibile și au ales în mod liber, în urma negocierii ofertelor disponibile, să contracteze creditul în discuție. Din moment ce este vorba despre un acord între două părți capabile să contracteze, reclamanții nu pot susține că nu au putut influența conținutul condiției A solicitat să se aibă în vedere că în speță contractul de credit a fost încheiat pentru o refinanțare, ceea ce implică în mod automat faptul că au verificat ofertele de contractare și au ales să apeleze la această refinanțare.
Clauza pretins abuzivă nu creează niciun dezechilibru și,
chiar dacă s-ar crea un dezechilibru, acesta nu ar fi în niciun caz contrar regulilor bunei credințe. Pentru a stabili existența unui dezechilibru și mai apoi pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat ca fiind contrar regulilor bunei credințe, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Condiția bunei-credințe trebuie apreciată de instanță în strânsă legătură cu cea a dezechilibrului semnificativ. Practic, presupusul dezechilibru trebuie să fie și semnificativ și contrar bunei-credințe.
Reclamanții nu prezintă argumente clare pentru care consideră că prevederile referitoare la comisionul de risc ar fi abuzive deoarece, în realitate, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile cerute de Legea 193/2000 pentru a se putea considera o clauză abuzivă.
A arătat că riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Costul ce cuprinde administrarea riscului bancar se regăsește în preț în comisionul denumit comision de risc, comision ce constituie o parte importantă a prețului contractului.
Reclamanții sunt beneficiarii unei sume importante ce urmează a fi rambursată într-o perioada de 60 luni și nu au făcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ și a modului în care acesta ar fi contrar bunei-credințe. Reclamanții nu au vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate din partea băncii, însă banca asuma riscul de a nu recupera sumele împrumutate.
Rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision este existența riscului de credit care este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Riscul de credit este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale și este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale.
Existenta unei garanții nu înlătura existenta și a riscului, deoarece garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăți imobiliare în contul creanțelor. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia. De altfel, în contextul crizei, garanțiile oferite în urmă cu 4 - 5 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult în condițiile în care riscul nu ar fi asigurat și prin alte comisioane. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani. Evoluțiile valorilor garanțiilor oferite de către debitori nu pot fi evaluate de către nici un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, distanța dintre cele două momente fiind foarte îndelungată.
Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru intre prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului. Acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru intre drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.
S-a mai arătat că anularea clauzei nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestaților, astfel că nu se poate dispune restituirea sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea - desființarea - caducitatea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/ 2000, în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese", Deoarece partea nu a solicitat desființarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
Solicită respingerea acțiunii văzând faptul că a informat de la bun început debitorii de toate sumele de plată, faptul că aceștia au cunoscut costul total al creditului (care nu s-a modificat în sensul majorării ci în sensul reducerii), că și-a asumat riscul insolvabilității debitorilor și al scăderii valorii/imposibilității de valorificare a garanțiilor și că, timp de peste 5 ani, debitorii au plătit aceeași sumă, conform scadențarului, fără a se considera înșelați sau induși în eroare.
În probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei T. C. E. și al pârâtei.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt următoarele:
La data de 15.07.2008, între reclamanții T. C. E. și T. I. D., în calitate de împrumutați, și pârâta ., în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 6000 euro pentru o perioadă de 60 de luni, cu dobânda anuală efectivă de 19,87 %, comision de risc de 0,74 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, comision de rezervă 1,85 % p.a aplicat la soldul creditului până la data de 31.12.2008, împrumut garantat prin instituirea în favoarea băncii a unei garanții reale mobiliare fără deposedare. Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații erau obligați să o achite către bancă, (filele 6 - 18).
În anul 2009 împrumutatul T. I. D. a decedat, reclamanții T. C. E., T. I. NICUȘOR și C. (fostă T.) M. O. fiind soția și respectiv copiii acestuia, potrivit actelor de stare civilă de la filele 65 – 69, reclamanții justificându-și astfel calitatea procesuală activă.
La data de 27.06.2011, întregul credit a fost achitat, fapt necontestat de către pârâtă.
Potrivit graficului de rambursare, (filele 17 – 18) și răspunsului părților la interogatoriu, sumele achitate de către reclamanți cu titlu de comision de risc, denumit ulterior comision de administrare ca urmare a implementării OUG 50/2010, pentru perioada august 2008 – iunie 2011, este în sumă de 1176,89 euro, sumă recunoscută de către pârâtă prin răspunsul la interogatoriu.
În speță, reclamanții solicită să se constate ca fiind abuzivă, clauza prevăzută la punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/15.07.2008, potrivit căreia comisionul de risc este de 0,74 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, suma reprezentând comisionul de risc, plătită sau care urmează să fie plătită lunar de împrumutați, până la sfârșitul perioadei de rambursare a creditului, fiind trecută în planul de rambursare, (filele 17 – 18).
Instanța reține că în Secțiunea 3 din Condițiile Generale la pct. 5 este menționat ,,comisionul de risc”, astfel: ,,Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”, fără însă ca acesta să fie definit în Secțiunea 1 – intitulată ,,Definiții”.
Prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000 stabilesc că va fi considerată abuzivă acea clauză contractuală „care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, iar potrivit alin. 2, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. De asemenea, dispozițiile din alin.3 prevăd că „dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Instanța reține că în speță convenția de împrumut încheiată de părți este de fapt un ,,contract preformulat”, și că în cauză pârâta nu a făcut dovada faptului că prevederile contractuale contestate ar fi fost negociate. De altfel, chiar dacă, potrivit susținerilor pârâtei, respectiva clauză privește obiectul principal al contractului, comisionul de risc făcând parte din preț, se observă că aceasta nu este definită într-un mod inteligibil pentru consumator, și în lipsa unor criterii obiective de stabilire a riscului care ar urma să fie acoperit prin comisionul perceput, consumatorul este nevoit să adere la condițiile prestabilite de comerciant, fără a avea posibilitatea să exercite o influență asupra conținutului acestora. Tocmai de aceea, în Legea nr.193/2000, la art. 4, au fost adăugate ulterior prevederile alin. 6, potrivit cărora ,,evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Referitor la dezechilibrul semnificativ, contrar bunei – credințe, dintre drepturile Băncii și obligațiile reclamanților, pe care l-a creat clauza inserată la pct. 5 lit. a, instanța reține că, din moment ce creditul acordat reclamanților a fost garantat prin instituirea în favoarea băncii a unei garanții reale mobiliare, un eventual risc al Băncii ar putea fi acoperit prin valorificarea acestei garanții.
Ulterior însă, se constată, că după implementarea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ,,comisionul de risc” a fost înlocuit cu ,,comision administrare credit”, fără ca la dosar să fie depus vreun act adițional, în temeiul căruia să fi avut loc înlocuirea, act acceptat de către reclamanți, contrar prevederilor art. 93 al. 1 lit. e pct. 2 din OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit cărora, „fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract”.
În consecință, instanța urmează să constate că prevederile pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/15.07.2008, constituie o clauză abuzivă, ce încalcă drepturile consumatorilor, care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 ,,nu va mai produce efecte asupra acestora”. Astfel, urmează să constate și nulitatea absolută a clauzei, caracterul absolut al nulității rezultând din faptul că abuzul în dreptul nostru se sancționează cu nulitatea absolută, respectivele prevederi legale fiind instituite pentru ocrotirea unui interes general, respectiv protecția consumatorilor, în acord cu reglementările europene din domeniu, caracterul abuziv putând fi invocat și din oficiu. Mai mult chiar, după cum s-a reținut în jurisprudența CEJ, instanța națională este obligată să aprecieze și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Prin urmare, reținând caracterul absolut al nulității, instanța va respinge excepția prescripției dreptului de a mai invoca nulitatea clauzei prevăzute în art. 5 lit. a din convenția de credit, întrucât invocarea nulității absolute se poate face oricând.
Privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei august 2008 – noiembrie 2009, excepție invocată de către pârâtă, instanța apreciază că aceasta este întemeiată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:
Întrucât conform art.3 din Decretul 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, constatând din graficul de rambursare că pentru pretențiile aferente perioadei august 2008 – noiembrie 2009, raportat la data înregistrării acțiunii, respectiv decembrie 2012, că s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, instanța va admite excepția invocată, și în consecință, va respinge ca prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei august 2008 – noiembrie 2009, în sumă de 639,1 euro.
În acest sens, instanța va respinge și susținerile reclamanților relativ la faptul că acțiunea în restituirea sumelor achitate în contul comisionului de risc este imprescriptibilă, cu motivarea că având un caracter patrimonial, acțiunea este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.
Instanța reține că prin inserarea clauzelor abuzive în convențiile de credit și prin interpretarea și aplicarea acestora în interesul băncii, concretizate prin perceperea în plus a unor sume, în contul convențiilor de credit, se cauzează un prejudiciu reclamanților.
Potrivit art. 970 C.civ., în vigoare la data semnării convențiilor, convențiile trebuie executate cu bună – credință, fapt de altfel recunoscut și de către pârâtă prin răspunsul la interogatoriu, iar nerespectarea acestui principiu poate fi sancționat, prin plata de către pârâtă a unor daune, care pentru reclamanți au un caracter reparator.
În același sens, potrivit art. 10 lit. d din OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi despăgubiți pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale.
În consecință, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 537,79 euro sau contravaloarea în lei, reprezentând comisionul de risc aferent perioadei decembrie 2009 – iunie 2011, astfel că cererea reclamanților va fi admisă în parte.
Potrivit art. 1084 C. civ. în vigoare la data încheierii convenției, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în general atât pierderea suferită cât și beneficiul nerealizat, iar conform art. 1088 alin. 1 și 2 C.civ, la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de excepțiile expres prevăzute, cuvenindu-se creditorului fără ca acesta să fie ținut să justifice vreo pagubă, nefiind debite decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile când potrivit legii dobânda curge de drept.
În conformitate cu aceste dispoziții legale, instanța o va obliga pe pârâtă să plătească reclamanților și dobânda legală aferentă sumei respective, calculată de la data 04.12.2012, a înregistrării prezentei acțiuni, și până la data plății efective.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța o va obliga să plătească reclamanților suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, urmând a respinge cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului de a mai invoca nulitatea clauzei prevăzute în art. 5 lit. a din convenția de credit.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei august 2008 – noiembrie 2009.
Admite în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții T. C. E., T. I. NICUȘOR și C. (fostă T.) M. O., cu domiciliul procesual ales la C.. Av. U. I., în Mun. F., ., ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Mun. București, sector 2, ., . 10, și în consecință:
Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută la punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/15.07.2008, și în consecință constată nulitatea absolută a acesteia.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 537,79 euro sau contravaloarea în lei, reprezentând comisionul de risc aferent perioadei decembrie 2009 – iunie 2011, precum și dobânda legală aferentă sumei respective, calculată de la data 04.12.2012 și până la data plății efective.
Respinge ca prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei august 2008 – noiembrie 2009, în sumă de 639,1 euro.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 iunie 2013.
JUDECĂTOR GREFIER
P. M. - Garofița R. M.
Red. P.M.G.
10.07.2013
Tehnored. R.M.
10.07.2013 - 6 ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3289/2013. Judecătoria FĂGĂRAŞ | Succesiune. Sentința nr. 221/2013. Judecătoria FĂGĂRAŞ → |
|---|
