Legea 10/2001. Sentința nr. 05/2014. Judecătoria GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 05/2014 pronunțată de Judecătoria GALAŢI la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 20108/233/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
SECȚIE CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică de la 05 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: E. L. D.
Grefier: L. C.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra cauzei civile reclamant B. M. C. și pe pârât U.A.T. M. G., având ca obiect Legea 10/2001 .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 07 Noiembrie 2014, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea cauzei la 14 Noiembrie 2014, 21 Noiembrie 2014, 28 Noiembrie 2014, 05 Decembrie 2014, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.11.2013 sub nr._ reclamantul B. M. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. G. solicitând obligarea pârâtului de a vinde locuința situată în ., deținută în calitate de chiriaș. A solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii a arătat că are calitatea de chiriaș a locuinței situată în G., . în temeiul contractului de închiriere nr.2/15/23.05.2013 încheiat cu pârâtul, cu o valabilitate de 5 ani, respectiv până la data de 23.05.2018.
Precizează că locuința face parte dintr-un imobil împărțit în trei unități locative ce se încadrează în categoria locuințelor naționalizate prevăzute de Legea nr.112/1995. Mai arată că celelalte două unități locative au fost vândute chiriașilor în baza legii nr.112/1995, singura locuință nevândută și nerevendicată în baza Legii nr.10/2001 fiind cea deținută de acesta.
Învederează că față de prevederile art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001, care stabilesc în favoarea chiriașului un drept de cumpărare a locuinței deținute în baza unui contract de închiriere valabil la data solicitării vânzării, la data de 31.01.2013 s-a adresat pârâtului, solicitându-i vânzarea locuinței ce face obiectul contractului de închiriere nr.2151/23.05.2013. drept răspuns, arată reclamantul, prin Adresa nr.3753/19.02.2013 pârâtul i-a adus la cunoștință faptul că potrivit art.41 din HG nr.11/1997 dreptul de a cumpăra locuința conform art.9 din Legea nr.112/1995 îl au numai chiriașii care aveau un contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.
Consideră că refuzul pârâtei în sensul vânzării locuinței este nelegal deoarece raportat la momentul solicitării, dispozițiile aplicabile în cauză sunt cele înscrise în art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, iar nu cele înscrise în disp. art.9 din Legea nr.112/1995. Subliniază că prin disp. art.52 din Legea nr.10/2001 s-au abrogat orice dispoziții contrare legii de la data intrării acesteia în vigoare, iar NM înscrisă la art.52.1 stabilește că „prevederea art.52 înlătură de la aplicare orice acte normative anterioare contrare legii, care fie indisponibilizează astfel de bunuri de la restituire, fie se suprapun cu domeniul de aplicare al acesteia sau procedurile stabilite trebuiau să fie îndeplinite ori consumate până la apariția noii legi”.
Apreciază că, în acest context, a operat o abrogare implicită a disp. art.4 din HG nr.11/1997 care limita dreptul de a cumpăra doar la chiriașii care la momentul apariției Legii nr.112/1995 aveau contract de închiriere valabil încheiat și ocupau efectiv spațiul.
Față de această situație, arată că îndeplinește condițiile legale pentru vânzarea locuinței, având un contract de închiriere valabil încheiat și exprimându-și intenția de a cumpăra imobilul în cauză, urmând ca prețul de vânzare să se stabilească potrivit art.42 alin.1 pct.b din HG nr.250/2007 pentru aprobarea NM de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, după criteriile nr.2665/1C/311 din 28.02.1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. Menționează că are dreptul de a cumpăra locuința la același preț stabilit conform criteriilor enunțate, chiriașul, titular al dreptului de preemțiune, având prioritate la cumpărare chiar dacă ar exista un terț care ar oferi un preț mai mare.
De asemenea, apreciază refuzul pârâtului ca fiind nelegal și discriminatoriu față de faptul că celelalte două unități locative aflate în același imobil au fost vândute chiriașilor în baza Legii nr.112/1995.
În drept a invocat disp. art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001 și Codul Civil.
În susținerea cererii a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului și a depus la dosar, în copie: interogatoriu, Proces verbal de informare nr. RCI 114/01.10.2013, Recipisă confirmare de primire, Adresa nr. RIE 262/26.09.2013, Adresa nr.3753/19.02.2013, Adresa nr.3753/31.01.2013, Contract de închiriere nr.2151/23.05.2013 și anexele la acesta, Contract de închiriere nr.2/51/12.04.2012 și anexele la acesta, Adresa nr._/24.07.2013, Adresa emisă de Primăria Mun. G. – răspuns la cererea nr._/30.05.2013.
Legal informat asupra cererii de chemare în judecată, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii. A solicitat și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii a arătat că simpla manifestare de voință a chiriașilor în sensul cumpărării locuinței nerestituite persoanelor îndreptățite, în temeiul art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu este suficientă, din analiza textului de lege rezultând că acești chiriași au doar drept de preemțiune la vânzare, iar nicidecum că proprietarii (deținătorii) actuali sunt obligați să le vândă. Arată că în temeiul dreptului de preemțiune, în situația în care deținătorul dorește să vândă, chiriașul beneficiază de dreptul de a cumpăra în condiții de ofertă egală de preț cu a unei alte persoane.
Menționează că primul act normativ care a consacrat vânzarea locuințelor către chiriași a fost Decretul Lege nr.61/1990 având ca obiect imobilele construite din fondurile statului, modificat și completat de Legea nr.85/1992 ce a extins vânzarea și asupra spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință. Arată că prin Legea nr.76/1994 obligația de vânzare a grevat și locuințele care, înainte de 6.03.1945, au reprezentat proprietatea instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat care și-au încetat existența după această dată sau au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat, iar ulterior, vânzarea a dobândit caracter imperativ și pentru imobilele deținute de o altă categorie de persoane juridice, cele cu capital mixt ori privat.
În ceea ce privește locuințele care au aparținut unor persoane fizice, arată că prima lege care a acționat în scop reparator a fost Legea nr.112/1995, care a menținut, în art.9, obligația de vânzare către titularii contractelor de închiriere a apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari, locatarii având deplina libertate de a pretinde încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Apreciază că prin prisma art.52 din Legea nr.10/2001 a operat o abrogare tacită a disp. art.9 din Legea nr.112/1995, prin înlocuirea comandamentului de a vinde cu disponibilitatea de a vinde, deosebirea de tratament juridic și viziunea diferită a legiuitorului fiind ușor vizibilă prin introducerea sintagmei „pot fi înstrăinate” - dispozitivă, față de terminologia uzitată în art.9 din Legea nr._ care avea o conotație imperativă în privința deținătorului locuinței.
Continuă prin a arăta că dreptul de preemțiune în favoarea chiriașului presupune posibilitatea legală a deținătorilor de a vinde unor terțe persoane atunci când oferta concretă a proprietarului nu se întâlnește cu acceptarea fermă a chiriașului.
În ceea ce privește categoria de chiriași căreia îi sunt incidente cele două acte normative și conflictul aplicării în timp a acestora, arată că, de principiu, norma nouă nu are în vedere relațiile civile născute înaintea intrării ei în vigoare, ceea ce creează cadrul teoretic pentru coexistența unor legi diferite în intervalul necesar până la epuizarea raporturilor juridice. Subliniază că sfera de circumscriere a subiecților de drept ai reglementărilor celor două legi nu se suprapune (chiriași titulari de contracte valabile de închiriere și care ocupau efectiv locuința la data de 29.01.1996 - Legea nr.112/1995, față de chiriași – Legea nr.10/2001), astfel că este acceptabilă ideea că art.9 din Legea nr.112/1995 și art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001 își produc efectele concomitent.
Referitor la tratamentul discriminatoriu invocat de reclamant, arată că nu s-a produs o încălcare a principiului instituit prin art.14 din CEDO, acesta protejând persoanele aflate în situații comparabile împotriva aplicării unui tratament diferit.
Precizează că față de considerentele expuse textele legale definesc regimul juridic aplicabil unor diferite categorii de chiriași, iar schimbarea legislativă intervenită nu este discriminatorie, pentru că art.14 din Convenție nu interzice orice deosebire de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute (art.1 din Protocolul nr.1), ci stabilește că egalitatea de tratament este încălcată dacă deosebirea este lipsită de o justificare obiectivă și rațională. (Cazul Lingvistic Belgian)
În drept a invocat disp. art.205 Cod proc.civ., art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001
În susținerea cererii a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În cauză instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.
Cererea a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru de 20 de lei. (filele 6-9)
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 12.04.2012 între reclamantul B. M. C., în calitate de chiriaș și pârâul M. G., în calitate de închirietor – proprietar s-a încheiat Contractul de închiriere nr.2/51 având ca obiect dreptul de folosință al locuinței situată în G., ., pentru o perioadă de un an, respectiv până la data de 12.04.2013.
Urmare a cererii reclamantului din data de 04.04.2013 contractul de închiriere al locuinței a fost reînnoit la data de 23.05.2013, termenul de închiriere fiind stabilit pentru o perioadă de 5 ani, până la data de 23.05.2018.
Prin Adresa înregistrată la Consiliul Local G. sub nr. 3753/31.01.2013, reclamantul a solicitat a i se vinde imobilul închiriat din G., ., motivat de faptul că imobilul fiind degradat (rețeaua electrică, rețeaua de alimentare cu apă, acoperișul, pereții – fiind în pericol de prăbușire), nu poate fi locuit, astfel încât este necesară efectuarea de investiții în reparații pentru a asigura familiei sale o locuință.
Prin Adresa nr.3753/19.02.2013 M. G. a răspuns solicitării reclamantului în sensul că potrivit disp. art.41 din HG nr.11/_ – Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.112/1995, dreptul de a cumpăra apartamentul în care locuiesc, conform art.9 din Legea nr.112/1995 îl au numai chiriașii care aveau un contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a legii. Față de faptul că reclamantul a încheiat contractul de închiriere al locuinței în anul 2012, s-a învederat acestuia că are drept de opțiune pentru cumpărarea locuinței, vânzarea intervenită în baza unui astfel de contract fiind sancționată de nulitate absolută.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către pârâtul M. G., imobilul situat în G., . (fosta .) a intrat în proprietatea statului în anul 1956, astfel cum rezultă din Decizia_ din 26.01.1956 a Sfatului Popular al Orașului de Subordonare Regională G.. M. G. a precizat faptul că pentru imobilul în cauză nu s-a formulat cerere de restituire în baza Legii nr.10/2001.
În drept, instanța reține că, ulterior anului 1989, au fost adoptate o . acte normative instituind măsuri de protecție a chiriașilor, inițial a celor aflați în folosința locuințelor construite de stat sau de unitățile economice sau bugetare de stat (Decretul Lege nr.61/1990 și Legea nr.85/1992) sau locuințelor care au reprezentat, înainte de 6.03.1945, proprietatea instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat care și-au încetat existența după această dată sau au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat. Conform art.7 din Legea nr.85/2002, măsurile de protecție au vizat dreptul titularilor contractelor de închiriere, corelativ obligației corespunzătoare a unității deținătoare, de a cumpăra locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale acestei legi.
Ulterior, în ceea ce privește locuințele care au aparținut persoanelor fizice, prin dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 s-a instituit în favoarea chiriașilor titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor dreptul de a opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
În ceea ce privește categoria subiecților de drept cărora li se adresează reglementarea cuprinsă în dispoziția legală susenunțată, prin disp. art.6 din HG nr.20/17 ianuarie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului s-a stabilit că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Din interpretarea textelor de lege rezultă că, până la . Legii nr.10/2001 puteau opta pentru cumpărarea imobilelor nerestituite foștilor proprietari, în temeiul art.9 al Legii nr.112/1995, doar acei chiriași care la data intrării în vigoare a actului normativ aveau un contract de închiriere valabil încheiat și ocupau la acea dată locuința în cauză.
Prin toate aceste dispoziții legale s-a instituit în sarcina unităților deținătoare a locuințelor obligația de a le vinde, la cerere, titularilor contractelor de închiriere, legiuitorul exprimându-se clar în acest sens, prin utilizarea de sintagme imperative.
La data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prin disp. art.43, devenit art.42 prin modificarea legii, legiuitorul a statuat că (1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali. (…) (3) Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.
Este adevărat că, potrivit disp. art.52 din această lege, a operat de la data intrării acesteia în vigoare, o abrogare a tuturor dispozițiilor contrare conținute de alte acte normative.
În ceea ce privește conflictul de aplicare în timp a celor două legi succesive, Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001, sub aspectul măsurilor de protecție a chiriașilor, instanța reține că după . celui de-al doilea act normativ, cu caracter special, a operat implicit sau expres, o abrogare a dispozițiilor legale contrare anterioare, respectiv inclusiv a disp. art.9 din Legea nr.112/1995 care nu mai pot fi interpretate în sensul că mențin în sarcina unităților deținătoare a locuințelor nerestituite foștilor proprietari – persoane fizice, obligația de a le vinde, la cerere, chiriașilor.
Din analiza disp. art.42 alin.3 din Leghea nr.10/2001, rezultă că folosind sintagma „pot fi înstrăinate”, legiuitorul nu a urmărit a institui ori menține, pentru unitățile deținătoare, o obligație legală imperativă, derogatorie de la principiul libertății contractuale, de a vinde locuințele în discuție corelativ unui drept al chiriașilor de a solicita cumpărarea acestora, ci doar un drept de preemțiune al acestora din urmă de a fi preferați în condiții de preț egal, în situația în care deținătorul ar hotărî în sensul vânzării imobilului.
Concluzia este întărită și de reglementarea cuprinsă în art.42.1 lit. B din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, conform căreia pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit în natură, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași, însă această înstrăinare se va face potrivit legislației în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, cu mențiunea că prețul de vânzare al locuințelor se va stabili potrivit Criteriilor nr. 2.665/1C/311 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, elaborate de Ministerul Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, cu completările ulterioare (act normativ la care se face trimitere în Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, republicate), care se va indexa la zi cu indicele de inflație (soluția se impune prin similitudine cu modalitatea de despăgubire a proprietarilor în condițiile legii, aceasta fiind semnificația sintagmei "legislația în vigoare").
Din textul de lege rezultă cu evidență faptul că vânzarea către chiriași a imobilelor vizate de actul normativ se va efectua în condițiile Legii nr.112/1995.
Dar, astfel cum rezultă din art.52.1 din NM de aplicare a Legi nr.10/2001 prevederea art. 52 înlătură de la aplicare orice acte normative anterioare contrare legii, care fie indisponibilizează astfel de bunuri de la restituire, fie se suprapun cu domeniul de aplicare al acesteia sau procedurile stabilite trebuiau să fie îndeplinite ori consumate până la apariția noii legi.
În acest sens, contrar susținerilor reclamantului, la . Legii nr.10/2001 a operat o abrogare tacită nu numai a disp. art.4 din HG nr.11/1997 care limitează dreptul de cumpărare doar la chiriașii care la momentul apariției Legii nr.112/1995 aveau contract de închiriere valabil încheiat și ocupau efectiv spațiul, ci inclusiv a disp. art.9 din Legea nr.112/1995, referitor la obligația impusă unității deținătoare de vinde locuințele nerestituite la cererea chiriașilor, ca fiind dispoziție contrară celei instituite prin art.42 din lege, cu același domeniu de aplicare.
Din redactarea prevederilor art.42.1 din HG nr.250/2007 rezultă clar faptul că pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit în natură, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași, iar nu obligația de a proceda în acest sens, rațiunea legii fiind aceea de adoptare a măsurilor reparatorii pentru proprietarii/moștenitorii acestora ale căror imobile au fost preluate de stat în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest context, dat fiind faptul că reclamantul invocă un contract de închiriere încheiat în anul 2012, față de cele ce preced, instanța reține că nu sunt incidente în cauză disp. art.9 din Legea nr.112/1995, ci disp. art.42 din Legea nr.10/2001, în cadrul acestui context legislativ reclamantul încheind contractul de închiriere al locuinței, respectiv manifestându-și opțiunea de a cumpăra imobilul. Or, în baza principiului libertății contractuale – art.1270 Cod civil, se va proceda la vânzarea cumpărarea spațului locativ în discuție doar în situația în care pârâtul – unitate deținătoare își va manifesta voința în acest sens, venind în întâmpinarea ofertei exprimate de către reclamant.
Instanța reține ca nefiind întemeiate susținerile reclamantului în sensul că refuzul de a vinde locuința închiriată manifestat de pârât este nelegal și instituie un tratament discriminatoriu față de chiriașii care au cumpărat celelalte două unități locative componente ale imobilului din G., . în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța reține că, în cauză, nu a fost nesocotit principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, acesta presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, în primul rând, în cauză nu s-a făcut dovada vânzării către chiriași a celor două unități locative despre care face vorbire reclamantul, astfel încât să se poată stabili cu certitudine în ce măsură acesta s-ar afla în situație similară cu persoanele indicate. În al doilea, rând, reclamantul a precizat faptul că aceste unități locative ale imobilului din G., . au fost înstrăinate chiriașilor în temeiul Legii nr.112/1995, ceea ce presupune că vânzarea s-a efectuat către titulari de contracte de închiriere valabile care ocupau spațiul de locuit la apariția Legii nr.112/1995. În acest context, însă, nu se poate conchide în sensul că reclamantul, titular al contractului de închiriere din anul 2012, se află în situație similară cu acei cumpărători astfel încât să nu se justifice aplicarea, în privința acestuia, a unui tratament diferit, raportat la un alt context legislativ edictat de diferite rațiuni sociale și de opțiunea adoptată de unitatea deținătoare față de demersul inițiat de reclamant.
În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de suferi vreo discriminare este încălcat și atunci când, fără nicio justificare rezonabilă și obiectivă, un stat nu aplică un tratament diferit persoanelor care se află în situații sensibil diferite.
A mai invocat reclamantul faptul că, în mod constant, prin acte normative succesive, legiuitorul a obligat deținătorul imobilului să vândă locuința, obligația acestuia fiind in rem, în considerarea naturii obiectului, iar nu in personam, derivată din calitatea de chiriaș.
Argumentele reclamantului nu pot fi reținute, acestea făcând referire la dispozițiile Legii nr.85/2002privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, aflate la data opțiunii chiriașului în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital integrat privat, mai precis a Deciziei nr.3/2013 a ÎCCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României cu privire la interpretarea art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din acest act normativ. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 a stabilit că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.
Analizând dispozițiile în discuție instanța supremă a reținut că obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem. Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile legii, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare), și nu la data intrării în vigoare a legii. S-a reținut, totodată, faptul că posibilitatea vânzării este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, constând în oferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele, în considerarea contribuției lor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, aducând o limitare a dreptului de proprietate al vânzătoarei, sub aspectul reglementării dreptului de dispoziție, în sensul de a o obliga să vândă.
Pe de altă parte, nu poate fi reținut ca relevant în cauză faptul că prin alte reglementări speciale s-a impus de către legiuitor obligația de vânzare a locuințelor de către unitatea deținătoare, independent de data încheierii contractului de închiriere, în condițiile în care aceste reglementări vizează un domeniu diferit de aplicare (respectiv locuințele construite din fondurile statului, din fondurile unităților economice sau ale unităților bugetare de stat) și fiind derogatorii de la aplicarea disp. art.969/1270 Cod civil, sunt de strictă interpretare și aplicare.
Pentru considerentele expuse anterior, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea formulate de reclamantul B. M. C. în contradictoriu cu pârâtul U. - M. G..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B. M. C., cu domiciliul în G., .. 5, ., ._ în contradictoriu cu pârâta U. M. G., cu sediul în G., ., Cod postal_.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.12.2014
Președinte, Grefier,
Judecător E. L. D. L. C.
Red. jud. ELD
Tehnored.L.C. 18.03.2015/ 4 ex
..03.2015
| ← Pretenţii. Încheierea nr. 16/2014. Judecătoria GALAŢI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 12/2014. Judecătoria... → |
|---|
