Plângere contravenţională. Sentința nr. 7180/2013. Judecătoria GIURGIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7180/2013 pronunțată de Judecătoria GIURGIU la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 4489/236/2013
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 8756
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
CAUZE GENERALE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7180/2013
Ședința publică din data de 16.10.2013
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE: S. A.
GREFIER: C. L.
Pe rol judecarea cauzei civile privind petentul P. N. în contradictoriu cu intimatul I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE G., având ca obiect plângere contravențională – proces verbal . nr._/06.03.2013.
Mersul dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 09.10.2013, care face corp comun cu prezenta hotărâre, și când instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. la data de 01 aprilie 2013, sub numărul de înregistrare_, petentul P. N. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEANĂ G., anularea procesului verbal . nr._/06.03.2013 și înlăturarea tuturor sancțiunilor aplicate.
În motivarea plângerii, petentul a susținut că la data de 06 martie 2013, ora 16.30, în timp ce conducea autoturismul marca Mercedes cu numărul de înmatriculare_, pe DN5, din direcția G. spre București, în localitatea Călugăreni a fost oprit de un echipaj al poliției care i-a comunicat faptul că ar fi circulat cu viteza de 118km/h.
Petentul a arătat că procesul-verbal este netemeinic, „întrucât sectorul de drum menționat anterior, era, la acea oră, destul de aglomerat, în direcția București se circula oarecum în coloană astfel încât viteza în localitate nu putea depăși cu mult viteza maximă admisă pe acest sector de drum.”. De asemenea, petentul a solicitat ca instanța să aibă în vedere la pronunțarea hotărârii marja de eroare a vitezei înregistrate de aparatul radar, conform Normei de metrologie legală NML 021-05 și că sancțiunile aplicate sunt, pe de o parte prea aspre și disproporționate față de fapta comisă și, pe de altă parte, că „privarea de dreptul de a conduce pe o perioadă de 90 de zile ar avea consecințe grave asupra activității societății comerciale pe care o administrez.”.
În drept, petentul și-a întemeiat plângerea contravențională pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002 și ale Ordonanței Guvernului nr.2/2001.
În dovedirea plângerii, petentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a solicitat ca intimatul să depună la dosarul cauzei înregistrarea în format video și documentele prevăzute de Norma de metrologie legală NML 021-05. La dosarul cauzei petentul a depus, în copie, procesul verbal contestat (f.8), dovada de comunicare a procesului-verbal (f.9).
Plângerea contravențională nu presupunea la momentul formulării sale achitarea vreunei taxe de timbru.
Intimatul a formulat întâmpinare, în termen legal (f.17-18), prin care a solicitat respingerea plângerii ca neântemeiată și a arătat că sub aspectul legalității, procesul-verbal a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art.16 și 17 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001, cuprinzând toate mențiunile obligatorii, iar din punct de vedere al temeiniciei faptei reținute, intimatul a precizat că fapta a fost descrisă în amănunt, rezultând cu certitudine contravenția comisă, planșa fotografică permițând fără putință de tăgadă identitatea autoturismului condus de contravenient și a celui a cărui viteză a fost măsurată.
Întâmpinarea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.2/2001, Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002, Hotărârii Guvernului nr.1391/2006 și ale Noului Cod de procedură civilă.
Intimatul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a depus planșa fotografică (f.19), buletinul de verificare metrologică (f.20), atestat de operator radar (f.21), raportul întocmit de agentul constatator cu ocazia reținerii permisului de conducere (f.22).
Petentul a formulat răspuns la întâmpinare (f.27-28), prin care a reiterat, în esență, argumentele utilizate în cadrul plângerii contravenționale, precizând că recunoaște că ar fi condus autovehiculul cu „o viteză mai mare” și arătând următoarele: din buletinul de verificare metrologică nu reiese dacă aparatul radar era verificat metrologic și la data înscrisă în procesul-verbal și care este perioada de valabilitate a acestui buletin metrologic; dacă aparatul radar era funcțional la data înscrisă pe procesul-verbal contestat; dacă atestatul operatorului radar era valabil la data de 06.03.2013. Totodată, petentul a susținut că avea o urgență medicală și că nu este reală mențiunea din cuprinsul procesului-verbal că nu ar avea obiecțiuni, arătând că procesul-verbal nu ar fi fost semnat nici de el însuși, nici de vreun martor.
La termenul de judecată din data de 07 august 2013, au fost încuviințate probele propuse de petent și intimat, prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare și, de asemenea, pentru petent, proba testimonială cu un martor
La termenul de judecată din 09 octombrie 2013, instanța a audiat petentul P. N. și martorul A. G..
Analizând probatoriul administrat în prezenta cauză, instanța constată următoarele:
I.Situația de fapt
Petentul P. N. circula la data de 06 martie 2013, în jurul orelor 16.30, pe DN5, din direcția G. către direcția București.
În localitatea Călugăreni ar fi fost înregistrat de aparatul radar că ar fi circulat cu viteza de 118km/h, fapt adus la cunoștință de un echipaj al poliției rutiere.
Pentru acest motiv i-a fost încheiat procesul verbal . nr._/06.03.2013, prin care s-a reținut, totodată, că petentul nu ar fi avut asupra sa permisul de conducere.
II.În drept
Potrivit art.121 alin.(1) din Regulamentul la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1391/2006, „Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare.”
Art.102 alin.(3) lit.e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice prevede: “Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte:…e) depășirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv și pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate și verificate metrologic”
În temeiul art.109 din același act normativ „Constatarea contravențiilor se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate și verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenției.”
Potrivit art.5.2.1. din Norma de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulație a autovehiculelor” „În buletinele de verificare metrologică, eliberate în urma verificărilor inițiale și a verificărilor periodice ale cinemometrelor montate pe mașini, care funcționează în regim staționar sau atât în regim staționar cât și în regim de deplasare, trebuie să se menționeze marca și numărul de înmatriculare ale autovehiculului de patrulare pe care este amplasat cinemometrul, legalitatea cinemometrului fiind valabilă numai pe autovehiculul pe care acesta este montat la momentul efectuării verificării metrologice.”.
Conform art.147 pct.1 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1391/2006 „Conducătorul de autovehicul sau de tramvai este obligat: 1. să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare și, după caz, atestatul profesional, precum și celelalte documente prevăzute de legislația în vigoare;”, iar potrivit art.35 alin.(2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002: „Participanții la trafic sunt obligați ca, la cererea polițistului rutier, să înmâneze acestuia documentul de identitate sau, după caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare ori de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum și alte documente prevăzute de lege.”.
Potrivit art.101 alin.(1) pct.18 din aceeași ordonanță de urgență a Guvernului: „Constituie contravenții și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancțiuni următoarele fapte săvârșite de persoane fizice: 18. nerespectarea obligației conducătorului de vehicul de a avea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2).”
Art.98 alin.(4) din actul normativ susmenționat prevede: „Clasele de sancțiuni sunt următoarele:..c)clasa a III-a: de la 6 la 8 puncte amendă; d) clasa a IV-a: de la 9 la 20 puncte-amendă;”
Art.17 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prevede: „Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.”
În conformitate cu prevederile art.19 alin.(1) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 „În cazul în care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor...”.
Potrivit art.21.alin.(3) din același act normativ: „Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.”.
În temeiul art.34 din actul normativ susmenționat „Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.”.
III.Opinia instanței
Prima faptă - depășirea vitezei legale
În primul rând instanța observă că petentul admite faptul că ar fi depășit viteza legală admisă pe sectorul de drum respectiv, însă nu acceptă viteza consemnată în procesul-verbal contestat (118 km/h).
Apoi, instanța notează că petentul a criticat respectivul proces-verbal, invocând mai multe prevederi ale Normei de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulație a autovehiculelor”.
Instanța reține că presupusa faptă contravențională a fost înregistrată cu mijloace tehnice omologate, ceea ce presupune un probatoriu suplimentar, care revine în sarcina intimatei, care trebuie să dovedească că mijloacele de înregistrare au fost într-adevăr omologate, altfel spus, că acestea îndeplinesc cerințele prevăzute în Norma de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulație a autovehiculelor”.
a) Cu privire la buletinul de verificare metrologică depus la dosarul cauzei, nr._/21.08.2012, instanța arată că petentul a susținut că din buletinul de verificare metrologică nu reiese dacă aparatul radar era verificat metrologic și la data înscrisă în procesul-verbal și care este perioada de valabilitate a acestui buletin metrologic.
Verificând mențiunile buletinului de verificare metrologică depus la dosar, având valabilitate 1 an începând cu data emiterii sale, respectiv 21 august 2012, astfel că la data întocmirii procesului-verbal contestat (06.03.2013), buletinul de verificare metrologică era valabil. Cu acest prilej, instanța observă că există concordanță între mențiunile din procesul-verbal privind numărul de înmatriculare a autoturismului pe care era montat aparatul radar și cele din buletinul de verificare metrologică referitor la acest aspect.
Referitor la omologarea mijloacelor de înregistrare, instanța precizează că din cuprinsul buletinului de verificare metrologică, la nota de subsol nr.3 se prevede că „Dacă rezultatul este „RESPINS” se prezintă succint cauzele respingerii, dacă s-a efectuat și calibrarea, se menționează numărul certificatului de calibrare.”. În aceste condiții, instanța menționează că în ipoteza în care din buletinul de verificare metrologică reiese că rezultatul verificării metrologice este „ADMIS”, aunci se poate concluziona că mijloacele de înregistrare au fost omologate.
De asemenea, instanța arată că, potrivit art.5.2. din Norma de metrologie legală 021-05, existența buletinului de verificare metrologică atestă faptul că aparatul radar a fost omologat („Atestarea legalității se realizează prin aplicarea marcajelor metrologice și eliberarea unor documente specifice, în conformitate cu prevederile instrucțiunilor de metrologie legală în vigoare.”).
b) În ceea ce privește perioada de valabilitate a atestatului operatorului radar, instanța are în vedere precizările intimatei, efectuate prin adresa nr._/02.10.2013, potrivit căruia „acest document nu are o perioadă de valabilitate determinată; lucrătorii de poliție rutieră obțin acest atestat în urma unui examen, iar odată obținut, acest drept de a i atestat ca operator radar nu se pierde decât în momentul încetării calității de polițist rutier.”.
Astfel, se poate concluziona că la data constatării presupusei contravenții (06.03.2013), atestatul operatorului radar nr._/13 din data de 12.04.2010 era valabil.
Totodată, instanța precizează că din atestatul operatorului „Autovision” reiese că operatorul radar este domnul G. N., iar fapta a fost constatată de un alt agent constatator, respectiv domnul F. S. astfel cum rezultă din procesul-verbal, acest aspect fiind legat, de specificul modului în care se face constatarea presupusei fapte contravenționale. Astfel, mecanismul de constatare faptelor și aplicare a sancțiunilor contravenționale se desfășoară în felul următor: în mașina pe care este amplasat aparatul radar se află un agent constatator, care observă vitezele cu care se deplasează autovehiculele în trafic, în momentul în care ajung în dreptul său, iar atunci când aparatul radar înregistrează o viteză de deplasare peste limita legală, acest agent constatator comunică unui alt agent constatator, aflat la o oarecare distanță, să oprească mașina respectivă și să aplice amenda corespunzătoare faptei săvârșite. Așadar, se poate observa că, în mod obiectiv, același agent de poliție nu poate să constate fapta și să aplice sancțiunea încheind procesul-verbal, deoarece dacă agentul aflat în mașina pe care este amplasat aparatul radar ar fi cel care oprește autovehiculul în care se află presupusul contravenient pentru a-i încheia proces-verbal, atunci fapta reținută în sarcina acestuia nu ar mai exista.
Față de cele susmenționate, instanța precizează că este suficient să se dovedească faptul că agentul constatator care manevrează aparatul radar are atestat valabil de operator radar, acest atestat nefiind util agentului care aplică sancțiunea și care, prin ipoteză, astfel cum s-a arătat, nu operează cu cinemometrul. Astfel, în speță, intimata a dovedit faptul că operatorul radar G. N. deținea atestat în acest sens, valabil.
Mai mult, instanța arată că în prezenta cauză intimata a depus buletinul posturilor pentru agenții constatatori, care dovedește că la data constatării și aplicării sancțiunii, atât agentul-operator radar (domnul G. N.), cât și agentul constatator care a oprit mașina în care se afla petenta și a aplicat sancțiunea (domnul F. S.) acționau împreună, în echipă, între orele 14.00-22.00, pe itinerarul Călugăreni-Adunații C..
c) Referitor la erorile de măsurare a vitezei de către aparatele radar, tolerate potrivit Normei de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulație a autovehiculelor”.
Cu privire la aceste aspecte, instanța arată că eroarea maximă tolerată este +/-3%, astfel cum prevede art.3.1.1. din Norma de metrologie legală NML 021-05; în acest caz, viteza minimă pe care ar fi putut-o avea petenta la momentul înregistrării sale cu aparatul radar putea fi 114,46 km/h, iar viteza maximă putea fi 121,54 km/h. Acordând prevalență principiului in dubio pro reo instanța se va raporta la viteza de deplasare de 114,46 km/h și va constata că aceasta depășește cu mai mult de 50 km/h (respectiv 64,46 km/h) viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv (50km/h în localități) și pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, astfel cum prevede art.102 alin.(3) lit.e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002. În acest sens, instanța precizează că nu va avea în vedere aceste argumente invocate de petent, deoarece acestea nu sunt de natură să schimbe nici situația de fapt reținută în procesul-verbal, respectiv depășirea cu peste 50km/h a vitezei legale admise în localitatea Călugăreni unde a fost montat aparatul radar și nici încadrarea juridică aferentă situației de fapt reținute.
d) Tot cu această ocazie, instanța menționează că nu va lua în considerare susținerile petentului legate de locul amplasării aparatului radar, respectiv dacă a fost amplasat aproape de ieșirea din localitate, deoarece acest aspect nu este de natură să influențeze în vreun fel încadrarea juridică a faptei reținute în procesul-verbal, fiind relevant doar dacă fapta s-a săvârșit în interiorul localității unde era instituită restricția de viteză de 50 km/h și nu locul exact al amplasării aparatului radar, respectiv în apropiere de ieșirea din localitate sau în alt loc din interiorul acesteia.
Așadar, instanța va reține că aparatul radar era amplasat în interiorul localității Călugăreni, aceasta fiind locația unde a fost înregistrată viteza de deplasare a autoturismului în care se afla petentul.
e) Cât privește invocarea stării de necesitate de către petent, având în vedere susținerile acestuia legate de starea de sănătate deteriorată pe care o avea la data săvârșirii pretinsei fapte, instanța menționează că această cauză justificativă, care conduce la lipsa vinovăției ca element constitutiv al contravenției, presupune întrunirea mai multor condiții. Instanța nu va proceda la analiza fiecărei condiții legate de starea de pericol și acțiunea de salvare, ci va verifica doar una dintre aceste condiții, respectiv dacă acțiunea întreprinsă de petent (de a conduce autoturismul cu o viteză care depășea viteza legal admisă pe acel sector de drum) era singura cale de evitare a pericolului (starea de primejdie pentru sănătatea acestuia), această condiție fiind corelativă condiției referitoare la inevitabilitatea pericolului. Astfel, instanța are în vedere atât declarația petentului („Precizez că la 1-2 km după ce am fost oprit de agenții de poliție, întrucât mă simțeam rău am rugat-o pe martora A. G. să conducă ea mașina”), cât și declarația martorei A. G. („Menționez că, la mică distanță de la momentul la care am fost opriți de poliție, eu am trecut la volan și am condus mașina până la București, unde l-am condus pe petent la spital.”). Instanța notează că, în aceste condiții, șofatul de către petent, cu o viteză care depășea viteza legală, nu era singura cale de evitare a pericolului generat de pretinsa stare de sănătate a petentului, de asemenea, o altă posibilitate fiind oprirea autovehiculului și contactarea asistenței medicale de urgență, în situația eventualei înrăutățiri a stării de sănătate a petentului.
Pe cale de consecință, instanța nu poate considera că sunt întrunite condițiile stării de necesitate, cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei.
Așadar, în ceea ce privește fapta de a circula cu depășirea vitezei legale, instanța va considera că în prezenta cauză nu există motive care să afecteze legalitatea procesului-verbal sub acest aspect și, de asemenea, că petentul nu a reușit, prin probe să demonstreze o situație de fapt diferită de cea reținută în procesul-verbal, viteza de 118km/h fiind înregistrată cu mijloace tehnice omologate, astfel cum s-a arătat în considerentele deja prezentate.
2.A doua faptă – lipsa documentelor prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002
Instanța arată că petentul nu formulat inițial, prin plângerea contravențională, apărări cu privire la această presupusă faptă și de asemenea, nu s-a referit la aceasta nici în cadrul declarației susținute în fața instanței. În schimb, în cadrul solicitării de suplimentare a probatoriului propus, petentul a afirmat că „a avut permisul asupra sa și chiar l-a prezentat.”.
Instanța notează însă, că martora A. G. a precizat că petentul „avea în borsetă buletinul și permisul de conducere deoarece de câte ori vine la birou solicită actele sau cheile mașinii.”. Instanța observă că martora nu a afirmat că ar fi văzut personal, că petentul ar fi prezentat la control permisul de conducere, cunoscând doar că în general are actele asupra sa. Pe de altă parte, instanța nu va lua în considerare susținerile martorei potrivit cărora ar fi circulat cu petentul de mai multe ori și „știu că avea actele la el, deoarece niciodată nu au fost probleme”, deoarece această generalizare nu prezintă relevanță față de situația concretă în care s-a aflat petentul la data de 06 martie 2013 și nici nu exclude posibilitatea să existe o situație de excepție de la general, în care petentul să nu fi avut un act sau unele acte privind identitatea sa sau a mașinii.
Cu precizarea că din punctul de vedere al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002, nu prezintă relevanță nici numărul documentelor pe care presupusul contravenient nu le are asupra sa și nici tipul acestora, fiind suficient să lipsească chiar și numai unul, indiferent care, instanța are în vedere faptul că petentul nu a reușit prin probe convingătoare să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, cu privire la aceste aspecte.
Verificând în temeiul art.34 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001, legalitatea procesului-verbal contestat în prezenta cauză, în ceea ce privește a doua faptă reținută în sarcina petentului, sub aspectul mențiunilor obligatorii prevăzute de art.17 din același act normativ, instanța constată că acesta a fost legal încheiat, neexistând motive care să impună anularea din oficiu a acestuia.
Instanța va face câteva precizări legate de aspecte care pun în discuție legalitatea procesului-verbal cu privire la ambele fapte reținute.
Cât privește lipsa martorului asistent la încheierea procesului-verbal, în condițiile în care petentul a refuzat semnarea procesului-verbal respectiv, instanța arată că încălcarea prevederilor referitoare la necesitatea martorului asistent în condițiile în care nu este semnat procesul verbal de presupusul contravenient (art.19 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 - suscitat), nu atrage ipso facto nulitatea absolută a procesului-verbal, constatarea nulității fiind condiționată de producerea unei vătămări produse petentului.
În general, vătămarea care poate fi invocată de presupusul contravenient este legată de încălcarea dreptului său la apărare. În speță, însă, instanța observă că dreptul la apărare al petentului nu este lezat, deoarece acesta a putut uza de diverse mijloace de probă în fața instanței de judecată, pentru atestarea pretinsei situații de fapt, astfel că nu au fost încălcate garanțiile procesuale, motiv pentru care nu se impune anularea procesului-verbal pentru că nu a fost semnat de un martor.
Referitor la mențiunile legate de lipsa obiecțiunilor în procesul verbal, instanța arată că în procesul-verbal s-a consemnat faptul că „I s-a citit conținutul procesului-verbal, nu face obiecțiuni și refuză să-l semneze.” Instanța precizează că, situația obiecțiunilor formulate de contravenient nu atrage, de plano, nulitatea procesului-verbal, ci aceasta se va aprecia, în funcție de criteriul producerii unei vătămări contravenientului, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal respectiv; în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.XXII/19.03.2007.
Instanța notează că petentului i-a fost imputată săvârșirea a două presupuse fapte; de asemenea, din procesul-verbal reiese faptul că petentul nu a avut de formulat obiecțiuni privind ambele fapte. De asemenea, în condițiile în care petentul a refuzat semnarea procesului-verbal, este rezonabil să se presupună că ar fi putut dori să formuleze obiecțiuni, care însă nu au fost consemnate în cuprinsul actului administrativ contestat.
Cu toate acestea, instanța are în vedere că petentul nu a dovedit că încălcarea prevederilor legale privind neaducerea la cunoștință de către agentul constatator a dreptului de formula obiecțiuni, i-ar fi produs o vătămare care nu putea fi evitată/redresată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenției.
Cu această ocazie, instanța va face anumite precizări cu privire la regulile în materie de probațiune în domeniul contravențional, garanțiile oferite de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) în materie contravențională, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO):
În jurisprudența CEDO, s-a stabilit că în domeniul contravențional, procesul-verbal de constatare a contravenției reprezintă o „acuzație în materie penală”, sintagmă care comportă un înțeles autonom în viziunea CEDO.
Fiind în discuție o acuzație în materie penală, se declanșează o garanție specifică, instituită de art.6 paragraf 2 din Convenție, respectiv prezumția de nevinovăție, care, din perspectiva CEDO, nu privește doar procesul penal în sens strict, având o aplicație mai largă, declanșându-se ori de câte ori fapta imputată unei persoane are conotație penală; în acest sens, în jurisprudența CEDO s-a decis că prezumția de nevinovăție este aplicabilă în cadrul procedurii contravenționale.
Respectarea prezumției de nevinovăție presupune, în esență două aspecte: pe de o parte aducerea la cunoștința celui căruia i se impută respectiva faptă a acuzației, iar pe de altă parte, presupune că sarcina probei revine celui ce formulează acuzația.
De asemenea, viziunea CEDO asupra modului în care funcționează prezumțiile (inclusiv prezumția de nevinovăție), este în sensul că prezumțiile bazate pe fapte/legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenție în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku contra Franței). Astfel, din perspectiva CEDO, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele reproșate, nu reprezintă un drept absolut.
Pe de altă parte, forța probantă a procesului-verbal de constatare a contravenției este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, atunci când administrează și apreciază probele (cauza Bosoni contra Franței).
Instanța arată că în sistemul de drept românesc actual, procesul-verbal de constatare a contravenției reprezintă un act autentic. În lumina jurisprudenței CEDO stabilită prin cauza A. contra României, s-a stabilit că prezumția de nevinovăție nu este încălcată, cât timp forța probantă a procesului-verbal de constatare a contravenției ca înscris autentic nu este indestructibilă, astfel permițându-se persoanei sancționate să răstoarne prin probe prezumția de legalitate și temeinicie atribuită prin lege oricărui act autentic.
Cu alte cuvinte, respectând cerințele unei proceduri echitabile, persoana sancționată are dreptul se utilizeze în cadrul unei proceduri judiciare orice mijloace de probă și să invoce orice argumente de fapt și de drept pentru dovedirea împrejurărilor că situația de fapt din procesul-verbal nu corespunde cu modul de desfășurare a evenimentelor, iar sarcina instanței este să respecte limita proporționalității între scopul urmărit de autorități (să nu rămână nesancționate faptele antisociale) și respectarea dreptului la apărare a persoanei sancționate contravențional (cauza A. contra României).
Astfel, în aprecierea legalității și temeiniciei procesului verbal contestat, instanța nu va da prevalență procesului-verbal ipso fapto, considerând că acesta are o forță probantă superioară, ci va acorda petentului ocazia să demonstreze prin probe convingătoare nelegalitatea și netemeinicia procesului-verbal atacat, cu consecința anulării acestuia.
Însă, instanța atrage atenția că aceasta nu presupune o atitutidine complet pasivă a petentului, doar intimatul (instituția din care face parte agentul constatator) trebuind să dovedească veridicitatea celor consemnate în procesul-verbal, ci procesul-verbal își păstrează prezumția de autenticitate și veridicitate a celor consemnate, cu mențiunea că această prezumție este relativă, petentul, prin probe contrare (și nu doar prin simple susțineri), putând să răstoarne această prezumție instituită de lege.
Pe cale de consecință, în lipsa dovezilor că faptele pretinse de petent sunt reale, în sensul că într-adevăr agentul constatator a refuzat să consemneze obiecțiunile formulate și, de asemenea, acceptând că aceste susțineri sunt reale, în lipsa probării unei vătămări aduse petentului, instanța nu va putea anula procesul-verbal contestat pentru aceste motive.
Cât privește individualizarea sancțiunilor aplicate, instanța arată că petentul a fost sancționat în temeiul Ordonanței Guvernului nr.195/2002, pentru două fapte contravenționale una făcând parte din clasa a III-a de sancțiuni și cealaltă din clasa a IV-a de sancțiuni, cu 9 puncte-amendă și avertisment.
Astfel, în ceea ce privește sancțiunea aplicată pentru fapta de a circula cu un autovehicul, fără a deține actele necesare, sub aspectul individualizării acesteia instanța precizează că aceasta este prevăzută de art.101 alin.(1) pct.18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002, ca făcând parte din clasa a III-a de sancțiuni. Având în vedere că pentru aceasta a fost aplicată sancțiunea avertismentului, instanța precizează că agentul constatator a considerat că gravitatea faptei impune sancționarea petentului în această modalitate.
Instanța precizează că fapta contravențională de a circula fără permis de conducere reprezintă o abatere de la regulile de circulație al cărei obiect juridic constă în lezarea relațiilor sociale din sfera autorității, prin prezentarea documentelor mașinii și ale șoferului, agentul constatator neputând să verifice, în lipsa acestora, dacă persoana respectivă are, potrivit legii, dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice și dacă autoturismul respectiv îndeplinește o . condiții care asigură securitatea traficului.
Așadar, instanța apreciază că, față de circumstanțele în care s-a petrecut fapta și având în vedere gradul de pericol social al contravenției de a nu poseda permisul de conducere, la momentul șofării unui autovehicul, sancțiunea aplicată petentului este corect dozată, astfel că nu se impune reindividualizarea acesteia.
Referitor la fapta de depășire a vitezei legale, instanța notează că aceasta constituie o contravenție de pericol abstract, altfel spus, legătura de cauzalitate dintre presupusa faptă și rezultatul acesteia rezultă din însăși materialitatea faptei, nefiind necesară producerea vreunei consecințe pentru ca fapta să fie sancționată. Cu alte cuvinte, indiferent de producerea unui accident, legiuitorul a apreciat că depășirea vitezei creează un pericol suficient pentru societate, încât să determine aplicarea unei sancțiuni.
Instanța mai notează și faptul că depășirea vitezei de deplasare în interiorul localității este sancționată mai aspru de către legiuitor, având în vedere riscurile sporite care se pot ivi, prin producerea de accidente cu victime umane; pe de altă parte, este de notorietate faptul că șoferul unei mașini nu poate avea un control adecvat asupra acesteia, decât în condițiile unei viteze reduse, astfel că legiuitorul a diferențiat sancțiunile aplicate șoferilor în funcție de cuantumul vitezei de deplasare. În acest sens, instanța precizează că depășirea vitezei cu peste 50 de km/h este sancționată cu amenda prevăzută pentru clasa a IV-a de sancțiuni, deci cu o sancțiune aspră, luând în considerare faptul că legea prevede doar cinci clase de sancțiuni.
Având în vedere că viteza de deplasare în localități, impusă de lege, este de 50 km/h, instanța constată că petentul a fost înregistrat prin mijloace tehnice omologate ca având viteza de deplasare de 118 km/h în localitatea Călugăreni, astfel că acesta a depășit viteza legală cu cel puțin 64,46 de km/h. Așadar, instanța constată că fapta a fost încadrată corect în textul de lege, sancțiunea aplicată petentului, de 9 puncte amendă și suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile, fiind individualizată spre minimul acesteia.
În acest context, cu referire la susținerile petentului, prin apărător, din cadrul dezbaterilor, potrivit cărora agentul constatator nu a individualizat corect sancțiunea, raportat la circumstanțele speciale ale cauzei (starea de rău fizic a petentului), instanța arată că agentul constatator, neavând pregătire de specialitate în acest sens, nu este chemat să aprecieze starea de sănătate în care s-ar afla călătorii sau șoferul unei mașini oprite de un echipaj de poliție pentru săvârșirea unei presupuse contravenții.
Instanța subliniază că adeverința medicală anexată de petent la dosarul prezentei cauze, nu este de natură să conducă la o reindividualizare a sancțiunii de către instanța de judecată, instanța apreciind că aceasta a fost eliberată pro causa, în condițiile în care poartă mențiunea „S-a eliberat prezenta spre a-i servi la Poliție.”.
De asemenea, luând în considerare condițiile în care s-a petrecut fapta și având în vedere gradul de pericol social abstract ridicat al acestei contravenții, împrejurările specifice din prezenta cauză (faptul că nu s-a produs vreo urmare concretă), instanța va considera că sancțiunea aplicată petentului, orientată spre minimul acesteia, este corect dozată astfel că nu se impune reindividualizarea acesteia.
Față de cele prezentate, instanța urmează să respingă plângerea contravențională și să mențină dispozițiile procesului-verbal de constatare a contravenției . nr._/06.03.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge plângerea contravențională formulată de petentul P. N., cu domiciliul în mun.București, ., nr.6, ., sector 3, CNP_, în contradictoriu cu INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEAN G., cu sediul în mun. G., ., jud. G., CUI/C._, ca neîntemeiată.
Menține dispozițiile procesului-verbal . nr._/06.03.2013.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, care poate fi exercitat prin depunerea cererii la Judecătoria G..
Pronunțată în ședință publică, azi 16.10.2013
PREȘEDINTE, GREFIER,
S. A. C. L.
Tehno.red/jud.S.A/5ex
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 907/2013.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 5448/2013.... → |
|---|
