Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 02/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 02/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 02-07-2013 în dosarul nr. 29557/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr._
Ședința publică de la 02 Iulie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE R. M. F.
Grefier L. M. P.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant G. C. M., reclamant G. E. C. și pe pârât ., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive Lg. 193/2000 .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită..
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 18.06.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la 25.06.2013, când, pentru același motiv, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub numărul de mai sus, reclamantii G. C. M. si G. E. C. au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. să dispună constatarea nulitatii absolute a clauzei contractuale incluse în convenția de credit nr._/10.08.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale (si respectiv la art. 3.5 din Conditiile Generale), cu obligarea paratei la restituirea sumei de 4566, 94 CHF, plătită în virtutea clauzei din art. 5 lit.a din contract, reprezentând comisionul de risc, precum și restituirea comisionului de risc calculat în continuare pana la eliminarea efectiva a acestei clauze, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantii au arătat că au încheiat cu pârâta V. R. SA convenția de credit indicată iar clauzele respective sunt vădit abuzive.
Cu privire la comisionul de risc in suma de 0,15% aplicat la soldul creditului, reclamantii au invederat ca nu au avut posibilitatea de a negocia această clauză. Nu le-a fost comunicat modul de calcul al comisionului de risc, destinatia acestuia sau justificarea perceperii lui. De asemenea, banca nesocoteste complet garantia reala imobiliara constituita de reclamanti in favoarea bancii.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000.
În conformitate cu prevederile art. 15 lit. j din Legea nr. 146 din 1997, prezenta cerere este scutită de taxă judiciară de timbru.
Reclamantii au depus în susținerea cererii convenția de credit, planul de rambursare credit, alte inscrisuri.
Pârâta S.C. V. R. S.A., legal citată, a formulat întâmpinare, invocand exceptia netimbrarii cererii, a prematuritatii cererii, exceptii respinse de catre instanta.; de asemenea, exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, precum si cea a lipsei de interes, pe care instanta le-a unit cu fondul cauzei.
Pe fond, a solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată, pe motiv ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata; nu sunt indeplinite cerintele legii pentru a se retine caracterul abuziv al clauzelor invocate. Perceperea comisionului de risc are o cauză legală; comisionul de risc face parte din costul contractului, iar clauzele au fost negociate in intregime cu reclamantii, care au obtinut acest credit in conditii extrem de avantajoase.
Asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocata de catre parata prin intampinare reține următoarele:
Clauza contestată referitoare la comisionul de risc are următorul conținut:
-art.5 lit.a din Condițiile Speciale-reclamantul împrumutat se obligă să achite comision de risc de 0,15 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată durata de derulare a Convenției de credit.
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Prin urmare, în temeiul art.2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
In ceea ce priveste exceptia lipsei de interes, instanta constata ca aceasta este neintemeiata, urmand a fi respinsa . Instanta apreciaza ca reclamantii jusitifica interesul in formularea acestei cereri, in calitate de parte contractanta si avand in vedere ca o eventuala solutie de admitere a cererii le-ar conferi un folos practic in sens procesual civil- mai precis constatarea caracterului pretins abuziv al clauzei, si aceasta independent de faptul implementarii actului aditional nr. 1/24.11.2010.
Analizând lucrările cauzei, instanța reține că reclamantii s-au întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, act normativ incident în speță având în vedere calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de împrumutător a încheiat contractul, acționând în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin.2 din aceeași lege.
Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții în mod cumulativ și anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și 2) această clauză să genereze, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Legea nr. 193/2000 prevede, într-adevăr, o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
În ceea ce priveste clauza contractuala stipulata la art. 5 lit. a) din Conventie:
Comisionul de risc reprezintă fără îndoială elemente ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Problema negocierii clauzelor nu comportă discuții deoarece esențial pentru consumator a fost oferta financiară a băncii la data semnării contractului de credit, acest contract având natura juridică a unui contract de adeziune (fapt care, de altfel, rezultă si din raspunsurile reclamantului G. C. M. la interogatoriu), ceea ce rămâne de analizat vizează existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca urmare a perceperii comisionului de risc.
Instanta retine ca împrejurarea că reclamantii au introdus prezenta cerere la mai mult de 5 ani de la încheierea contractului, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile lor privind împrejurările încheierii contractului și atitudinea subiectivă la acea dată (reclamantul G. C. M. a aratat in raspunsul la interogatoriu ca nu i s-a oferit posibilitatea sa critice clauza privitoare la comisionul de risc), care profită pârâtei.
De la data semnării convenției de credit la 10.08.2007 și până în septembrie 2012, prin urmare- cu mult după . OG nr.50/2010, reclamantii nu au pretins că perceperea comisionului de risc de către banca ar avea caracter abuziv.
Pe de altă parte pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze nu este suficient ca aceasta să aibă caracter oneros și nici să determine creșterea obligațiilor financiare pentru consumator pe parcursul contractului (între altele în condițiile deprecierii monedei în care obține venituri raportat la moneda creditului) ci reclamantii ar fi trebuit să dovedească că respectiva clauză a creeat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-i sarcina probei, fapt care insa a ramas neprobat.
Un alt motiv invocat de reclamanti vizează pretinsa dublă garanție impusă de bancă, comisionul de risc fiind asimilat garanției de restituire a împrumutului alături de ipoteca de rang I.
Acest argument este neîntemeiat deoarece comisionul de risc face parte din categoria acelor comisioane ce se înscriu în costul total de acordare a creditului ce se suportă de debitori, neavând nici o legătură cu clauzele referitoare la garantarea creditului acordat. Simplul fapt al garantării creditului prin instituirea unei ipoteci nu este de natură a împiedica banca împrumutătoare să stabilească alte comisioane plătibile de debitor, în măsura în care legislația în domeniu permite perceperea acestora, cu condiția ca valoarea comisionului și justificarea perceperii să fie definite.
Ori, în cazul paratei s-a prevăzut în mod expres că perceperea comisionului se face pentru punerea la dispoziție a creditului, coeficientul fiind în concret stabilit sens în care nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei.
De asemenea, legislația comunitară (directive) la care s-a făcut referire în cauză nu poate fi incidentă decât în cazul transpunerii în legislația națională, însăși legea nr.193/2000 fiind rezultatul transpunerii Directivei nr.93/13/CEE a Consiliului Comunităților Europene, precizându-se expres în anexa la lege că în materia serviciilor financiare există o marjă de acțiune și apreciere lăsată la îndemâna instituției bancare.
Până la . OG nr.50/2010 instituțiile financiare au beneficiat de o marjă largă de apreciere și acțiune în ceea ce privește comisioanele ce pot însoți o convenție de credit și pot fi percepute debitorilor, rămânând la latitudinea consumatorilor de a alege cea mai bună ofertă financiară în raport de propriile interese economice. Ori, în cazul de față, reclamantii au ales oferta financiară a băncii care includea și comisionul de risc în costul total al creditului deși, cu siguranță, existau pe piață și ofertele altor bănci care nu includeau un atare comision.
Între oferta financiară a unei bănci și libertatea de alegere a consumatorului instanța nu are decât abilitarea legală de a verifica dacă clauza prin ea însăși sau prin alte clauze din contract are natură abuzivă, în sensul existenței unei disproporții vădite între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, costul total al contractului a fost cunoscut de reclamanti prin raportare la dobânda și comisioanele percepute, iar acestea nu au fost considerate la data semnării contractului ca instituind un dezechilibru semnificativ între bancă și debitor, această problemă litigioasă apărând după . OG nr.50/2008 coroborat cu devalorizarea monedei naționale și aprecierea francului elvețian. Însă riscul valutar se suportă de fiecare parte contractantă în parte, clauza ce instituie comisionul de risc neavând caracter abuziv, reclamantii nefăcând dovada că prin modul de stabilire a comisionului de risc, independent de riscul valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și care să privească obiectul principal al convenției.
Pentru aceste motive instanța apreciază că nu sunt îndeplinite în speță condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, cererea de restituire a valorii comisionului perceput urmând a fi respinsă ca nefondată.
Avand in vedere si dispozitiile art. 274 C.proc.civ,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, precum și excepția dreptului material la acțiune, invocate de către pârâtă, ca neîntemeiate.
Respinge cererea formulată de către reclamanții G. C.-M., cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat C., cu sediul în ., ., ., județul Iași și G. E. C., cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat C., cu sediul în ., ., ., județul Iași, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, ., Sector 2, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iulie 2013.
Președinte, Pentru grefier detașat,
F. R. M. Semnează Grefier Sef Sectie Civilă,
P. L.
RED. TEHN. R.M.F.
5ex./23.09.2013
| ← Anulare act. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI | Plângere contravenţională. Decizia nr. 9957/2013.... → |
|---|
