Obligaţie de a face. Sentința nr. 9928/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9928/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 26638/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă Nr. 9928
Ședința publică de la 26 Iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. M. Ș. D.
Grefier I. A. C.-C.
Pe rol se află soluționarea cauzei Civile privind pe reclamantul G. V. C. și pe pârâta B.C.R. SA, B.C.R. SA P. AGENȚIA PODUL DE PIATRĂ, având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauză abuzivă - Lg. 193/2000.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, din lipsă de timp pentru a delibera s-a amânat pronunțarea pentru data de 30.05.2013,05.06.2013,12.06.2013,19.06.2013 și ulterior pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei acțiuni civile având ca obiect obligații de a face - constatare caracter abuziv clauza contractuală, reține următoarele:
P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 31.08.2012 sub nr._, reclamantul G. V. C. în contradictoriu cu pârâta Banca Comercială Română SA prin Agenția Poudul de Piatră a solicitat instanței de judecată anularea clauzei prevăzute la art. 5 teza a II-a și la art. 2.10. a până la 2.11.b din Condiții generale privind modificarea unilaterală a dobânzii curente de către bancă, a clauzei prevăzute la art. 9 lit. c din contractul de credit și la art. 3.9 din Condiții generale privind comisionul de administrare, clauza menționată în art. 9 lit. f din contractul de credit și la art. 3.8 din Condiții generale privind comisionul de urmărire riscuri, precum și la art. 3.7 din Condiții generale privind modificare unilaterală a comisioanelor și eliminarea acestora din contract și din condițiile generale anexă la convenție, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate suplimentar până la data introducerii cererii cu titlu de comision de urmărire riscuri, comision de administrare, precum și diferența dobânzii curente, în cuantum total de 4054,73 euro, precum și a sumelor ce vor fi încasate de către bancă cu acest titlu de la data introducerii cererii și până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cu plata dobânzii legale aferente sumei percepute abuziv, de la data introducerii cererii și până la plata integrală a debitului. De asemenea, s-a solicitat constatarea caracterului parțial abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rambursare anticipată, menționată în cuprinsul dispozițiilor art. 9 lit. a din convenție, cu reducerea acestuia la nivelul legal și continuarea convenției astfel modificate, cu cheltuieli de judecată.
Este evident că această convenție este una cadru, preformulată, fără a exista posibilitatea reală a împrumutatului de a influența clauzele, fapt statuat și de prezumția relativă instituită de art.4 alin.2 din legea 193/2000, coroborat cu art.1 și 2 lit.b pct.1 din anexa la lege.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr.193/2000, ale OUG 50/2010, ale art.969 C.civ., ale OG 9/2000, art.43 C.. susținerea pretenției lui, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
A depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu art.15 lit.j din Legea nr. 146/1997 și art.1 alin.2 din O.G. nr. 32/1995.
Pârâta Banca Comercială Română SA a depus întâmpinare, prin intermediul serviciului Registratură la data de 01.11.2012, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor, arătând că, în cauză, nu se poate vorbi decât despre o nulitate relativă și nu absolută, termenul de prescripție fiind de 3 ani.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu următoarele argumente expuse: clauza face parte din secțiunea condiții speciale ale contractului nefiind preformulată, ci din contră, supusă negocierii. Mai mult, introducerea unui comision de risc nu creează, prin ea însăși un dezechilibru semnificativ, ci constituie chiar prețul serviciului financiar, situație ce nu poate face obiectul cenzurii instanței.
În drept, au fost invocate dispozițiile cuprinse în Legea nr. 193/2000, Legea nr. 288/2010, Directiva nr. 193/13/CEE, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și Decretul nr. 31/1954.
În susținere, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 01.11.2012, reclamantul prin apărător a arătat că înțelege să se judece cu Banca Comercială Română SA și cu B.C.R. SA P. AGENȚIA PODUL DE PIATRĂ, însă, în ședința publică din data de 10.01.2013, acesta a revenit și a subliniat că pârât în cauză îl constituie doar Banca Comercială Română SA iar nu și B.C.R. SA P. AGENȚIA PODUL DE PIATRĂ și în acest sens a depus la dosar precizări scrise.
La termenul de judecată din data de 28.02.2013, instanța a respins excepția de netimbrare a capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani plătite în temeiul clauzelor considerate a fi abuzive, a calificat excepția inadmisibilității cererii drept o apărare de fond și a unit excepția lipsei de obiect și a prescripției cu fondul cauzei. În aceeași ședință, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate de către instituția bancară pârâtă prin întâmpinare, excepții unite cu fondul de către instanță, se vor reține următoarele:
Cu privire la excepția lipsei de obiect a prezentei acțiuni, astfel cum a fost invocată, instanța reține că se invocă modificarea clauzelor contractuale ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 fiind modificate dispozițiile legale ce prevăd comisionul de risc, acesta fiind eliminat din contract.
Aceste aspecte nu au relevanță în cauză, atât timp cât cererea formulată are în vedere constatarea caracterului abuziv a clauzei vizând comisionul de risc astfel cum a fost inițial inserat în convenție, faptul că ulterior a intervenit o modificare a contractului nu face ca o clauză ce poate avea caracter abuziv, să intre în legalitate, cu consecința ca reclamanții să nu o mai poată contesta.
Pe cale de consecință, constatând că reclamanții beneficiază de un interes legitim și actual, capătul de cerere având și obiect, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect a acestui capăt de cerere.
Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, se poate observa că pârâta pornește de la o premisă eronată: existența unui caz de nulitate relativă. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale atrage automat nulitatea absolută a acesteia, astfel încât aserțiunile referitoare la existența unui termen de prescripție de 3 ani, termen ce curge de la data semnării contractului sunt inexacte.
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, precum și motivele și argumentele părților, instanța reține următoarele:
La data de 22.10.2007, între părți a intervenit convenția de credit nr. 193, prin care reclamantul a contractat un credit, în valoare de_ euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni și o dobândă variabilă de 10,9% pe an. În același sens, prin clauza 2.10.a, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent iar modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate.
În cuprinsul art. 9 lit. C din convenția de credit, s-a prevăzut un comision de administrare de 10,00 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat conform pct. 1 din contract iar în condițiile generale s-a stabilit că acest comision este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract, clientul achitând comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda, acesta percepându-se integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.
LA art. 9 lit. f din contractul de credit, s-a prevăzut comisionul de urmărire riscuri de 56 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 iar în condițiile generale de creditare s-a stipulat că acest comision se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din convenție, clientul achitând comisionul lunar, odată cu rata de credit și dobânda, acesta percepându-se integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.
De asemenea, potrivit art. 3.7 din condițiile generale de creditare, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În convenția de credit, la art. 9 lit. a s-a prevăzut existența și a fost determinat cuantumul comisionului de rambursare anticipată astfel: în primele 36 luni de creditare, comisionul va fi de 4,50% minim 30 euro sau echivalent, între 37 și 60 luni, valoare comisionului va fi de 3,00%, minim 30 euro sau echivalent, între 61 și 120 luni, acesta va fi în cuantum de 2,50%, minim 30 euro sau echivalent iar peste 121 luni, de 2,00%, minim 30 euro sau echivalent.
Referitor la calitatea de consumator a reclamantului, trebuie reținut că „ potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora " astfel cum rezultă din Ordonanța Curții din 16.11.2010 în cauza C-76/10.
P. urmare, reclamantul are calitatea de consumator, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr.296/2004 și Directivei 93/13^
Motivând acțiunea cu care au învestit instanța de judecată, reclamantul a susținut caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 9 lit. f - comision de risc - în contractele de credit încheiate cu pârâta, pentru următoarele: nu a fost în nici un mod negociată nu li s-a adus la cunoștință motivul pentru care a fost inclus acest comision în cazul lor, scopul lui, riscul pe care banca a vrut să-1 acopere, orice element determinant în stabilirea cuantumului acestui comision, perceperea comisionului de risc fiind prin ea însăși un factor de creare a unui dezechilibru semnificativ a obligațiilor contractuale în detrimentul lor.
Instanța reține că acest comision de risc nu reprezintă contravaloarea unui serviciu bancar oferit ori un cost aferent contractului pentru acordarea unor servicii suplimentare ci în realitate pârâta beneficiază de un venit suplimentar celui reprezentat de dobânda contractuală.
Instanța reține caracterul abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de risc, constatând pe de o parte că pârâta nu a dovedit negocierea în mod direct a acesteia cu reclamanții iar pe de altă parte că însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda, perceperea acestuia rămânând nejustificată obiectiv și nici nu se poate impune prezumția că reclamantul va fi la un moment dat de rea credință și nu va mai achita ratele.
Nicăieri în convenția părților sau în condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții constituite în favoarea sa. Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative așa cum susține pârâta, acțiune care este imprescriptibilă din acest punct de vedere.
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 9 lit. f din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.
Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea art. 3 din condițiile generale de creditare, comisionul de urmărire riscuri se calculează prin aplicarea unui procent la valoarea creditului, nespecificându-se serviciul prestat de către pârâtă pentru perceperea acestuia, suplimentar pe lângă dobânda stabilită, acesta achitându-se în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că reclamanta a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții. Nu există indicii referitoare la înțelegerea în altă manieră decât cea uzuală a clauzelor inserate în contractul de credit, de către reclamantă.
Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. aceste dispoziții legale instituie o . condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. P. urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamanta a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc. Referitor la susținerea potrivit căreia această clauza a fost negociată ulterior, prin act adițional și înlăturată ( fapt ce ar demonstra posibilitatea recunoscută oricând părții contractante de a interveni), instanța va reține că aceasta nu dovedește retroactiv disponibilitatea de negociere. Mai mult, nimeni nu poate invoca propria culpa - negocierea din actul adițional fiind realizată la solicitarea reclamantei, în contextul modificării cadrului legislativ, statuării Inaltei Curți de casație și Justiție asupra comisionului de risc și informării la scară largă a consumatorului asupra semnificației reale a unor atare comisioane prin OUG 50/2010 și legea de modificare a acesteia.
Împrejurarea că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv. Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantului toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,28% vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâte în acest sens.
Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze (de percepere a comisionului de risc), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente.
În ceea ce privește clauzele referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii, instanța reține că în aceste condiții, consumatorul nu se poate proteja împotriva unor majorări nejustificate ale dobânzii iar prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor ce-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale prin neindicare nici unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera apreciere majorarea dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Această clauză care dă dreptul împrumutătorului de a modifica dobânda în mod unilateral, nu este raportată la un indicator precis, individualizat fiind menționat doar că modificarea va avea loc în funcție de costul resurselor de creditare, fără a se preciza în funcție de ce indicatori se va modifica, această modalitate de exprimare făcând ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar interesel9or acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă este necesară și proporțională scopului urmărit.
Astfel că, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților pe care clauza negociată trebuie să-l creeze pentru a fi considerată abuzivă, instanța va reține că lăsarea la îndemâna băncii a posibilității de majorare a dobânzii, fără nici o posibilitate efectivă de verificare a necesității și modalității de stabilire a majorării, este de natură a crea un dezechilibru major între părți. Formularea în defavoarea consumatorului și în termeni de specialitate a clauzelor referitoare la modul în care banca poate modifica procentul de dobândă stabilit în contract, a prevederilor aplicabile contractului în cauză precum și a altor elemente esențiale ale contractului de credit, dovedește comportamentul incorect al băncii care la momentul acordării creditului nu a avut nici un criteriu de referință la care să fie raportată dobânda legală.
Aceleași argumente devin incidente și în cazul prevederilor art. 3.7 din condițiile speciale de creditare care stabilesc dreptul unilateral al băncii de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare, instanța constatând caracterul abuziv al acestei clauze.
În ceea ce privește perceperea comisionului de administrare și a comisionului de rambursare anticipată, instanța reține că acestea constituie obiectul convenției părților, obligația asumată fiind previzibilă iar faptul că ulterior încheierii convenției de credit, reclamatul se pretinde lezat din punct de vedere financiar prin perceperea acestor comisioane, nu este de natură a conferi înțelegerii părților privind plata creditului, natura unei clauze abuzive.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 ale Lg. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Se poate observa că reclamantul a solicitat suma plătită până la data introducerii cererii de chemare în judecată cu titlul de comision de risc.
Cu toate acestea, instanța trebuie să se urmărească asigurarea unei restituiri juste, în acord cu prejudiciul efectiv suferit prin plata necorespunzătoare a unor sume de bani și nu să asigure o îmbogățire a persoanei îndreptățite a își recupera sumele achitate în baza unei clauze abuzive. Orice restituire trebuie să urmărească acoperirea unui prejudiciu efectiv suferit, dolul transferând problematica răspunderii civile din materie contractuală în materie delictuală (din punct de vedere al principiilor aplicabile).
Pentru aceste argumente, instanța urmează a admite acest capăt de cerere și a dispune restituirea către reclamantă a sumei reprezentată de comisionul de risc achitat de către reclamant până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuantum de 1960 euro (echivalent în lei).
În ceea ce privește clauzele cuprinse la art. 2.10.a – 2.11.b din contract, instanța constată că acestea au, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislația în materie de clauza abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.
Se impune însă constatarea că, prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator.
Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda și nu este raportată la un indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit și a dispune restituirea sumei încasate suplimentar până la data introducerii cererii în ceea ce privește diferența de dobândă curentă în cuantum de 226,72 euro (echivalent în lei).
Instanța urmează a respinge cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii comisionului achitat de către reclamant până la data soluționării irevocabile a cauzei, nefiind cuantificată creanța solicitată, obiectul cererii trebuind a fi determinat. Situația nu poate fi asimilată cu cea a penalităților de întârziere care pot fi încuviințate pentru un anumit interval de timp, întrucât, cunoscându-se debitul principal și cuantumul penalității, suma poate fi calculată de către executor, în cauză, suma solicitată de către reclamant reprezintă însăși debitul principal, reclamantul având posibilitatea de a-și preciza acțiunea și de a mări cuantumul sumei solicitate pe parcursul judecății și a achitării ei.
Instanța reține că prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă. Dobânda legală poate fi solicitată în multiple forme, fiind compensatorie sau moratorie.
În ceea ce privește dobânda solicitată de reclamant, instanța reține că potrivit art. 1088 C.civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu cuprind, ca regulă generală decât dobânda legală, cu excepția unor cazuri expres prevăzute. Aceste daune se cuvin creditorului, fără a exista necesitatea dovedirii prejudiciului.
Având în vedere faptul că instanța apreciază ca întemeiat în parte capătul de cerere principal restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc și diferență dobândă legală, instanța urmează a admite și acest capăt de cerere referitor la acordarea de dobânzi, însă, nu de la data introducerii cererii, ci de la data pronunțării hotărârii, dată la care creanța solicitată de către reclamant a devenit certă, lichidă și exigibilă. Până la momentul pronunțării instanței, pârâta nu datora nici o sumă de bani reclamantului, neputând fi obligată la plata dobânzii legale de la această dată. Pentru aceste considerente, instanța urmează a admite în parte cererea de restituire către reclamant a prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat în valoare de 2186,73 euro în echivalent în lei de la data plății și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data pronunțării până la data plății efective, respingând celelalte pretenții, ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect a cererii cererii, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul G. V. C., cu domiciliul procesual ales la SCA B. & Asociații – av. R. M., situat în mun. IAși, .. 37, ., jud. IAșiîn mun. Iași, . nr. 40, ., ., jud. Iași în contradictoriu cu pârâta Banca Comercială Română SA, cu sediul în mun. București, sector 3, .. 5 și la Agenția Podul de Piatră, cu sediul în mun. IAși, . Podul de Piatră, parter, jud. IAși.
Constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în convenția părților nr. 193/22.10.2007 la pct. 2.10 a – 2.11.a din Condițiile generale, privind modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii curente, art. 9 lit. f din contractul de credit și art. 3.8 din Condiții generale privitoare la comisionul de urmărire risc și art. 3.7 din convenție privitor la modificarea unilaterală a comisioanelor și operarea nulității absolute în privința acestora.
Admite în parte cererea de restituire către reclamant a prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat în valoare de 2186,73 euro în echivalent în lei de la data plății și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data pronunțării până la data plății efective.
Respinge celelalte pretenții, ca neîntemeiate.
Cu drept de a formula recurs, în termen de 15 zile de la momentul comunicării prezentei hotărâri.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2013.
Președinte, Grefier,
RED. DMȘL/TEH .CCI
4EX/24.10.2013
| ← Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 8/2013.... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 9929/2013. Judecătoria IAŞI → |
|---|
