Pretenţii. Hotărâre din 25-09-2013, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 32370/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din 25 Septembrie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: M. N.
Grefier: P. T.
Sentința civilă nr._
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții M. O. G., M. A. G., în contradictoriu cu pârâta VOLKSABANK ROMÂNIA S.A., având ca obiect obligația de a face – constatare nulitate absolută clauze abuzive; restituire sumă; Legea nr. 193/2000.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 11 septembrie 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când, pentru a acorda părților posibilitatea de a formula concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru data de 18 septembrie 2013 când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de fata, constata următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 22 octombrie 2012 reclamanții M. O. G. și M. A. G., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta ., ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor nr. 3 lit. d și nr. 5 lit. a din convenția de credit nr._/10.04.2008, să oblige pârâta la restituirea sumei de 7722,11 CHF, achitată de reclamanți cu titlu de comision de risc/administrare, sumă calculată până la data introducerii acțiunii, inclusiv suma ce va fi achitată până la data pronunțării soluției. precum și să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente acestui debit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că la data de 10.04.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr._, prin care reclamanții au fost împrumutați de către pârâtă cu suma de 70.100 CHF, garantând rambursarea acestui credit cu un imobil, prin constituirea unei ipoteci de prim rang, în favoarea pârâtei. Reclamanții au mai arătat că, cele două clauze a căror nulitate o solicită nu au fost negociate la încheierea convenției. Mai mult, convenția dă dreptul pârâtei să modifice unilateral clauzele contractului: s-a susținut că în contract nu se prevede destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia. Totodată banca nesocotește garanția reală imobiliară constituită de reclamanți în favoarea băncii, precum și polița de asigurare. S-a mai susținut că ceea ce părțile ar fi putut negocia ar fi putut privi eventual, modul de plată și termenele scadente, nicidecum posibilitatea inserării sau nu în convenție a obligației de plată a comisionului de risc.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1177, art. 1246 și urm., art. 1270 alin. 1 Noul Cod Civil, art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Au fost anexate cererii următoarele înscrisuri: împuternicire avocațială, notă de conciliere directă, punct de vedere pârâtă, copie contract de credit nr._/10.04.2008, condiții generale, plan de rambursare credit.
Cererea de chemare în judecată a fost semnată și susținută în fața instanței de mandatar avocat I. Mindirigiu, în baza împuternicirii avocațiale ./_/2012.
La data de 12.12.2012, prin serviciul Registratură, pârâta a formulat și depus întâmpinare prin care a invocat următoarele excepții: excepția netimbrării capătului de cerere prin care se solicită obligarea la restituirea sumelor încasate până în prezent cu titlu de comision de risc, excepția prescrierii dreptului material la acțiune precum și excepția lipsei calității procesual active a reclamanților în ceea ce privește constatarea ca abuzivă a clauzei 3d. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu următoarele argumente expuse: reclamanta nu a solicitat timp de 4 ani explicații băncii privind clauzele contractuale, comisionul de risc și dobânda sunt componente ale contractului astfel că nu poate fi vorba despre un dezechilibru între prestația băncii și prețul plătit, care ar excede controlului în temeiul legii nr. 193/2000. Pârâta a invocat decizia 4685/27.11.2012 pronunțată de ICCJ în dosarul nr._ * a Tribunalului Iași.
În dovedire pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei. A fost anexată în copie adresa nr._/_.
Pârâta a fost reprezentată de mandatar avocat A. M., conform împuternicirii avocațiale ./_/201_.
Pe baza întâmpinării comunicate, reclamanții au formulat și depus răspuns la întâmpinare, prin care a răspuns în scris tuturor excepțiilor invocate, anexând în copie cererea nr. 4235/15.09.2010, adresa nr. 4168/14.09.2010, act adițional, simulări planuri de rambursare.
În cadrul ședinței publice din data de 20.02.2013, instanța a respins a respins excepțiile invocate pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen de judecată. Pe parcursul judecății au mai fost depuse la dosar în copie extrase de cont, dovada comunicării adresei 16336adresa nr. 2848/12.09.2012, cererea din 06.09.2012, precum și conținutul unei email din 06 septembrie 2012.
Instanța a administrat proba cu înscrisuri și cea cu interogatoriul reclamanților.
În temeiul dispozițiilor art. 146 Cod procedură civilă reclamanta a depus concluzii
scrise, însoțite de practică judiciară relevantă.
Analizând susținerile părților, raportat la probatoriul administrat, instanța
constată următoarele:
La data de 10 aprilie 2008, între părți a intervenit convenția de credit nr._, prin care reclamanții au contractat un credit, cu garanție reală imobiliară, în valoare de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni și o dobândă fixă de 3,99% pe an. În același sens, prin clauza 5.1 lit. a din capitolul „condiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte.
Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului ( parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.
Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc. Nicăieri în convenția părților sau în condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa (conform pct. 7), iar reclamanta a încheiat o poliță de asigurare pentru acest imobil, pe care a cesionat-o pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile legate de imobilele luate în garanție conform pct. 7 lit. a . Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că suma totală a creditului nu a putut depăși 75% din garanțiile constituite în favoare sa (astfel cum rezultă în mod neechivoc din art. 8 convenția părților).
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că reclamanții a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Astfel, instanța apreciază că includerea doar la nivel declarativ de către pârâtă a comisionului de risc în “prețul contractual”, fără ca din convenția părților să se poată decela serviciul/contraprestația căruia îi corespunde această sumă de bani și care este de esența prețului, nu poate împiedica analiza caracterului eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, astfel că, prin prisma art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanții îi revenea, prin raportare și la dispozițiile art.1169 cod civil Pentru a dovedi această împrejurare pârâta a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, fiind efectiv luat interogatoriul reclamanților. Din răspunsul acestora la întrebarea nr.4 instanța reține că pârâta nu a negociat cu reclamanții clauza privind comisionul de risc, nici în mod direct și nici prin informarea clară a acestora asupra implicațiilor acestei clauze, ofițerul de credit spunându-le că „aceasta este politica băncii”. Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația reclamanților, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta. De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.
Pârâta nu a probat faptul că ar fi negociat clauza cu reclamanții, iar împrejurarea că reclamanții nu au cerut lămuriri cu privire la clauzele contractuale nu poate fi interpretată ca negociere, astfel că instanța constată îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.
În condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit, mai este necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului menționat in contract. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui mobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
De asemenea, se va avea în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum apropiat de cel al dobânzii lunare datorate de reclamanți.
Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/10.04.2008.
Având în vedere că s-a constatat întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/22.08.2008, cu privire la clauza de la punctul 5 lit. a, vizând „Comisionul de risc” și art.3.5 din condițiile generale la convenția de creditare.
Împrejurarea că pârâta a redenumit comisionul de risc drept comision de administrare, arată în mod clar că aceasta a dorit să înlăture deficientele inițiale pentru a conferi o aparentă legalitate comisionului inițial. Cu toate acestea, instanța apreciază că redenumirea unei clauze nu poate înlătura caracterul abuziv al acesteia, adăugarea unei definiții noi acesteia pentru a conferi o aparenta legalitate nefiind de natură a suplini ceea ce inițial a lipsit clauzei respective.
Astfel, comisionul de administrare, redenumit prin Actul adițional implementat tacit își păstrează caracterul abuziv și nelegal, prin prisma faptului că sub denumirea unui comision permis de lege Banca a perpetuat perceperea unui cost lipsit de contraprestație, fără a fi fost corect explicat consumatorilor, în lipsa unei negocieri.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc/comision de administrare și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc/comision de administrare, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta poate fi obligată la restituirea, către reclamanți, a contravalorii comisionului deja achitată.
Întrucât constatarea caracterului abuziv al clauzei care consacră comisionul de risc s-a datorat faptului că banca nu oferea o contraprestație veritabilă în schimbul perceperii acestui comision, nu se pune problema restituirii acestei contraprestații, astfel că nu poate funcționa nici excepția de la principiul retroactivității efectelor nulității. De altfel, pârâta nu poate invoca propria sa culpă, pentru a obține exonerarea de la restituirea valorii comisionului de risc achitat.
În consecința instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, neputând reține că aceștia nu ar fi achitat sumele indicate în petitul acțiunii, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, la dosar s-a depus extras de cont din care rezultă plata la zi a ratelor, iar pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamantului cu privire la acest comision.
Pe de altă parte, instanța reține că, având în vedere împrejurarea calculării comisionului de risc direct în monedă străină și conversiei acestor sume în lei la data plății efective, pentru repararea integrală a prejudiciului nu este necesară actualizarea vreunei sume cu indicele de inflație, pretenția cu acest obiect apărând ca neîntemeiată.
De asemenea, în temeiul art. 1088 Cod civil care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de bani, pârâta urmează a fi obligată la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente debitului, însă doar de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a acestei sume. Plata sumelor de bani reprezentând comisionul de risc fiind nedatorată, pârâta apare ca un accipiens de bună credință până la data introducerii acțiunii, devenit accipiens de rea-credință după această dată și obligat, în consecință, la plata dobânzilor de la formularea acțiunii (art. 994 Cod civil).
Având în vedere soluția ce urmează a fi promovată cererii principale, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, constatând îndeplinite condițiile de culpă procesuală a pârâtei și dovedire a cheltuielilor pretins a fi efectuate, instanța urmează a admite cererea reclamantului plătitor al sumelor și a dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, conform chitanței nr.130/04.09.2013, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamanții M. O. G. și M. A. G., ambii cu domiciliul în Iași,., .. B23, ., județul Iași, și domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat I. Mindirigiu, situat în Iași, ., ., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, șoseaua M. B., nr. 171.
Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit. a și art.3. lit. d din Convenția de credit nr._/10.04.2008 intervenită între reclamanții M. O. G. și M. A. G., în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă.
Obligă pârâta să restituie reclamanților M. O. G. și M. A. G. suma de 7722,11 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare achitat până la data introducerii acțiunii, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre, precum și sumele de bani pe care reclamanții le-au plătit cu titlu de comision de administrare, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre, de la data pronunțării și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
Respinge capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Obligă pe pârâta să plătească reclamanților M. O. G. și M. A. G. suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr.460/17.05.2013.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la data comunicării.
Pronunțată în ședința publică, din 25 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. N. P. T.
5Ex./11.11.2013 – Red./Tehnored. M.N.
| ← Pretenţii. Hotărâre din 09-09-2013, Judecătoria IAŞI | Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2013/2013.... → |
|---|
