Acţiune în constatare. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 25204/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 18 Noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. B.
Grefier A. M.
SENTINȚA Nr._/2014
Pe rol se află judecarea cauzei Civil privind pe reclamant S. M., reclamant S. L. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; repunerea părților în situația anterioară-restituire comision - Lg.193/2000.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din data de 04.11.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ , reclamanții S. M. și S. L. au chemat în judecata pe pârâta S.C. V. România S.A., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: constatarea nulității absolute a clauzei nr. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/2008, privind aplicarea comisionului de risc, redenumit de pârâtă în mod unilateral în comision de administrare, ca fiind ca abuzivă; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de risc/ de administrare achitat în cuantum de 6163 CHF;obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, prevăzută de OG 13/2011, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat că au încheiat cu pârâta V. România convenția de credit menționată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni. Art. 5 lit. a din convenție precizează că se percepe un comision de risc în cuantum de 0,26%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Clauza aceasta este abuzivă, fiind incidente dispozițiile legii 193/2000 și cele ale Legii 296/2000 privind Codul Consumului.
Conform acestor acte normative, reclamantul are calitatea de consumator.
Clauza respectivă nu a fost negociată, fiind cuprinsă într-o convenție standard, preformulată, reclamantul neavând posibilitatea să influențeze natura ei. Singurele clauze discutate au fost cele privind suma împrumutată, prin raportare la veniturile sale lunare, numele său și al unității bancare, garanțiile etc.. Sunt aplicabile art.4 alin.3 din legea 193/2000 și art. 81 din Codul Consumului.
Clauza respectivă este obscură și echivocă, acel comision fiind perceput doar pentru punerea la dispoziție a creditului, conform definiției date de pârâtă prin pct. 3.5 din secțiunea 3 a condițiilor speciale, neexistând precizări suplimentare privind motivele, condițiile și termenele perceperii acestui comision, care nu este inclus în dobânda curentă. Comisionul de administrare a fost definit ca fiind costul monitorizării de către Bancă a utilizării/rambursării acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției.
Au fost astfel încălcate art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 și art. 45 din Codul Consumului.
Clauza este abuzivă deoarece, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Perceperea comisionului de risc reprezintă un factor de creare a unui dezechilibru între părți, în defavoarea consumatorului, de vreme ce împrumutul este oricum garantat prin ipotecă rang I asupra imobilului, iar acesta este asigurat împotriva riscurilor, iar polița de asigurare a fost cesionată Băncii. Cuantumul garanțiilor reale imobiliare și a celor mobiliare depășește cu mult valoarea creditului acordat. În aceste condiții, pârâta nu înregistrează niciun risc de neîncasare al creditului.
Dezechilibrul este evidențiat și de raportul numărului obligații al fiecărei părți și este contrar cerințelor bunei-credințe deoarece cuantumul comisionului nu este echivalentul vreunui serviciu prestat de către Bancă, el mascând de fapt o dobândă și producând în beneficiul pârâtei un venit nejustificat, toate acestea în condițiile în care banca are o poziție dominantă în raport de consumator. Ar fi echitabil să se prevadă restituirea comisioanelor către reclamant, însă nu este cazul.
Sancțiunea care intervine în cazul clauzei abuzive este nulitatea absolută, dată fiind natura interesului ocrotit.
În drept, reclamanții au invocat prevederile menționate.
În susținerea pretențiilor, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Au depus la dosarul cauzei, în copie: convenția de credit nr._/2008, planul de rambursare, extras de cont, poliță de asigurare, contract de garanție reală imobiliară.
Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare la data de 11.08.2014, prin care a solicitat respingerea cererii și a arătat următoarele:
Nu se poate reține lipsa cauzei la încheierea contractului ori a unui motiv ilicit, nefăcându-se dovada contrară prezumției prevăzute de art. 967 C.Civ.. Consimțământul reclamanților a fost exprimat expres.
Admițând teza reclamantului privind clauzele a căror anulare o solicită, ar trebui ca în toate contractele să se găsească același comision de risc și același cuantum al dobânzii, ceea ce nu este cazul. Nu este posibilă încheierea unui contract diferit pentru fiecare împrumutat, deoarece ar fi blocată activitatea pârâtei.
Comisionul de risc a fost cunoscut de reclamanți încă de la momentul încheierii contractului, la fel ca suma totală de achitat, dată fiind existența graficului de rambursare.
Trebuie analizat dacă acele clauze au fost suficient de clare pentru consumator, ținând cont de conceptul de consumator mediu, conform art. 2 din Legea 363/2007 și Directivei UE 93/13/CEE.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193, ce menționează că nu poate fi analizat caracterul abuziv prin prisma prețului.
Nu poate fi reținută confuzia reclamanților privind asigurarea sumei garantate prin instituirea unei garanții cu cea de plată a împrumutului.
În primul rând, clauza privind comisionul de risc a fost una negociată, doar condițiile generale fiind contracte de adeziune, nu și cele speciale, care se discută și se negociază cu fiecare client în parte, pe care clientul le poate accepta sau refuza. Clienții au fost și informați cu privire la condițiile generale.
În al doilea rând, nu există un dezechilibru între părți, chiar dacă nu s-a prevăzut expres ce risc urmează să acopere comisionul de risc, scopul său rezultând chiar din denumire: acoperirea riscului de nerambursare a creditului. Pentru reclamant era suficient să cunoască nivelul său și dacă este convenabil pentru el.
Nu s-a probat că acest comision ar fi fost inserat cu rea-credință.
În al treilea rând, comisionul de risc este parte a prețului contractului, așa cum este acesta definit în art. 2 pct. 24 din OG 21/1998.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a propus probele cu înscrisuri, martori și interogatoriu.
A invocat temeiurile arătate și a anexat aceleași înscrisuri depuse și de reclamant.
Acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru.
Instanța încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respingând proba cu interogatoriul solicitată de către pârâtă, ca nefiind concludentă și utilă în soluționarea cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de judecată reține următoarele:
Între pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/2008 în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de_ CHF, pe o durată de 300 de luni.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil. Acest imobil a fost asigurat de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 alin.1 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumator (reclamant), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității de a influența modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții, întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și a fost de acord cu ele, prin semnarea convenției dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu ele, nu poate determina neincidența prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C. civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Trebuie subliniat și că nu sunt acceptabile limitele noțiunii de negociere pe care le-a sugerat pârâta, în sensul că aceasta ar reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligația de informare fiind o componentă separată a obligațiilor profesionistului.
Teza argumentativă a pârâtei este că negocierea nu poate avea amploarea inerentă acestei noțiuni în cazul încheierii de contracte de credit. Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate. În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să procedeze astfel.
Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit. În egală măsură, și această chestiune este cvasigeneral acceptată. Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Legea instituie însă o obligație pentru profesionist de a nu insera clauze abuzive în astfel de contracte nenegociate.
În speță nu s-a probat existența unei negocieri. Aceste chestiuni nu dovedesc existența unei negocieri, mulțumirea inițială a consumatorului cu privire la clauzele contractuale neblocându-i acestuia orice posibilitate de a contesta eventuale clauze al căror conținut abuziv îl realizează ulterior.
În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor contractuale, se impune și ca acestea să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit dintre părți reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții mobiliare asupra unui imobil, proprietatea reclamanților. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Se remarcă și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs. Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În ceea ce privește dispozițiile din OUG 99/2006 și din Regulamentul BNR nr. 3/2007, ele reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit și a afacerilor bancare în general, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului sau chiar o obligație în acest sens, cum a sugerat pârâta.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutatului.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Acest din urmă text afirmă și că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc. Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată”, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit. a din Convenția de credit dintre părți.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamantul, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision.
Sub acest aspect, va obliga pârâta să restituie reclamanților suma reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat (în temeiul art. 5 lit. a din convenție) de la data primei anuități (11.03.2008) până la data de 20.12.2010.
Prin raportare la această ultimă chestiune, instanța reține că cererea nu este una prematură, deoarece reclamantul ar fi avut oricum posibilitate să-și precizeze cererea până la sfârșitul dezbaterilor, acest tip de modificare a cererii nefiind condiționat de răspunsul pârâtei, iar efectul ar fi fost același: luarea spre analiză și a sumelor achitate ulterior introducerii acțiunii.
Este de menționat și faptul că redenumirea comisionului de către Bancă nu poate conduce la o altă soluție privind pretinsul comision de administrare, de vreme ce regula de calcul a acestuia a rămas aceeași și după redenumire.
În ceea ce privește dobânda, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților contravaloarea dobânzii legale calculate în mod distinct: de la data introducerii cererii până la cea a plății efective, în raport de suma echivalentă celei plătite de reclamant cu titlu de comision de risc până la data introducerii acțiunii, respectiv de la data plății fiecărei rate în parte până la cea a plății efective, în raport fiecare sumă plătită cu titlu de comision de risc după data introducerii acțiunii.
Față de dispozițiile art. 453 C.p.civ. și de căderea în pretenții a pârâtei S.C V. R. S.A., aceasta va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți, cheltuieli constând în onorariul de avocat în cuantum de 3000 lei .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanții S. M. și S. L., cu domiciliul procesual ales la C.. av. C. F. A. din Iași, .. 1 în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A., cu sediul în București, ., . 10, sector 2.
Constată nulitatea clauzei prevăzute în convenția de credit nr._/2008, la art. 5 lit. a din condițiile speciale.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 6163 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data primei anuități (11.03.2008) până la data de 20.12.2010.
Obligă pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului calculată între momentul introducerii cererii și cel al plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Cu apel (care se depune la Judecătoria Iași) în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.11.2014.
Președinte, Grefier,
B. M. M. A.
Red/tehnored. M.B.
20.01.2015.
| ← Dizolvare persoana juridică. Sentința nr. 28/2014.... | Pretenţii. Hotărâre din 08-12-2014, Judecătoria IAŞI → |
|---|
