Anulare act. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 7247/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 06 noiembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – V. V. C.
GREFIER - C. D. C.
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2014
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul M. V. T. în contradictoriu cu pârâta .. C. IFN SA BUCURESTI, având ca obiect anulare act constatare caracter abuziv clauză -Lg.193/2000.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, sunt lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că pentru acest termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședință publică din data de 16.10.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța, din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 31.10.2014, când instanța, din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru azi, 06.11.2014, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.02.2014 sub numărul_, reclamantul M. V T. a chemat în judecata pe pârâta S.C. T.B.I. C. - IFN S.A. solicitand instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună:
- anularea clauzei nr.3.1alin.2 lit.a și art. 3.2.2 din convenția încheiată de părți ca abuzivă;
- rezilierea convenției de credit nr. 88180NA/13.05.2013
În motivare, reclamantul au arătat următoarele:
Convenția de credit nr. 88180NA/13.05.2013, nenegociată, prin care s-a constituit un credit în valoare de 3692,52, cu o perioadă de rambursare de 36 luni, cu o dobândă fixă de 38,50% pe an, conform clauzei prevăzute de art.3. 2 .1 din convenție.
Art.3.1.1 din convenție precizează că se percepe un comision de analiză în cuantum de 272 lei și prima unica de asigurare în cuantum de 420,52 lei aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Arată reclamantul faptul că această convenție este una cadru, preformulată, fără a exista posibilitatea reală a împrumutatului de a influența clauzele, fapt statuat și de prezumția relativă instituită de art.4 alin.2 din legea 193/2000, coroborat cu art.1 și 2 lit.b pct.1 din anexa la lege.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr.193/2000,
În susținerea pretenției, reclamantul au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
A depus la dosarul cauzei, în copie, împreună cu cererea copia convenției de credit.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu art.29 lit.f din OUG 80/2013.
Pârâta S.C. T.B.I. C. - IFN S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată având în vedere faptul că respectivele clauze nu sunt abuzive deoarece împrumutatul a semnat de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția. Dobânda anuală, comisioanele, etc, intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit.
Anularea clauzelor ar duce la nerespectarea dreptului Instituții nebancare la proprietate privată și libertate economică, și la exproprieri de fapt, conform CEDO, câștigurile Instituții nebancare nefiind niciodată ipotetice.
Totodată arată pârâta că riscul a fost anticipat și acceptat de părți.
Art.1 alin.2 din legea 193/2000 prevede două obligații ce incumbă comercianților în relația cu consumatorii: una de transparență și una de a nu stipula clauze abuzive.
Aprecierea caracterului abuziv al unor clauze trebuie făcută conform criteriilor bunei credințe (în acest sens, fiind relevante dispozițiile art.6 din legea nr.363/2007, care definește noțiunile de practici comerciale înșelătoare) și al echilibrului contractual (chiar dacă este un contract de adeziune, legalitatea manifestării de voință a cocontractanților trebuie raportată tot la vicii de consimțământ).
Comisionul este un element al prețului, astfel încât clauza care îl cuprinde nu poate fi abuzivă, conform art.4 par.1 al Directivei nr.93/13/CEE, preluat de art.4 alin.6 din legea 193/2000.
Prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator prin semnarea contractului, devenind lege între părți.
În drept, au fost invocate dispozițiile cuprinse în Legea nr.193/2000, Legea nr.288/2010, Directiva nr.193/13/CEE, art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și Decretul nr.31/1954.
În susținere, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri .
III. Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Între reclamant, în calitate de împrumutat, și S.C. T. C. IFN SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit de consum nr. 88180NA/13.05.2013 prin care instituția financiară nebancară a acordat împrumutatului un credit în sumă de 3692,52, cu o perioadă de rambursare de 36 luni, cu o dobândă fixă de 38,50% pe an, conform clauzei prevăzute de art.3. 2 .1 din convenție.
La punctul 3.1.1 din contract a fost menționat comision de analiză de 272 lei respectiv suma de 420,52 lei reprezentând prima unică de asigurare sumă ce a fost inclusă în cuantumul ratelor lunare care sunt datorate conform graficului de rambursare. La art. 3.2.2 din contractul de credit a fost menționată o dobândă anuală efectivă (D.) de 56,43%.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
În alineatul 2 din același articol, se arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Conform alineatului 3 din același articol, „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Se mai reține că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Contractul de credit încheiat între părți intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între un profesionist (comerciant), în cadrul activității sale profesionale autorizate, și un consumator (persoană fizică), care a încheiat un contract în afara activității sale profesionale (art.2).
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absoluta a clauzelor contractuale în discuție.
Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant trebuie sa accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerata mulțumitoare și nici în concordanță cu principiul libertății de voința a părților întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește sa-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Conform listei anexă la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prin urmare, instanța apreciază că dispozițiile de la art. 3.1.1 și 3.2.2 din contract privitoare la comisionul de analiză prima de asigurare și D.A.E. sunt clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul deoarece fac parte dintr-un contract standard utilizat de instituția financiară, reclamanta neavând altă posibilitate decât să le accepte în ., instanța consideră că nu are relevanță faptul că reclamantul, la încheierea convenției, a luat cunoștință și a acceptat drepturile și obligațiile ce îi revin, conform clauzelor din contract, întrucât pârâta trebuia să dovedească faptul că aceste clauze preformulate au fost negociate direct cu consumatorul. Instanța apreciază că aceste clauze pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a încasa comisioane față de clienți.
Convențiile încheiate de părți au putere de lege, într-adevăr, însă, acestea trebuie să fie legale și în nici un caz abuzive. Pârâta nu explică în nici un mod scopul solicitării acestor comisioane astfel încât clientul să înțeleagă de ce i se solicită, mai mult, acestea se achită lunar prin raportare la întreg împrumutul și nu la soldul rămas, astfel încât clienții care achită lunar conform graficului de rambursare al creditului sunt dezavantajați față de cei rău platnici, fiind obligați să achite sume de bani pentru care nu au nici o culpă.
Raporturile comerciale trebuie sa se bazeze pe încredere și colaborare, iar părțile să-și asigure un echilibru în aceste relații și nu să transforme o relație comercială într-o afacere abuzivă numai în favoarea unei părți.
În ceea ce privește clauza din art. 3.2.2 da dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda, aceasta nu este raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept "evoluția pieței monetar financiare", fiind de netăgăduit ca piața financiara evoluează diferit in funcție de indicele la care te raportezi. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care-i permit instituții nebancare modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea instituții nebancare acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încălca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator. Reaua-credință a instituții nebancare s-a manifestat și prin maniera concretă de punere în aplicare a acestei clauze, prin modificarea succesivă și în termen scurt a dobânzii, prin încălcarea a altor clauze incluse chiar de către aceasta în contract, precum și prin faptul că dobânda a crescut semnificativ într-un interval scurt de timp.
Nu în ultimul rând, instanța urmează a de eficiență principiilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, de la Luxemburg ( în continuare - CJUE ), care, în aplicarea dreptului comunitar și interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, din 5 aprilie 1993, a statuat, prin hotărârea dată în cauza Murciano Quintero ( 18.03.2005 ), că, „o clauză inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale . între un consumator și un profesionist, întrunește toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă”.
S-a mai statuat în hotărârea evocată că „sistemul de protecție instituit prin Directivă se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără ca el să poată modifica acest conținut”.
Potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R., p. 1-4941, punctul 25, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p. 1-_, punctul 25).
Sigur că, în România se aplică dispozițiile legii nr. 193/2000, care a transpus în mod corect directiva evocată ( acest act neavând aplicabilitate directă într-o atare situație, contrar susținerilor pârâtei ), însă trebuie precizat faptul că jurisprudența CJUE este obligatorie pentru statele care, precum România, au înțeles să adere la Comunitatea Europeană, și, prin aceasta, să-și însușească principiile stabilite de instituțiile acestei entități.
În ceea ce privește rezilierea contractului instanța apreciază că aceasta este o cauza de incetare anticipata a contractului care intervine in situatia neexecutarii culpabile de catre o parte contractanta a obligatiilor derivate din incheierea respectivului contract, acest fapt fiind confirmat de alin. (2) al art. 1516 din Codul Civil care statueaza ca: „Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin: […] 2. sa obtina, daca obligatia este contractuala, rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative; […] s.n.
Astfel în speța de față instanța apreciază că reclamantul nu a făcut dovada neîndeplinirii de către pârât a obligațiilor contractuale asumate, fapt pentru care va respinge această cerere.
Instanța va lua act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de către reclamantul M. V T. domiciliat în . Cetățuii, ., ., . în contradictoriu cu pârâta .. C. IFN SA București cu sediul în sector 1 București, ., nr.8-12, ..
Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art.3 .1 alin.2 cu privire la comisionul de analiză și prima unică de asigurare și art.3.2.2 cu privire la D. din Convenția de credit nr.88180NA/13.05.2013, intervenită între M. V T., în calitate de împrumutați, și .. C. IFN SA București., în calitate de creditor.
Respinge cererea cu privire la rezilierea convenției de credit nr.88180NA/13.05.2013 ca nefondată.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuielile de judecată.
Cu drept de apel la Tribunalul Iași în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 06.11.2014
Președinte, Grefier,
V. V. C. C. D. C.
Red.:V.V.C.
08.04.2015/4ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 853/2014. Judecătoria IAŞI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1599/2014. Judecătoria... → |
|---|
