Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 15812/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința din camera de consiliu din data de 07 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE Z. L. F. M.
GREFIER Z. N.
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2014
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant S. GR 1 M. SI TAPITERIE și pe pârât Z. M. G., având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința din camera de consiliu sunt lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care relevă instanței faptul că pentru acest termen de judecată procedura este legal îndeplinită.
Instanța a reținut cauza spre soluționare la termenul de judecată din data de 23.09.2014 în baza art. 394 N.C.P.C, față de solicitarea părților de judecare a cauzelor în lipsă, apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru termenul de judecată de astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 07.05.2014, sub nr. mai sus menționat, în antet, reclamanta S.C.M. Gr 1 Mobilă și Tapițerie a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâtul Z. M. G. la plata sumei de 3327,26 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a unor facturi, a sumei de 475 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a ultimelor 4 rate datorate în temeiul contractului nr.28/14.08.2013, la plata penalităților de întârziere în coeficient de 1% pe zi de întâziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În acest scop, a depus formularul la care face referire art.1028 alin.1 și 2 C.pr.civ., pentru declaranșarea procedurii privind cererile de valoare redusă.
În motivare, a arătat următoarele:
În baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.28/14.08.2013, pârâtul a cumpărat o canapea în valoare de 860 lei, plata fiind eșalonată în 6 rate, debitorul neachitându-le pe ultimele patru.
Conform art.14 din contract, pârâtul datorează și penalități de întârziere în coeficient de 1% pe zi de întâziere, adică suma de 521,60 lei.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.1025 și urm. din C.Pr.Civ..
În dovedirea celor afirmate, a solicitat proba cu înscrisuri, anexând fișe analitice partener, calcul penalizări, contractul menționat (f.13-17), angajament retur titular, carte de identitate pârât.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță pentru a formula apărări.
Acțiunea a fost legal timbrată.
Instanța, la ultimul termen, a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și legislația incidentă, reține următoarele:
1. Cu titlu preliminar, având în vedere procedura utilizată de reclamantă, instanța constată și faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1025 din Noul C.pr.civ..
2. Potrivit art.1270 alin.1 din Noul cod civil (aplicabil în speță, ținând cont de data contractului), contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Totodată, potrivit art.1516 din Noul Cod Civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
În ceea ce privește obligația principală, s-a constatat că între reclamantă și pârât a intervenit contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.28/14.08.2013, prin care pârâtul a cumpărat o canapea în valoare de 860 lei, plata fiind eșalonată în 6 rate, debitorul neachitându-le pe ultimele patru conform afirmațiilor reclamantei. Pârâtul nu a afirmat că ar fi plătit și nu a făcut dovada plăților respective.
În consecință, instanța va admite acțiunea reclamantei și va obliga pârâtul la plata către aceasta a sumei solicitate cu titlu de debit principal.
3. Art.1 din O.G. 13/2011 prevede că părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. În cazul de față, părțile au stabilit nivelul de 1% pe zi de întârziere prin art.14 din contract, care mai stipulează că nivelul penalităților poate depăși nivelul debitului principal.
Față de reglementarea de ordine publică din legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, urmează a verifica din oficiu conținutul clauzei prevăzute de art.14 din contract (această chestiune urma să fie pusă în discuția părților la ultimul termen de judecată, însă atunci nu s-a prezentat nimeni).
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „în ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora. Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Aplicabilitatea acestei legi este justificată de calitatea de consumator a pârâtului, potrivit art.2 din aceasta, iar conform art.1 alin.3 din lege, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în înțelegerile realizate cu consumatorii.
Este considerată clauză abuzivă, potrivit art. 4 din același act normativ, orice prevedere contractuală care nu a fost negociată direct, nedând posibilitatea consumatorului de a influența natura ei și care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și încălcând principiul bunei-credințe.
Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi […] condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dispoziția e incidentă și în speța de față având în vedere că este vorba despre o clauză tip cuprinsă în contractul standard de vânzare-cumpărare al reclamantei.
Or, clauza inserată în art 8 antemenționat nu satisface în întregime cerințele unei clauze conforme cu dispozițiile legale și principiul bunei credințe. Se observă că prevederea în discuție produce un dezechilibru grav între situațiile părților, în defavoarea pârâtului.
Astfel, litera i din anexa nr. 1 la legea 193/2000 (care enumeră cu titlul exemplificativ tipuri de clauze abuzive), face referire tocmai la acest gen de clauză, privind obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Se constată printr-un calcul simplu că penalitățile respective presupun, în caz de neplata datoriei timp de 1 an, un coeficient al penalităților de 365 % pe an, clienta trebuind să plătească de mai mult de de 3 ori valoarea produsului cumpărat după o astfel de perioadă. Totodată, în termenul general de prescripție, nivelul penalităților ar ajunge la de aproape 11 ori mai mult decât nivelul debitului principal. Pe baza acestui calcul, se poate observa cu ușurință dezechilibrul între pierderea pe care a suferit-o reclamanta și paguba pe care ar suferi-o pârâtul.
Instanța apreciază că obligația clientului de a plăti penalități într-un cuantum nelimitat, putându-se ajunge la o valoare ce depășește cu mult valoarea debitului principal este cuprinsă într-o clauză abuzivă ce vatămă interesele consumatorului. Astfel, cuantumul penalităților nu este justificat de prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, întrucât în perioada dintre data scadenței obligației și data până la care s-au calculat penalități nu au intervenit grave instabilități monetare și, oricum, într-o astfel de situație, se putea pretinde contravaloarea sumei datorate actualizată cu rata inflației.
Acest aspect nu este influențat de împrejurarea că reclamanta a menționat în cuprinsul cererii o valoare limitată a penalităților de întârziere, calculate doar până la un anumit moment, deoarece în petitul efectiv al cererii, ce rezultă din modul de completare al punctului 3.3 din formularul tip, a solicitat practic penalități până la data plății efective, nu doar până la un anumit moment.
În măsura în care clauza privind penalitățile de întârziere nu ar fi fost atât de oneroasă și, în consecință, abuzivă, instanța nu ar fi putut să o ignore.
Având în vedere însă că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze constă în neproducerea efectelor acesteia față de consumator, potrivit art.6 din legea 193/2000, instanța va respinge capătul de cerere privind aceste penalități cu totul.
În temeiul art.453 și art.1031 din Noul C.pr.civ., instanța va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în contravaloarea taxei de timbru datorate și achitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C.M. Gr 1 Mobilă și Tapițerie (cu sediul în Iași, ..5, jud.Iași) în contradictoriu cu pârâtul Z. M. G. (cu domiciliul în Iași, Șoseaua Galata nr.13, jud.Iași).
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 475 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a ultimelor 4 rate datorate în temeiul contractului nr.28/14.08.2013.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere în coeficient de 1% pe zi de întâziere.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în contravaloarea taxei de timbru datorate și achitate.
Cu apel la Tribunalul Iași (care se depune la Judecătoria Iași), în 30 zile de la comunicare.
Executorie.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.10.2014.
Președinte Grefier
Z.L.F.M. N.Z.
Red/ Tehnored Z.L.F.M.
5 ex./30.10.2014
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria... | Fond funciar. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI → |
|---|
