Obligaţie de a face. Sentința nr. 1071/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1071/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 18034/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 28.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – C. I.
GREFIER - P. A.-M.
SENTINȚA CIVILĂ NR.1071
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții D. D., D. A., în contradictoriu cu parata ., având ca obiect acțiune în constatare constatare nulitate absolută clauze abuzive; obligația de a face; acțiune în constatare; restituire comision de risc-Lg.193/2000.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc partile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ,după care:
Dezbaterile din prezenta cauza au avut loc in ședința publica din data de 14.01.2015 fiind consemnate in încheierea de ședința din acea data, care face parte integrantă din prezenta hotărâre când,din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea succesiv la datele de 21.01.2015 si 28.01.2015, cand:
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2014, sub nr. de dosar_, reclamanții D. D. și D. A., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenția de credit nr._/25.05.2007, la art. 5 lit. a din Condiții Speciale și la art. 3 pct. 5 din Condiții Generale, să oblige pârâta la eliminarea acestor clauze din conținutul convenției, să constate că suma de 4.623,25 CHF, reprezentând comision de risc și achitată până la formularea prezentei acțiuni, nu este datorată, fiind plătită în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, să oblige pârâta la restituirea sumei de 4623,25 CHF astfel achitate, precum și a sumelor viitoare ce vor fi plătite până la eliminarea clauzei și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, au arătat că ei au încheiat cu pârâta convenția nr._/25.05.2007, prin care au contractat un credit în valoare de 97.200 CHF, a cărui restituire au garantat-o printr-o ipotecă imobiliară. Potrivit reclamanților, clauzele din convenția menționată privind comisionul de risc, prevăzute la art. 5 lit. a din Condiții Speciale și la art. 3 pct. 5 din Condiții Generale, sunt abuzive, întrucât nu au fost negociate în mod direct cu aceștia și au creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul lor.
În drept, au invocat Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE.
Sub aspect probatoriu, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Au anexat la dosar copii certificate pentru conformitate cu originalul după următoarele înscrisuri: convenția de credit nr._/25.05.2007 (f. 9-20), contract de garanție reală asupra creanțelor din 10.12.2010 (f. 21-24), contract de garanție reală mobiliară asupra conturilor (f. 25-27), planul de rambursare inițial (f. 28-36, 37-59), extrase de cont (f. 60-62, 64-109), act adițional nr. 1/18.11.2010 (f. 110-116), act adițional nr. 2/18.10.2010 (f. 117-118), act adițional nr. 3/10.12.2010 (f. 119-123).
În temeiul art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, prezenta cerere este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 04.07.2014, pârâta S.C. V. România S.A. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că reclamanții nu au sesizat în prealabil Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, susținând că aceștia pot să introducă acțiune în instanță doar pe calea dreptului comun, după ce instanța a admis sesizarea A.N.P.C. formulată în baza Legii nr. 193/2000, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât caracterul abuziv al unor clauze atrage sancțiunea nulității relative, care poate fi invocată pe cale de acțiune în termen de 3 ani de la data încheierii convenției.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea caracterului abuziv al art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și al art. 3 pct. 5 din Condițiile Generale stipulate în convenția încheiată, deoarece comisionul de risc a fost negociat cu reclamanții în momentul stabilirii condițiilor speciale aferente contractului, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pârâta a adăugat că acest comision reprezintă parte a prețului contractului, iar dispozițiile contractuale referitoare la comision sunt clare și fără echivoc.
A cerut și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată
În drept, a invocat Legea nr. 188/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 193/13/CEE și art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Sub aspect probatoriu, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriu, a probei testimoniale și a probei cu expertiza de specialitate.
A anexat la dosar copii certificate pentru conformitate cu originalul după următoarele înscrisuri: convenția de credit nr._/25.05.2007 (f. 133-143) și actele adiționale la convenție (f. 145-151).
Prin răspunsul la întâmpinare depus la 22.10.2014, reclamanții au solicitat respingerea excepției inadmisibilității, arătând că sesizarea A.N.P.C. constituie o cale alternativă aflată la dispoziția consumatorului în vederea protejării drepturilor sale și nu o procedură prealabilă obligatorie, a excepției lipsei calității procesuale active, subliniind că au calitatea de consumator necesară pentru a introduce o acțiune în temeiul Legii nr. 193/2000, și a excepției prescripției dreptului la acțiune, evidențiind că sancțiunea unei clauze constatate ca fiind abuzive este nulitatea absolută, care poate fi invocată pe cale de acțiune oricând.
Prin încheierea de ședință din 22.10.2014, instanța a respins excepțiile invocate de pârât ca neîntemeiate.
În temeiul art. 258 coroborat cu art. 254 și 255 C.proc.civ., instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele și lucrările din dosar, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 25.05.2007, reclamanții D. D. și D. A. au încheiat cu pârâta S.C. V. România S.A. convenția de credit nr._ (f. 9-20), prin care banca a oferit reclamanților un credit în valoare de 97.200 CHF, iar reclamanții s-au obligat să-l restituie în 300 de luni de la data încheierii convenției, garantând executarea obligației printr-o ipotecă asupra apartamentului nr. 10, situat în mun. Iași, jud. Iași, ., .. Odată cu încheierea convenției, a fost stabilit și planul de rambursare a creditului (f. 28-36).
În baza art. 3 pct. 5 din Condițiile generale ale convenției (C.G.), s-a stabilit că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de plată și scadența/scadențele plății acestuia stabilindu-se în Condițiile speciale ale convenției.
Potrivit art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției (C.S.), comisionul de risc reprezintă 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Prin actul adițional la convenție nr. 2/18.10.2010 (f. 117-118), părțile au convenit eliminarea comisionului de risc din conținutul Convenției inițiale.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții D. D. și D. A. solicită instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc prevăzute în convenția de credit nr._ (Convenția).
În drept, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În baza alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Articolul 4 alin. 5 din Legea nr.193/2000 statuează că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În Anexa 1 a Legii nr.193/2000 sunt enumerate, cu titlu de exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul, să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Raportat la condițiile arătate anterior, instanța va stabili în ce măsură clauzele privind comisionul de risc din cuprinsul Convenției au natură abuzivă.
Cât privește cea dintâi condiție, față de dispozițiile art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
În cauza dedusă judecății, pârâta admite că secțiunea privind condițiile generale ale Convenției este standard, dar adaugă că reclamanții puteau să negocieze modul de calcul și cuantumul comisionului de risc la momentul stabilirii condițiilor speciale. Ea a mai arătat că reclamanții ar fi putut solicita modificarea clauzelor Convenției în temeiul art. 13 pct.1 din condițiile generale.
Din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Mai mult, potrivit art. 3 pct. 5 din condițiile generale ale convenției, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influența aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale în această privință și luarea în considerare a acestei poziții.
Este adevărat că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu pot fi invocate pur formal, fără dovedirea elementelor în baza cărora instanța poate să procedeze la analiza caracterului abuziv al comisionului de risc, existând o obligație din parte reclamanților de diligență și de informare.
Astfel cum reiese din răspunsurile date de reclamanți la interogatoriu, întrebările nr. 3, 4, 5, 7, 9 și 13, acestora nu li s-a permis să studieze convenția acasă anterior semnării, fiind nevoiți să o lectureze în incinta băncii, neputând astfel să analizeze în mod corespunzător prevederile contractuale, înscrisul ce cuprindea graficul de rambursare l-au primit odată cu semnarea convenției, iar acel înscris prevedea rata per total, fără să menționeze distinct comisionul de risc.
Prin urmare, instanța apreciază că intimata nu a dovedit că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a negocia pentru a elimina stipularea clauzelor privind comisionul de risc.
Din ansamblul celor expuse anterior rezultă că banca pârâtă nu a oferit împrumutaților posibilitatea concretă a negocierii clauzelor contestate, pârâta neprobând faptul că au pus la dispoziția împrumutaților toate condițiile în vederea studierii și înțelegerii contractului încheiat.
Curtea Europeană de Justiție a statuat în cauza Murciano Quintero c. Oceano Grupo Editorial SA, publicată la 18 martie 2005 (C -240/98, C -241/98, C-243/98, C-244/98) că scopul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate de consumatori (și implicit al actelor normative interne care o transpun) este ocrotirea consumatorului care se află din momentul negocierii și până la semnarea contractului într-o poziție de inferioritate.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condițiile Speciale ale contractului, prevederile din Condițiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forță obligatorie între părți încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie.
Cât privește privește cea de-a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Potrivit convenției, comisionul de risc este perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a precizat că acest comision este menit în fapt să acopere riscul nerambursării creditului.
Din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, împrumutatului îi revin o . de alte obligații. Astfel, pe lângă ratele lunare, reclamanții achită dobândă la suma de bani împrumutată și, eventual dobânzi penalizatoare. Totodată, ei garantează cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare (art. 7 CS). De asemenea, potrivit contractelor de garanție reală accesorii la convenția de credit, reclamanții mai garantează cu creanțele și cu conturile lor. În plus, în favoarea băncii s-a mai prevăzut și posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, moment de la care devin exigibile imediat: soldul creditului, dobânda acumulată și toate celelalte costuridatorate băncii conform convenției, deci și comisionul în discuție (art. 8 CG).
Așadar, ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Prin stipularea comisionului de risc societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Cât privește cea de-a treia condiție, instanța apreciază că, în speță, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților este rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe.
Reaua-credință a băncii rezultă din faptul că aceasta urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară.
În plus, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață.
Cât privește cea de-a patra condiție, art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Deși intitulat „de risc” comisionul în discuție a fost prevăzut de fapt „pentru punerea la dispoziție a creditului” formulare de natură să pună sub semnul echivocității natura acestui comision și cauza perceperii sale.
Conform art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între profesionisti și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii „va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc”.
Judecând după denumirea acestui comision menirea sa este de a compensa un risc care însă nu a fost nominalizat ca atare în contract.
Prin întâmpinarea depusă în cauză pârâta a susținut că acest comision a fost instituit pentru a acoperi riscul nerambursării creditului.
Or, potrivit legii, natura și finalitatea comisionului trebuiau prevăzute explicit în chiar convenția părților nefiind de conceput ca o clauză, ce instituie în sarcina consumatorului obligația de a achita o sumă de bani și care nu oferă la momentul inserării sale o imagine clară asupra cauzei obligației asumate, să fie validată urmare a precizării naturii acesteia într-un alt cadrul decât cel contractual sau în baza unor elemente extrinseci contractului (întâmpinarea din dosar).
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor contractuale ale Convenției de credit nr._/25.05.2007 prevăzute în art. 5 lit. a din Condițiile speciale și în art. 3 pct. 5 din Condițiile generale.
Reclamanții mai solicită instanței să oblige pârâta la eliminarea clauzelor privind comisionul de risc din conținutul convenției și la restituirea sumei de 4623,25 CHF achitate în baza clauzei, precum și a sumelor ce vor fi plătite ulterior până la eliminarea clauzei.
După cum s-a arătat în expunerea situației de fapt, prin actul adițional la convenție nr. 2/18.10.2010 (f. 117-118), părțile au convenit eliminarea comisionului de risc din conținutul Convenției inițiale.
Până la încheierea actului adițional arătat, potrivit extrasului de cont anexat la filele 64-109, în perioada 21.01.2008 – 21.06.2010, reclamanții au plătit în total suma de 2766,03 CHF cu titlu de comision de risc.
În ceea ce privește suma achitată ulterior încheierii actului adițional nr. 2/18.10.2010, instanța constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute doar a clauzelor prevăzute în contractul de credit de art. 5 lit.a din Condițiile speciale și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale privind comisionul de risc, fără a investi instanța de judecată cu privire la analiza comisionului de administrare reglementat prin actul adițional nr. 2/18.10.2010. În aceste condiții, instanța nu poate analiza dacă și această clauză privind comisionul de administrare este sau nu abuzivă sau dacă are sau nu același conținut cu cel al comisionului de risc, având în vedere limitele investirii. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituire sumei reținute cu acest titlu, fără însă a se solicita constatarea nulității absolute a clauzei care reglementează obligația de plată a respectivei sume, în lipsa unei astfel de investiri analiza neputând fi realizată.
Față de pretențiile invocate de reclamanți și raportat la situația de fapt descrisă anterior, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată și să oblige pârâta să restituie reclamanților suma de 2766,03 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 21.01.2008 – 21.06.2010 în temeiul convenției de credit nr._/25.05.2007.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 alin. 2 C.proc.civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum total de 2.674 lei, reprezentând onorariu de avocat. În dovedire, au anexat chitanța nr. 43/22.10.2014, corespunzătoare sumei de 1.000 lei, și factura fiscală . din 12.06.2014, corespunzătoare sumei de 1.674 lei, fără a fi dovedită și achitarea acestei din urmă facuri.
Onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.
Raportat la înscrisurile depuse de reclamanți, instanța urmează să oblige pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de către reclamanții D. D., cu domiciliul în mun. Iași, bld. Copou, nr. 32, ., ., CNP_, și D. A., cu domiciliul în mun. Iași, Copou, nr. 32, ., ., jud. Iași, CNP_, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., unitate bancară înmatriculată la O.R.C. București cu nr. J_, înscrisă în Registrul Bancar nr. RB-PJR-048/10.04.2000, având CUI RO_, cu sediul în București, șoseau P., nr. 42, . 10, sectorul 2.
Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale ale Convenției de credit nr._/25.05.2007 prevăzute în art. 5 lit.a din Condițiile speciale și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 2766,03 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 21.01.2008 – 21.06.2010 în temeiul convenției de credit nr._/25.05.2007.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la data comunicării, ce se depune la Judecătoria Iași sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.01.2015..
Președinte, Grefier,
C. I. P. A.-M.
Red/teh.I.C.
5 ex/25.02.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 81/2015. Judecătoria IAŞI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 49/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
