Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria IAŞI

Judecătoria IAŞI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 28-10-2015 în dosarul nr. 12361/2015

Cod operator: 3171

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

Ședința publică de la 28 Octombrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE T. G.

Grefier M. C. M.

SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015

Pe rol se află judecarea cauzei privind pe reclamant M. C. F. și pe pârât S.C. V. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect obligație de a face constatre caracter abuziv si nul absolut clauze contractuale;repunerea părților în situația anterioară.

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică de la 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru 07.10.2015 ,apoi la 21.10.2015 și ulterior pentru astăzi.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile, reține:

Prin cererea înregistrată la data de 24.02.2015 reclamantul M. C. F. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul .:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/2008, în forma inițială;

- repunerea părților în situația anterioar, prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de_, 62 CHF, cu titlu de comision de risc/administrare plătit în virtutea clauzei nr. 5 lit. a) din convenția de credit de credit nr._/2008, în forma inițială;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală.

Reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâtul VOLKSBANK ROMÂNIA convenția de credit menționată, nenegociată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 130000CHF.

Art. 5 lit. a) din convenție, în forma inițială, precizează că se percepe un comision de risc în cuantum de 0, 22 %, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. În virtutea acestei clauze reclamantul a achitat până în prezent suma de_, 62 CHF, reprezentând comision de risc/administrare.

Reclamantul precizează că la data de 20.11.2012, având în vedere comportamentul abuziv și total necooperant al funcționarilor bancar, a decis să înceteze raporturile juridice cu banca prin rambursarea integrală a creditului.

Convenția de credit nr._/2008, în forma inițială, este un contract încheiat între un consumator și un profesionit, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilesc în sarcina profesionistului două obligații legale precis determinate, repsectiv o obligație de informare corectă și completă a consumatorului și o obligație de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Pârâtul și-a încheiat atât obligația de informare corectă și completă,cât și obligația de nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Astfel, convenția este un contract standard preformulat, reclamanții neavând posibilitatea influențării naturii ei, ci doar opțiunea de a nu încheia contractul. Totodată, ei nu au avut posibilitatea de a cunoaște condițiile pe care le implică perceperea acestui comision de risc, fiind încălcată obligația de informare cu privire la motivul aplicării sale. Simpla cunoaștere a perceperii acestui comision nu echivalează cu o negociere directă sau cu un acord lipsit de rezerve.

În situația reclamantului, nu doar că nu a existat în mod concret o negociere, dar, mai mult decât atât, banca nu a creat nici măcar condițiile pentru a putea avea loc o negociere, cât timp banca nu și-a respectat obligația de informare corectă și completă a împrumuaților.

Clauza creează, în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților convenției, având în vedere că returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang I și prin asigurarea imobilului și cesionarea poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor către bancă.

În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, Directive 93/13/CEE.

În susținerea pretenției lor, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

A fost solicitată judecata în lipsă.

Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare (f. 78-83) prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesual active a reclamantului și excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de capătul de cerere privind restituirea sumei de_, 62 CHF.

Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, pentru următoarele considerente:

Clauzele nu sunt abuzive deoarece împrumutatul a semnat de bunăvoie și fără existența vreunei constrângeri convenția. Condițiile speciale din convenția de credit acum criticată nu erau preformulate, ci au fost supuse negocierii.

Claritatea clauzei este dată de indicarea întocmai a valorii comisionului de risc, de posibilitatea concretă și efectivă a determinării întinderii acestui comision și nu de definirea termenului de risc sau de menționarea rațiunii pentru care banca a ales să îl includă costul creditului.

Precizează pârâtul faptul că toate clauzele contractului respectă cerințele legii.

Introducerea unui comision de risc nu este de natură să creeze, în sine, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și în defavoarea împrumuților.

Garantarea împrumutului cu o ipotecă nu elimină riscul contractual și nu face inutilă perceperea comisionului de risc.

În drept pârâtul a invocat prevederile Legii nr. 288/2010, Legii nr. 193/2000, art. 1 protocolul 1 al CEDO, decretul nr. 167/1958, legea de punere în aplicare a noului Cod civil.

Pârâtul a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantului.

La dosarul cauzei pârâtul a depus înscrisuri (f. 86 – 105).

Reclamantul, legal citat cu un exemplar al întâmpinării, a formulat răspuns la întâmpinare (f. 109 – 128) prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârât și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin închierea din 17.06.2015 instanța a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active a reclamantului și a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prescripției dreptului material la acțiune. De asemenea, instanța a calificat unele dintre argumentele invocate de pârât în susținerea execepției lipsei calității procesuale active, drept excepția prematurității și, după ce a pus în discuția părților această excepție, a dispus respingerea ei.

Prin aceeași încheiere, instanța a încuviințat probele cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantului.

La termenul din 23.09.2015 instanța a administrat proba cu interogatoriul reclamantului.

Administrând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța urmează să o respingă cu următoarea motivare:

Trebuie precizat faptul că unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost necesară motivat de faptul că discutarea aceste excepții impunea stabilirea cu prioritate a naturii sancțiunii care intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze, părțile având poziții procesuale diferite în raport de aceasta.

Astfel, în timp ce reclamanții consideră că sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, pârâtul apreciază că sancțiunea nu poate fi decât nulitatea relativă.

Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.

Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.

Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.

În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.

În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.

În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.

Prin urmare, în temeiul art. 2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Asupra excepția prescripției extinctive pentru dreptul de a cere restituirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, redenumit comision de administrare:

Nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc este prescriptibil.

Astfel, această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.

Or, conform art.8 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atit paguba cit si pe cel care raspunde de ea, iar potrivit art.8 alin.2, dispozitiile alineatului precedent se aplică prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei.

Este fără dubiu că acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care, în mod normal, termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie, după cum s-a arătat anterior.

Conform art.2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Or, această regulă ar fi aproape complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de fi timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.

Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din decretul 167/1958.

În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

După cum s-a precizat, această regulă se bazează pe principiul că o acțiune în constatarea nulității absolute ar fi, în caz contrar, una pur formală, superfluă, ori de câte ori ar fi promovată după împlinirea termenului general de prescripție. Acest lucru ar însemna ca regula instituită de decretul privind prescripția extinctivă să rămână fără efect în aproape toate situațiile de acest gen, știut fiind că printr-o acțiune în constatarea nulității absolute se urmărește, de fapt, de cele mai multe ori, restituirea prestațiilor executate, pe de o parte, și anularea obligației de a executa pe viitor propriile prestații, pe de altă parte.

Pentru motivele arătate, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției, invocată de pârâtă, privind dreptul de a cere restituirea prestațiilor.

În fapt:

Reclamantul a încheiat cu pârâtul VOLKSBANK ROMÂNIA convenția de credit nr._/2008, prin care a beneficiat de un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 130000CHF.

Prin actul adițional implementat de bancă în condițiile OUG nr. 50/2010, comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare, fiind în continuare perceput în cuantumul procentual stabilit prin convenția de credit în forma inițială.

În virtutea acestei clauze reclamantul a achitat până în prezent suma de_, 62 CHF, reprezentând comision de risc/administrare.

Aplicabilitatea Legii nr.193/2000 privind protecția consumatorilor. Instanța reține căraporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un profesionist – pârâtul VOLKSBANK ROMANIA SA și consumatori – reclamanții din preenta cauză, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede cã o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul.

Articolul 4 alin.(3) din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat ori a unor clauze ale acestuia.

Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin.3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

Deși banca pârâtă susține că revine reclamantului sarcina dovedirii inițierii unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, instanța nu este de acord cu această interpretare.

Astfel, lipsa negocierii este întru-totul imputabilă băncii care nu a inițiat nicio discuție cu reclamantul cu privire la clauzele criticate, ci i-a prezentat un produs standard (credit în CHF cu dobândă revizuibilă) pe care a pretins că l-a adaptat nevoilor clientului, însă, în realitate, a adaptat produsul situației patrimoniale a clientului exclusiv în interesul asigurării profitului băncii, numai în ceea ce privește suma creditului și perioada de rambursare.

Nu rezultă din nicio probă administrată în cauză faptul că banca a încercat adaptarea la situația financiară a clientului clauza privind dobânda variabilă percepută după primul an de creditare.

A impune clientului să facă în prezent dovada că a încercat la momentul încheierii convenției negocierea clauzei referitoare la dobândă ar echivala cu o adevărată probatio diabolica, prin raportare la procedura efectivă de acordare a creditului, care, potrivit chiar probelor administrate de bancă, se rezuma la completarea unei cererii preformulate pentru acordarea unui credit, completarea unui contract standard cu datele clientului și semnarea acestui contract.

Este evident faptul că un client care avea cunoștințe medii despre sistemul bancar nu putea să aprecieze rezonabil că are un drept de negociere cu banca în ceea ce privește conținutul clauzelor contractuale cum sunt cele criticate în prezenta acțiune.

Deși pârâtul susține că a adus la cunoștința clientului costurile creditului, reclamantul reclamă tocmai lipsa acestei informări, situație în care banca trebuia să dovedească faptul că a oferit împrumutatului posibilitatea să negocieze și să adapteze nevoilor sale clauza privind dobânda.

În atare situație, instanța reține că, în mod cert, contractul de credit nr._/29.01.2008 este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Același este și sensul art. 3 punctul 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prelabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.

Mai mult potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziune la condițiile de redactate în prelabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial, C-248/98, Rep. I-_), drept care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract.

Dezechilibru semnificativ. Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este necesar și ca aceste clauze sã fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților.

În cauza CJUE. C-143/13, M. și M. Curtea a statuat în sensul că: „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate, având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea”.

Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or în prezenta cauză executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea garanților ipotecari M. F.-E. și M. G.. Totodată, au fost constituite și garanții reale mobiliare în favoarea bănciii.

În aceste condiții, revenea băncii să justitice perceperea, în plus, a unui comision de risc.

În forma inițială, convenția nu oferă nici o justificare cu privire la contraprestația bancii pentru comisionul de risc plătit lunar de clienți, specificând, la art. 3.5 din condițiile generale, faptul că acest comision este perceput pentru punereala dispoziție a creditului. Se paote observa faptul că temeiul perceprii comisionuluiu de risc este cel puțin asemănător celui pentru care banca percepe dobândă. Astfel, dobânda este percepută pentru creditul acordat și se calculează la soldul creditului, similar modalității de percepere a comisionului de risc.

Prețul total al acestui serviciu prestat de bancă – evidențiat prin adiționarea tuturor comisioanelor lunare – este unul semnificativ, motiv pentru care, fiind o obligație importantă pentru clienți, în contract trebuia să se regăsească justificarea acestei plăți. Este lipsit de relevanță că reclamanții nu au contestat la momentul semnării contractului inserarea acestei obligații în contract și că și-au asumat-o prin semnarea convenției, cât timp clauza în sine este împovărătoare, nu a fost negociată și creează un evident dezechilibru patrimonial în defavoarea clientului.

Abia prin actul adițional implementat în temeiul OUG nr. 50/2010, banca redefinește comisionul de risc, stabilind denumirea curentă de comision de administrare și oferă o dezvoltarea a noțiunii de „risc”, încercând să justifice existența în contract a obligației clienților de a plăti comisionul de administrare credit, comision care nu reprezintă altceva decât comisionul de risc inițial, redenumit.

Prin actul adițional mai sus-menționat, banca nu a modificat obligația pe care o avea împrumutatul, în sensul de a suporta costurile unui pretins serviciu prestat de bancă, dar a redenumit comisionul și a explicat în ce constă riscul de credit pentru a cărui administrare se percepe comisionul.

Însăși redenumirea comisionului este de natură să producă pentru consumatori confuzie, întrucât sintagma de „administrarea a creditului” poate conduce la concluzia existenței unor operațiuni tehnice impuse de administrarea contului ascociat creditului acordat. Din definiția dată comisionului se poate deduce că acesta este perceput pentru analiza creditului din perspectiva riscului de neplată sau de diminuare a garanțiilor, unele dintre cauzele de diminuare a garanțiilor fiind independente de orice culpă din partea împrumutaților sau garanților ipotecari, fiind astfel exclus ca riscuri generate de, e.g. evoluția pieței imobiliare, să fie suportate exlusiv de consumator prin plata acestui comision.

Acest comision de risc, redenumit comision de administrare, nu poate fi criticat din perspectiva OUG nr. 50/2010, motivat de faptul că acest act, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul art. 95 din ordonanță, nu se aplică și convențiilor în curs de derulare.

În mod corect, reclamanții au criticat comisionul de risc, ulterior administrare, în temeiul Legii nr. 193/2000.

În raport de definiția oferită de bancă pentru comisionul de administrare a creditului și, mai ales, de situațiile în care intervine riscul de credit, instanța găsește dificil de înțeles modalitatea concretă în care banca administrează riscul și cum gestionează apariția unui asemenea risc.

Practic, prin acest comision banca își acoperă un prejudiciu viitor și care nici nu este sigur că se va produce, situație în care dezechilibru patrimonial este evident în defavoarea clinetului, care se vede nevoit să acopere un prejudiciu care nici nu s-a produs și care nu este sigur că se va produce vreodată.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Totodată, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servește doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Comisionul de risc este perceput pentru gestionarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția împrumutatului a creditului acordat, fără a se defini foarte clar care sunt aceste riscuri asumate de bancă și de ce se impune perceperea unui cost suplimentar, în condițiile în care pentru acordarea creditului și pentru serviciile financiare prestate în legătură cu activitate de acordare a creditului și de gestinarea a obligațiilor de rambursare a creditului banca percepe dobândă. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, în reglementarea dobânzii penalizatoare pentu întârzierea în executarea obligațiilor.

Este adevărat că desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.

Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision, ambele cu titlu de preț al unor servicii financiare, fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâte în acest sens.

În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând, așa cum am arătat mai sus contravaloarea unui prejudiciu viitor. Încercarea băncii de a include comisionul de risc în „prețul contractului” este prin ea însăși abuzivă, în condițiile în care prețul reprezintă contraprestația unui serviciu financiar specific prestat de o instituție bancară, or comisionul de risc/administrare reprezintă, în opinia instanței, contravaloarea unui prejudiciu care s-ar putea produce dacă ar interveni un risc, nefiind însă definit acest risc și nici condițiile necesare pentru a se reține apariția sa.

Prin urmare, instanța va constata natura abuzivă a clauzei contractuale inserate în convenția părților nr._/29.01.2008 la art. 5 lit. a din Condiții speciale, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute a acestei clauze.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc/administrare și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc/administrare, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate.

În consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanțilorsuma de_, 62 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc și de administrare achitat de reclamant până la momentul încetării raporturilor contractuale cu banca.

Instanța trebuie să urmărească asigurarea unei restituiri juste, în acord cu prejudiciul efectiv suferit prin plata necorespunzătoare a unor sume de bani și nu să asigure o îmbogățire a persoanei îndreptățite a își recupera sumele achitate în baza unei clauze abuzive. Orice restituire trebuie să urmărească acoperirea unui prejudiciu efectiv suferit.

În ceea ce privește cererea de acordare a dobânzii legale, ca regulă generală, prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă.

În cazul neexecutării obligației care are ca obiect o sumă de bani, legea prezumă că lipsa de folosință a acesteia provoacă un prejudiciu creditorului, prejudiciu ce constă în dobânda datorată pe perioada neachitării debitului. Dacă debitorul nu plătește suma datorată la termen, înseamnă că acesta o folosește în interes propriu, îmbogățindu-se astfel fără justă cauză, în detrimentul creditorului.

Daunele-interese pentru neexecutarea obligațiilor bănești sunt egale cu dobânda, a cărei rată este stabilită fie de părți, fie de lege, în lipsa voinței părților, în sensul că se va aplica dobânda legală.

În consecință, creditorul este îndreptățit să pretindă plata dobânzii legale, fără a avea obligația de a face dovada pagubei și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta culpabilă a debitorului.

În cazul invalidării unei clauze contractuale cu conținut patrimonial, cel care a plătit în temeiul acelei clauze are dreptul la restituirea prestației pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză sau pe temeiul plății nedatorate, dacă a fost desființată o convenție/clauză sinalagmatică. Cum contractul de credit are caracter sinalagmatic, rezultă că reclamantul poate solicita restituirea pe temeiul plății nedatorate.

Plata nedatorată dă naștere unui raport de obligații între solvens și accipiens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este ținut să restituie solvensului tot ceea ce a primit fără a fi datorat.

Dacă plata nedatorată a avut ca obiect o sumă de bani accipiensul de rea-credință va trebui să plătească lui solvens și dobânzi legale din ziua plății.

Accipiensul de bună-credință nu este obligat să plătească dobânzi sau despăgubiri. Această obligație se va naște numai din momentul în care a devenit de rea-credință.

Buna-credință încetează din momentul în care accipiens a știut că a primit o plată care nu era datorată, cel mai târziu la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În concluzie, instanța va admite cererea privind acordarea dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru că, în materiaplății nedatorate, acesta este momentul la care încetează buna-credință a debitorului obligației de restituire, și momentul plății efective ( ca formă de garantare a executării corespunzătoare a obligației), reclamantul obținând în acest sens o reparare corespunzătoare a prejudiciului și garanțiile unei executări conforme pentru viitor.

În temeiul art. 453 NCPC, instanța va admite cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată și va obliga pârâtul să achite reclamantului suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârât prin întâmpinare.

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M. C. F. ,CNP-_ cu domiciliu procedural ales la acb. Av. F. C.-Iași, ..1 Județul Iași în contradictoriu cu pârâtul . ,J_ ,CUI-_ cu sediul în .,. 10, sector 2 București.

Constată caracterul abuziv al clauzei 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/29.01.2008, în forma inițială, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute a acestei clauze.

Admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc în temeiul clauzei constatate abuzive.

Obligă pârâtul să restituie reclamantului suma de_, 62 CHF reprezentând comision de risc/administrare achitat în temeiul clauzei 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/29.01.2008, în forma inițială.

Admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Obligă pârâtul să achite reclamantului dobânda legală calculată în raport de suma de_, 62 CHF începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului.

Admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat ales.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare pentru fiecare dintre părți. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Iași.

Pronunțată în ședință publică azi 28.10.2015.

Președinte, Grefier,

Red.G.T./Tehnored. G.T./4 EX/03.03.2016.

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5664/2015....		Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 6165/2015.... →

Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria IAŞI