Acţiune în constatare. Sentința nr. 1052/2015. Judecătoria ORADEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1052/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 1052/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1052/2015
Ședința publică de la 04 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C.-M. F.
Grefier L. Ș.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamanții L. A. și L. M. și pe pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar s-au depus concluzii scrise formulate de părți, după care:
Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din data de 28.01.2015 când părțile au pus concluzii pe fond, concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care s-a amânat pronunțarea cauzei pentru termenul din 04.02.2015, când s-a pronunțat hotărârea.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată (f.5-7) înregistrată la Judecătoria Oradea în data de 31.07.2014 sub dosar nr._, reclamanții L. A. și L. M., în contradictoriu cu pârâta V. România SA, au solicitat instanței să dispună:
- constatarea caracterului abuziv, nulitatea absolută și înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în Convenția de credit nr._/26.02.2008, respectiv pct. 5 lit. a – comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, renumerotat ca și pct. 5.1 lit. b prin art. 3 din Actul adițional nr. 2/20.04.2011;
- restituirea sumei plătite în plus în mod nejustificat, de la data semnării convenției de credit până în prezent, ca urmare a aplicării acestor clauze abuzive, cu dobânda legală aferentă, de la data plății fiecărei rate și până la data restituirii efective, sume actualizate și cu indicele de inflație, începând cu data plății, până la restituirea efectivă,
cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că dovada negocierii clauzelor contractuale îi revine băncii, aceasta trebuind să aibă inițiativa negocierii. Pârâta doar prezintă clienților mai multe oferte, din care aceștia pot alege dacă le convin, însă clauzele nu pot fi negociate, între negociere și luarea la cunoștință a elementelor convenției existând diferențe.
Reclamanții nu au avut posibilitatea de a schimba sau exclude încasarea comisionului, contractul fiind unul de adeziune.
Comisionul de risc reprezintă un cost suplimentar impus fără a constitui prețul vreunei contraprestații din partea băncii, iar Legea nr. 193/2000 nu cere să existe o vătămare efectivă, această fiind prezumată prin inserarea în contract a clauzelor abuzive.
Arată că prevederile contractuale nu au fost negociate și sunt oricum redactate într-un limbaj de specialitate, greu inteligibil și accesibil consumatorilor.
Susțin că legea interzice profesioniștilor să introducă în contracte clauze abuzive, sancțiunea fiind nulitatea absolută a acestor clauze, putându-se vorbi de un abuz de putere economică. Este necesară dovada negocierii efective, adică a posibilității reale a ambelor părți de a stabili în comun conținutul contractului care urmează să se încheie, simplele discuții în legătură cu unele clauze neputând constitui, ele singure, dovada negocierii efective.
Referitor la comisionul de risc, reclamanții arată că au garantat creditul cu ipotecă asupra unui imobil a cărui valoare depășește valoarea creditului, toate riscurile fiind acoperite, iar un comision declarat deja abuziv în repetate rânduri de către organele judiciare nu mai poate fi privit în mod legal, realist și credibil ca și cost al convenției. Nu sunt menționate în contract motivele perceperii comisionului, nici posibilitatea restituirii, chiar parțiale, la sfârșitul perioadei de creditare, în cazul în care riscurile avute în vedere nu s-au materializat.
În probațiune a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâtei.
Pârâta V. România SA a formulat întâmpinare (f.50-54), prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți, cu cheltuieli de judecată.
Susține că la convenție a fost anexat planul de rambursare, din care rezultă suma totală de restituit, D., cuantumul fiecărei rate și din ce se compune, inclusiv comisionul de risc.
Arată că la încheierea convenției au existat negocieri în care Banca a fost de bună credință, iar prin clauzele acesteia, reclamanților nu li s-a creat un dezechilibru semnificativ, ci dimpotrivă, au obținut un avantaj de care au fost mulțumiți.
Clauza privind comisionul de risc nu este abuzivă, Banca având obligația legală de a monitoriza/gestiona creditul, denumirea comisionului aferent fiind irelevantă, iar OUG 50/2010 nu retroactivează, anterior apariției acesteia, denumirea comisionului de risc nefiind prohibită.
Arată că valoarea imobilului adus în garanție a scăzut în 2010, această împrejurare reprezentând un risc major pentru Bancă, risc gestionat/urmărit permanent de aceasta. În speță, riscul chiar s-a produs.
Mai arată că, în urma unor concesii reciproce, părțile au convenit prin act adițional să reducă de la 0,26 % la 0,21 % comisionul contractului, iar D. a scăzut semnificativ de la 7,48 % la 6,08 %. Banca a acceptat reducerea prețului contractului, iar reclamanții au agreat în mod expres păstrarea comisionului de risc.
În probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (f.72-73) prin care au arătat cp prin OUG 50/2010 s-a interzis majorarea nivelului comisioanelor și introducerea și perceperea de noi comisioane, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în od expres de consumator, neprevăzute anterior în contract sau neoferite consumatorilor la data încheierii contractului.
Instanța a administrat probele cu înscrisuri și cu interogatoriul părților.
Părțile au depus la dosare concluzii scrise.
Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Între reclamanți, pe de o parte, și pârâta V. R. SA, pe de altă parte, s-a încheiat convenția de credit nr._/28.02.2008 (f.19), prin care reclamanții au obținut un credit de 73.800 CHF pe o perioadă de 300 luni, pe care l-au garantat cu ipotecă asupra imobilului ap. 19 . 2 camere și dependințe, situat în Oradea ., înscris în CF ind._ Oradea, topo 1581/19.
Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede un comision de risc de 0,26 %, „aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.
În Condițiile speciale, la art. 3 lit. e, este menționat cuantumul D., de 7,48 %, rata dobânzii curente fiind de 3,99 %, potrivit art. 3 lit. a.
Prin actul adițional nr. 02/20.04.2011 (f.32), semnat de ambele părți, D. s-a redus la 6,08 %, iar comisionul de risc a fost redus la 0,21 %.
Instanța va avea în vedere în speța de față prevederile art. 1 al. 3 și art. 4 al. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intre sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un profesionist (pârâta) și consumator (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților”.
Așadar, pentru ca o clauză contractuală să aibă caracter abuziv este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.
Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil”.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), concluzionând că „articolul 4 alineatul (2) coroborat cu articolul 8 din Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se opune unei reglementări naționale care prevede un control al caracterului abuziv al clauzelor referitoare la «obiectul contractului» sau la «caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», în cazul în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil” și că „o interpretare a articolului 8 și a articolului 4 alineatul (2) din directivă care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și redactate în mod clar și inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, este compatibilă cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE”.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor indicate mai sus și care transpun legislația comunitară în materie respectiv Directiva 93/13/CEE, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori:
„(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului”.
Prețul împrumutului îl constituie, așadar, dobânda pe care, indubitabil, banca are dreptul să o perceapă, precum și comisioanele, dar în măsura în care acestea sunt legal percepute, deoarece una dintre condițiile pe care obiectul contractului trebuie să le îndeplinească este să fie licit. Prin urmare, instanța are datoria să verifice dacă aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În speță, instanța apreciază că prevederile contractuale sunt clare, iar obligația neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat clar evidențiată în scadențar nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a o înțelege și o aduce la îndeplinire.
Astfel, prevederea perceperii comisioanelor a fost clară și fără echivoc, exprimată într-un limbaj accesibil unei persoane fără calificare. Mai mult decât atât, clauza a fost însușită de reclamanți prin semnarea convenției, devenind, potrivit art. 969 din Codul civil din 1864 în vigoare la data încheierii convențiilor, lege între părți, în concret, reclamanții nefiind obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Mai mult, în contract este menționat expres și cuantumul dobânzii anuale efective (D.), mențiune de o importanță esențială în contractul de credit, în prezența căreia consumatorii nu pot pretinde că nu au putut cunoaște întinderea obligațiilor asumate.
Astfel, atâta vreme cât clauzele contractuale au fost exprimate într-un limbaj ușor accesibil și privesc obiectul contractului, fiind însușite de ambele părți, instanța nu poate interveni în convenția părților, o asemenea intervenție fiind contrară art. 942 și urm. C.civ., contractul fiind expresia libertății de voință a părților.
Pe de altă parte, chiar și analizând contractul din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, instanța nu poate reține caracterul abuziv al clauzelor contestate de reclamanți, din perspectiva lipsei negocierii, pe care aceștia au invocat-o.
Astfel, revenind la cele două condiții impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța va avea în vedere la analiza primei condiții – clauza să nu fi fost negociată – prevederile art. 4 alin. 2 din același act normativ, conform căruia „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. Conform art. 4 alin. 3, „dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Instanța reține, referitor la comisioane că, deși acestea sunt prevăzute în Condițiile generale ale convențiilor de credit, care au un caracter prestabilit, modul de calcul și scadența se stabilesc prin condițiile speciale, care diferă de la un contract la altul. Astfel, în ceea ce privește drepturile și obligațiile concrete ale părților, acestea au fost negociate de către părți (stabilindu-se în funcție de tipul de credit, moneda, suma solicitată, perioada de rambursare, valoarea ratei lunare etc.), fiind imposibil de crezut că banca le-a impus reclamanților luarea unui anumit credit pe care nu și l-au dorit în mod real.
Instanța apreciază că deși comisioanele sunt prevăzute în Condițiile generale ale convenției, reclamanții au avut posibilitatea de a negocia cuantumul acestora, cuantumul fiind prevăzut în Condițiile speciale ale convenției, care diferă de la un contract la altul, existând chiar și posibilitatea eliminării lor, prin stabilirea unui cuantum de 0 %.
De altfel, în sistemul nevoilor, care este unul dinamic și nelimitat, obținerea unui credit nu constituie o necesitate primară pentru un consumator, reprezentând o opțiune la care unele persoane recurg, iar altele nu, în funcție de aspirațiile și motivația fiecărui individ, de interesele economice ale fiecăruia în parte.
Atâta vreme cât pe piața bancară din România operează în jur de 30-40 de bănci, nu se poate afirma că reclamanții ar fost obligați să adere la un contract în condiții de monopol, din moment ce au avut posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte existente pe piața bancară și chiar în portofoliul pârâtei acel produs care să corespundă doleanțelor lor și posibilităților lor reale de plată, dovedite cu acte.
Răspunsurile reclamanților la interogatoriu sunt parțial contradictorii. La întrebarea nr. 13, reclamanta susține că a citit contractul împreună cu soțul, însă acesta susține că nu l-a citit. Deși reclamantul răspunde, la întrebarea nr. 10, că nu a inițiat negocieri cu banca, reclamanta îl contrazice. Amândoi au răspuns, însă, la întrebarea nr. 15, că au fost mulțumiți de condițiile contractuale.
Instanța, reținând că reclamanții au fost mulțumiți de condițiile contractuale la momentul semnării convenției de credit, apreciază că nu se mai impune ca banca să mai facă dovada purtării altor negocieri. Chiar dacă sarcina probei în ceea ce privește posibilitatea negocierii îi revine profesionistului, instanța apreciază că, în condițiile în care consumatorul este mulțumit de condițiile oferite, nu i se poate pretinde profesionistului obligația de a mai dovedi purtarea de negocieri, din moment ce acestea nu-și mai găseau scopul, ambele părți fiind deja mulțumite.
Instanța va reține, așadar, că reclamanții și-au însușit prin semnare contractul de credit cu toate clauzele sale, pârâta dovedind, prin intermediul interogatoriului, că reclamanții au acceptat oferta sa fără a-i solicita și altele, banca nerefuzându-le acestora dreptul la negociere.
Prin semnarea contractului de credit, acesta a devenit, în condițiile art. 969 C.civ., lege între părți, iar consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care afirmă ca nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, întrucât au fost în posesia tuturor elementelor care au putut avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.
Având în vedere că trebuie îndeplinite cumulativ cele două condiții enumerate mai sus pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, iar prima nu este îndeplinită, analiza celei de a doua condiții nu se mai impune.
În ceea ce privește menținerea comisionului de risc și după apariția OUG 50/2010, instanța reține că ulterior apariției Legii 288/2010, reclamanții au semnat un act adițional la contractul de credit, prin care au înțeles să mențină comisionul de risc, căruia i-a fost redus cuantumul. Or, art. 36 din OUG 50/2010, prin care se enumeră exclusiv comisioanele care pot fi percepute în contractele de credit, nu retroactivează, în contractele de credit încheiate anterior apariției OUG 50/2010 și nemodificate până la apariția Legii 188/2010 fiind permisă perceperea în continuare a comisionului de risc. De altfel, prin actul adițional s-au operat modificări care îi avantajează pe reclamanți, în sensul că le-a scăzut prețul creditului, prin reducerea comisionului de risc și, implicit, a dobânzii anuale efective.
Pentru considerentele de mai sus, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate și, pe cale de consecință, va respinge și cererea privind restituirea sumelor achitate și a dobânzii legale aferente.
Conform art. 453 alin. 1 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, la plata cheltuielilor de judecată, însă, potrivit art. 394 alin. 3 C.pr.civ., după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă. În speță, pârâta a atașat concluziilor scrise înscrisul referitor la cheltuielile de judecată, concluzii care au fost înregistrate după închiderea dezbaterilor. Din acest motiv, instanța nu va lua în seamă înscrisul depus și, în consecință, va respinge ca nefondată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L. A., CNP_, și L. M., CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales la S.C.P.A. „V. & C.” în Oradea .. 6 ., în contradictoriu cu pârâta V. ROMÂNIA SA, cu sediul în București Șoseaua P. nr. 42 . 10 sector 2, J_, CUI_, ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul se va depune la Judecătoria Oradea.
Pronunțată în ședință publică din 04.02.2015.
PreședinteGrefier
C. M. FLOREALAURA Ș.
CMF-06.02.2015
5 ex. / 3 .:L. A.
L. M.
Pârâtă:V. ROMÂNIA SA
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 990/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 946/2015.... → |
|---|
