Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 19614/2015
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015
Ședința publică de la 27 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. I. V.
Grefier: C. I. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul N. M. și pe pârâții . SA BUCUREȘTI, . SA SUCURSALA B., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la strigarea cauzelor aflate pe lista amânărilor fără discuții, a răspuns reclamantul, prin avocat G. M. cu delegația nr._ pe care o depune la dosar, lipsă fiind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Reclamantul, prin avocat, depune la dosar cerere completatoare și precizatoare însoȚită de înscrisuri și solicită amânarea cauzei în vederea comunicării înscrisurilor depuse în ședință publică.
Instanța, în vederea punerii în discuție a competenței, dispune strigarea cauzei la ordine.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reclamantul, prin avocat cu delegație la dosar, lipsă fiind pârâții.
Instanța invocă, din oficiu, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere caracterul neevaluabil în bani al unor clauze cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv, precum și împrejurarea că reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei atributive de competentă inserate în contractul de credit.
Reclamantul, prin avocat, solicită respingerea excepției, cu precizarea că declinarea cauzei ar duce la amânarea nejustificată a cauzei. De asemenea, apărătorul reclamantului învederează instanței că a fost angajată recent în prezenta cauză, dar din câte are cunoștințe, reclamantul înțelege să renunțe la capătul de cerere având ca obiect atribuirea competenței. La interpelarea instanței, cu privire la faptul că a fost împuternicită să renunțe la capătul de cerere privind atribuirea competenței, reprezentantul reclamantului arată că nu a discutat aceste aspecte și solicită instanței acordarea unui termen scurt pentru a depune la dosar mandat cu privire la clauza privind soluționarea litigiului.
Instanța, având în vedere lipsa unui mandat special de renunțare la capătul de cerere având ca obiect atribuirea competenței de soluționare a litigiului, reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale, invocată din oficiu.
După reținerea cauzei în pronunțare, reclamantul, prin avocat, depune la dosar, prin serviciul registratură, cerere însoțită de împuternicire avocațială.
INSTANȚA,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 21.08.2014 sub nr._/193/2014 reclamantul N. M. a chemat în judecată pârâtele S.C. O. B. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI și S.C. O. B. ROMÂNIA SA SUCURSALA B., solicitând instanței următoarele:
- să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze ale contractului de credit:
1. art. 5 pct. 5.2 și pct. 5.3;
2. art. 5 pct. 5.7 și pct. 5.8;
3. art. 6 pct. 6.1 lit. c) și pct. 6.3;
4. art. 6 pct. 6.1 lit. d).
- să oblige pârâtele la modificarea convenției de credit încheiată cu S.C. O. B. S.A.. în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive;
- în condițiile anulării clauzelor susmenționate să dispună întocmirea de noi grafice de rambursare în funcție de noile costuri ale creditului;
- restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă si comision de administrare/comision de la data plății până la data restituirii efective;
- să oblige pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate;
- să oblige pârâtele la calcularea ratelor împrumutului la cursul de schimb la momentul încheierii convenției de credit, respectiv, 29.09.2008, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, susține reclamantul că a încheiat cu pârâtele S.C. O. B. ROMÂNIA S.A. contractul de credit nr. C2204/1000/_/29.09.2008 pentru suma de_ CHF pe o durată de 240 de luni dobânda fiind stabilită de bancă la cuantumul de 3,99% pe an conform art. 5.5. din Condițiile speciale al Convenției de Credit, dobânda lunară după formula stabilită.
Art. 5 din Condițiile speciale ale contractului de credit prevede că, cotația dobânzii de referință revizuibilă semestrial este cea de la 30 septembrie din fiecare an și se aplică de la 01 octombrie până la 31 martie anul următor, respectiv cea de la 31 martie din fiecare an și se aplică de la 01 aprilie până la 30 septembrie din același an, de asemenea la art. 5 pct. 5.2. a) din contractul de credit nr. C2204/1000/_/29.09.2008, se prevede că: „Dobânda poate fi modificată, în mod unilateral de către banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta (ex EURIBOR (EUR)/ LIBOR(CHF)/ RUBOR (RON), etc.) fără a exista consimțământul clientului și noul procent de dobânda se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă.
Totodată art. 5 pct. 5.3. prevede :că: „Noul procent de dobânda va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondenta specificata de acesta sau prin afișare la sediile unităților bancare iar clientul consimte aceasta metoda de notificare suficienta, nefiind necesara încheierea unui act adițional la prezentul contract de credit in acest sens renunțând la orice eventuală plângere/opoziție/contestație ulterioara".
Solicită reclamantul a se observa că modul de calcul al dobânzii este unul abuziv, banca rezervându-și dreptul de a modifica unilateral dobânda, având doar posibilitatea de a adera la cuantumul dobânzii stabilit de bancă și de a-1 plăti în consecință și datorită acestei politici bancare abuzive, în calitate de consumator, fără a cunoaște politicile monetare și piețele bancare, a semnat contracte de credit dezavantajoase, situate mult în afara sferei legalității și echilibrului între drepturile și obligațiile părților contractante.
Contractele de credit încheiate cu banca au fost formulate într-o manieră ambiguă, arată reclamantul și fără a putea fi negociate și explicate de către bancă, ajungând în situația în care, având nevoie de sumele de bani împrumutate, a semnat două convenții preformulate, standard, în forma impusă de către bancă, fără posibilitatea de a schimba în vreun mod clauzele acestora, în special cele privitoare la dobânda aplicată iar în contractul de credit în cauză, banca și-a rezervat dreptul de a modifica după bunul său plac, în mod discreționar, fără a se raporta la un indice public de referință, ci la o dobândă de referință stabilită de bancă și afișată tot la bancă, pentru a nu exista măcar obligația de informare cu privire la majorarea dobânzii.
Susține reclamantul că a încheiat cu banca un contract preformulat, de adeziune, în care nu a avut nici o posibilitate de a-1 modifica, singurul lucru care a putut fi negociat a fost suma pe care a împrumutat-o și scadența, cuantumul dobânzii, dar mai ales modul în care aceasta variază, nu a putut fi niciodată negociat.
Mai mult, arată reclamantul că este nelegală și clauza stipulată la pct. 5.5 din contract, privind calculul dobânzii curente, întrucât nu exprimă fără echivoc cuantumul unei sume și nici nu este ușor de interpretat, datorită instituirii obligativității clientului să meargă lunar la sediul băncii pentru a consulta indicii de referință practicați de aceasta pentru a calcula rata dobânzii în aceste condiții, nu poate fi primită teza pârâtei potrivit căreia aceasta ar avea dreptul de a modifica unilateral dobânda variabilă în funcție de politica O. B. România S.A, de costurile de finanțare ale Băncii, de evoluția pieței financiar-bancare, o astfel de interpretare fiind lipsită de temei legal sau contractual și nici nu poate fi fundamentată pe un text de lege legal care să justifice conduita sa.
Menționează că în momentul încheierii Convenției a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Nu a avut posibilitatea să negocieze clauzele contractelor, întregul document fiindu-i impus în forma prestabilită de către Bancă, iar prin neprecizarea elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente, prin neindicarea nici unui criteriu care să dea Băncii acest drept, lasă la libera sa apreciere majorarea dobânzii sau interpretarea clauzelor contractului (drept exemplu, afișarea la sediile băncii a valorilor dobânzii de referință), clauza menționată la pct. 5 din Contracte încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să-l prejudicieze.
Susține că la data de 19.03.2011, pârâta a emis un act adițional la Contractul de credit prin care modifica în mod unilateral o . clauze, printre care și modul de calcul al dobânzii, stabilind în art. 3 la pct. 3.1. al actului adițional rata dobânzii la 3,99% variabilă trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referință+marja băncii, iar la data emiterii actului adițional valoarea dobânzii de referință fiind de 0,22%, iar marja băncii de 3,77%.
Că la pct.3.3 se prevede că rata dobânzii este variabilă și se modifică trimestrial, pentru credite în t CHF, dobânda de referință fiind LIBOR CHF la 3 luni, ulterior la pct. 3.4. se prevede că marja băncii este fixă pe toată durata creditului și poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative sau micșorată doar în acord cu politica comercială a Băncii.
Arată că actul adițional la contractul de credit nr. C2204/1000/_/29.09.2008 emis de către pârâte în data de 01.09.2010 nu l-a semnat iar rata dobânzii a fost modificată unilateral de către pârâte, fiindu-i doar comunicată această formulă de calcul absolut ambiguă și abuzivă, dobânda de referință+marja băncii, formulă care, deși potrivit susținerilor pârâtelor ar fi trebuit să diminueze obligația lunară de plată, nu a avut un astfel de efect.
De asemenea, la data de 19.09.2011 a încheiat un act adițional cu pârâtele prin care a stabilit pe o perioadă de 6 luni rata dobânzii de 2.95% variabilă trimestrial conform următoarei formule de calcul:indicele de referință+marja băncii, stabilind valoarea indicelui de referință pentru trimestrul III la 0,18% și solicită a se constata că prev. art. 5 din Contractul de credit reprezintă o clauză abuzivă în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilește că „o clauză contractuală care nu a fost / negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Menționează că prin clauzele de la pct. 5.7 și 5.8 din contractul de credit se instituie în funcție de zilele de întârziere la plată, suprapuse peste zilele totale de întârziere, banca urmărind să împovăreze împrumutatul peste limita unei dobânzi legale, calculând dobândă la dobândă+soldul ratelor de credit.
Consideră că modalitatea dé percepere a dobânzii majorate în modul arătat pentru întârzierea la plată este nelegală, întrucât dobânda nu este aplicată sumei împrumutate (adică principal) ci sumei datorate (adică principal + dobândă) și în aceste condiții, atât dobânda curentă, cât și dobânda majorată conform art. 5.7 și 5.8 din contracte apare sub forma unei dobânzi la dobândă (anatocism). clauza fiind nulă de drept în raport de O.G. nr. 9/2000, sens în care vă rog să constatați caracterul nelegal al acestor clauze.
Menționează reclamantul că prin prevederile clauzelor contractuale de la art. 6 pct. 6.1. lit. c și pct. 6.3 se introduce comisionul denumit „comision de administrare", respectiv, „comision" în graficele de rambursare, fără a se oferi o definiție a acestuia în „Condițiile generale" a contractului și fără o explicație privind scopul perceperii lor într-un cuantum atât de mare, că valoarea acestui comision este 0% în cadrul contractului de credit, iar în graficul de rambursare acest comision depășește valoarea dobânzii lunare de plată, fiind astfel o dobândă mascată sub o denumire generală de „comision", impusă clienților cu scopul de a încasa un plus de dobândă peste cea oficială, ascunsă tocmai pentru a constitui o ofertă atractivă, însă mincinoasă, care cuprinde un comision nejustificat.
De asemenea arată că la art. 6 pct. 6.3 din Condițiile generale ale Convenției de credit se prevede într-un mod cu totul abuziv de către pârâtă că, ,pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului. Nivelul comisioanelor va fi publicat în Tariful de taxe și comisioane și va fi afișat la sediile băncii” și că această modalitate de a le insera în contract este ambiguă și lipsită de sens, în condițiile în care după contractarea creditului, împrumutatul are o . de obligații și costuri de plătit Băncii: dobânda, dobânda majorată în caz de întârziere - la plată, comision de rambursare anticipată, comision de acordare credit, comision de modificare contract, taxa eliberare adresa de refinantare.
Reiterează că nu se justifică perceperea unui comision de administrare/comision, în condițiile în care toate riscurile privind variabilità tea dobânzii, întârzierile la plată, rambursarea anticipată sau apariția stării de insolvabilitate sunt suportate în întregime de către împrumutat, obligații inserate deja în Convenția de credit încheiată iar punerea la dispoziție a creditului și administrarea acestuia reprezintă însuși obiectul contractului încheiat.
Rezultă că impunerea de către Bancă în mod unilateral și discreționar a unui comision intitulat „de administrare" „comision", dar care în conținut are aceleași obligații pe care le-a îndeplinit cu bună-credință încă de la încheierea Contractului, constituie un abuz din partea Băncii, aceasta înregistrând la finalul perioadei de rambursare a creditelor o îmbogățire fără justă cauză, întrucât în contract nu se menționează nimic despre restituirea sumelor percepute cu titlu de comision1 de administrare în condițiile în care presupusul risc nu s-a ; materializat.
Apreciază reclamantul că Banca va trebui să restituie sumele încasate nelegal de la data încheierii contractului de credit nr. C2204/1000/_ din 29.09.2008 și până în prezent cu titlu de comision de administrare/comision (conform graficului de rambursare) și să elimine pe viitor acest comision din clauzele contractelor.
Prin intermediul articolului 6 pct. 6.1 lit. d) din Contractul de credit C2204/1000/_ din 29.09.2008, pârâtele prevăd un comision de rambursare anticipată în cuantum de:
- 3% în cazul rambursărilor efectuate în primii 2 ani (inclusiv) de la data tragerii creditului,
- 2% în cazul rambursărilor efectuate în intervalul 2-5 ani (inclusiv) de la data tragerii creditului,
- 1% în cazul rambursărilor efectuate în intervalul 5-10 ani (inclusiv) de la data tragerii creditului,
- 0% în cazul rambursărilor efectuate ulterior primilor 10 ani de la data tragerii creditului.
Or, în conformitate cu disp. art. 67 și 68 din O.U.G. nr. 50/2010, se poate observa cu ușurință caracterul abuziv al acestui comision de rambursare anticipată din suma rambursată, care în condițiile dispozițiilor legii, acest comision ar fi putut fi perceput în cuantum de maxim 1% în cazul în care dobânda ar fi fost fixă, sau să nu se perceapă comision de rambursare anticipată întrucât dobânda este variabilă conform contractului de credit încheiat și clauza prevăzută în contractul de credit prin care se impune perceperea acestui comision de rambursare anticipată este nelegală, fiind contrară dispozițiilor legale,
Roagă a se observa că o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către S.C. O. B. S.A., fără ca anterior semnării să poată analiza un exemplar al acestuia conform disp. art. 5 din Legea nr. 193/2000 și pârâtele prin perceperea comisionului de administrare/comision conform graficelor de rambursare și prin majorarea în mod unilateral a variațiunii dobânzii în funcție de dobânda de referință stabilită de bancă și afișată tot la bancă aceasta a încasat și încasează în continuare sume considerabile, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 992 și următoarele din Codul Civil din 1864 - referitoare la plata nedatorată iar prin restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă, cu titlu de dobândă și comision de administrare/comision, precum eliminarea acestor comisioane, s-ar reface echilibrul dintre părțile contractante și s-ar reface prejudiciul suferit.
Conform Hotărârii CJUE în cauza C-26/13 din data de 30.04.2014, aceasta a stabilit ca ratelor împrumutului să fie calculat la cursul de schimb la momentul contractării creditului, 29.09.2008, respectiv de 2.3341 lei pentru 1 GHF conform cursului BNR.
Apreciază reclamantul că în Contractul de credit nr. C2204/1000/_ din 29.09.2008 încheiat cu S.C. OTPBANK SA. există clauze abuzive conform reglementărilor legale și în consecință solicită:admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată,anularea clauzelor menționate în petit-ul acțiunii, întocmirea de noi grafice de rambursare în funcție de noile costuri ale creditului, restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă și comision de administrare/comision, să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate a fi restituite, calculată de la data plății până la data restituirii efective; să oblige pârâtele la calcularea ratelor împrumutului la cursul de schimb la momentul contractării creditului, respectiv 29.09.2008. de 2.3341 lei pentru 1 CHF și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate disp. art. 992-1092 C.Civ. rap. art. 14 din Legea nr. 193/2000, și disp. art. 30 și 453 Cod proc. civilă și în temeiul art. 411 alin. 1, pct. 2, teza a II-a Cod proc. civilă, a solicit judecarea cauzei și în lipsa sa sau a reprezentantului ales.
În procedura de regularizare, în termen legal pârâtele au formulat întâmpinare (f.70-77 ds.) prin care au fost invocate neregularități în îndeplinirea cerințelor prev. de art. 194 C.pr.civ., solicitând instanței să pună în vedere reclamantului să indice valoarea totală a pretențiilor și modul de calcul, să indice dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Totodată, în temeiul art. 247 C.pr.civ., a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei B. în soluționarea cauzei în raport de disp. art. 107 C.pr.civ.
Astfel, se susține că potrivit prevederilor art. 107 Cod proc. civilă, „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, aceasta fiind regula. Competența alternativă a instanțelor poate interveni numai în cazul în care părțile nu s-au înțeles în mod expres cu privire la instanța competentă să judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.
Arată că prin cererea dedusă judecății reclamantul a solicitat punerea în executare a contractului de credit nr. C2204/1000/_/2008.
Potrivit prevederilor art. 969 cod civil „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” iar sediul social al băncii este situat în București, .-68, sect. 1 și cum părțile nu au stabilit competența alternativă în favoarea unei alte instanțe, decât cea de drept comun, care stabilește competența în favoarea instanței sediului/domiciliului pârâtei, a solicitat ca instanța să dea eficiență practică art. 107 Cod proc.civ. care stabilește că”cererea se face la instanța în circumscripția cărei își are sediul pârâtul”, considerente pentru care a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale și declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Totodată, pe cale de excepție a fost invocată lipsa de interes unită cu lipsa de obiect a petitului nr. 2 al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 6784/30.06.2015 pronunțată în dosarul nr._/193/2014, Judecătoria B. a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a dosarului în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 09.09.2015, sub nr._ .
La termenul din data de 27.10.2015, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția necompetenței materiale a instanței, față de fondul cererii de chemare în judecată, instanța o constată întemeiată pentru următoarele motive:
Instanța reține că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant cuprinde mai multe capete de cerere, respectiv: constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 pct. 5.2 și pct. 5.3; art. 5 pct. 5.7 și pct. 5.8; art. 6 pct. 6.1 lit. c) și pct. 6.3; art. 6 pct. 6.1 lit. d). din contractul de credit nr. C2204/1000/_/29.09.2008, precum și obligarea la calcularea ratelor împrumutului la cursul de schimb de la momentul încheierii convenției de credit, respectiv, 29.09.2008
Astfel, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. 2 C.pr.civ., care prevăd că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, instanța reține că art. 5.2 prevede „dobânda este variabilă, putând fi modificată în mod unilateral de către Banca în funcție de politica O. B. Romania S.A, de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar-bancare luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul Clientului”., art. 5.3. prevede „Noul procent de dobândă va fi comunicat Împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta sau prin afișare la sediile unităților bancare”, iar art. 6.3 prevede „Pe parcursul derulării creditului, Banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului.”
Analizând atât motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, cât și prevederile menționate anterior, instanța reține că aceste clauze contractuale nu au nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conținut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de credit, care în sine are, desigur, natură patrimonială.
Totodată, instanța apreciază că aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, având în vedere că nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtei să acționeze în anumite moduri, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puțin anterior aplicării lor.
În urma constatării caracterului abuziv al prevederilor contractului de credit, reclamanta a solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului și refacerea graficului de rambursare.
Pe cale de consecință, analiza competenței materiale trebuie efectuată prin raportare la capătul principal al cererii de chemare în judecată prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale care obligă clientul la suportarea riscului valutar și la modificarea dobânzii, clauze care, în esență, nu sunt evaluabile din punct de vedere pecuniar.
În ceea ce privește capetele de cerere care sunt accesorii constatării caracterului abuziv al clauzelor, instanța constată că acestea vor urma soarta capătului principal de cerere.
Conform art. 95 C.pr.civ., tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a-k C.pr.civ. Instanța reține că cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art. 94 pct.1 lit. a-k C.pr.civ. și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.
Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. 2 C.pr.civ., întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.
Astfel, având în vedere că o parte dintre capetele cererii de chemare în judecată sunt neevaluabile în bani, iar toate capetele de cerere sunt întemeiate pe titluri și cauze comune (contractul de credit fiind același), respectiv că art. 94 C.pr.civ. nu prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, instanța apreciază întemeiată excepția invocată din oficiu, urmând să o admită și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B..
Mai mult, instanța reține și că, în situația în care s-ar aprecia că în cauză este aplicabilă Decizia nr. 32/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție–Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii și s-ar considera că acțiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar are un caracter evaluabil în bani, în măsura în care reclamantul înțelege să valorifice prin aceasta drepturi de natură patrimonială, oricum competența ar aparține Tribunalului, întrucât creditul a fost acordat pentru suma de 77.450 CHF pe o perioadă de 240 luni (a se vedea art. 1 și art. 3 din contract), iar constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la moneda în care urmează a fi restituit împrumutul produce efecte și pentru viitor, ceea ce înseamnă că beneficiul patrimonial obținut de reclamant prin admiterea acțiunii este mult mai mare, depășind în mod cert pragul de 200.000 lei, în condițiile în care suma împrumutată este de 77.450 CHF (281.918 lei, la cursul BNR din ziua introducerii cererii).
Cu referire la aspectele legate de instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cerere, instanța reține următoarele:
În conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constituția României, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului) și, pe de altă parte, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară. Așadar, judecătorul național este chemat să asigure din oficiu atât aplicarea tratatelor referitoare la drepturile fundamentale, cât și a reglementărilor și jurisprudenței comunitare.
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Cauzele conexate C383/06-C385/06 că „Este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsură necesară, un act normativ național care i se depune”. În Cauzele reunite Océano Grupo Editorial SA contra Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA contra José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Viñas Feliú (C-244/98), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „Revine judecătorului învestit cu un litigiu ce ține de domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, ca atunci când aplică dispozițiile dreptului națională în vigoare la data faptelor, să le interpreteze, pe cât posibil, conform Directivei, în așa fel încât să fie aplicate din oficiu”.
În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor, și că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale (paragrafele 103 și 104 din Hotărârea pronunțată în cauza D. P. împotriva României).
În concluzie, având în vedere obiectul cererii formulate de reclamant, instanța națională nu numai că se poate sesiza din oficiu, ci are obligația de a se sesiza pentru a înlătura normele interne sau modalitățile de interpretare a acestora care sunt contrare dispozițiilor comunicate sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.
Analizând competența instanței, din această perspectivă, instanța constată că reclamantul a sesizat în mod corect instanța din mun. B., conform regulilor de competență alternativă prevăzute de art. 7 alin. 2 și art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă, întrucât banca pârâtă are o reprezentanță în localitatea B., iar atât locul încheierii contractului care cuprinde clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv, cât și locul executării obligațiilor prevăzute de aceste clauze sunt în aceeași localitate, contractul fiind încheiat de pârâtă, prin Sucursala B..
Instanța mai reține că, atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial aparține reclamantului, potrivit art. 12 Cod procedură civilă, și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria B., competența a fost stabilită, din punct de vedere teritorial, în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.
Totodată, stabilirea competenței teritoriale pentru soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contractul de credit menționat nu se poate face conform art. 19 Cod procedură civilă prin raportare la clauza atributivă de competență prevăzută la art. 16.2 din același contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Prin Notele scrise depuse la termenul din 16.04.2015, reclamantul a învederat caracterul abuziv al acestei clauze, făcând trimitere la dispozițiile legale enunțate mai sus.
Pe de altă parte, prezenta instanță a avut în vedere concluziile și argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate și în jurisprudența recentă a Curții, cum ar fi cauza C-137/08, invocată de reclamant. Prin hotărârea menționată, Curtea a stabilit că „O clauză atributivă de competență, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și care conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului, trebuie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante”. În argumentarea acestei soluții, Curtea a reținut că „o asemenea clauză, care are ca obiect atribuirea competenței exclusive, pentru toate litigiile decurgând din contract, numai instanței de la sediul profesionistului îl obligă pe consumator să se supună competenței exclusive a unui tribunal care poate fi îndepărtat de domiciliul său, ceea ce face să îngreuneze prezența sa în instanță. În cazul litigiilor privind sume mici, cheltuielile aferente prezentării consumatorului în instanță pot să-l determine să renunțe la orice apărare sau cale de atac. O asemenea clauză intră astfel în categoria acelora ce au ca efect să suprime sau să restrângă exercitarea acțiunilor în justiție sau a căilor de atac ce pot fi formulate de consumator, categorie vizată la pct. 1 lit. q din anexa Directivei nr. 93/13/CEE. În schimb această clauză permite profesionistului să-și concentreze acțiunile la tribunalul de la sediul său, ceea ce îi ușurează în același timp organizarea participării sale în instanță, ducând la scăderea costurilor aferente.”
Situația din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în prezenta speță. În acest sens, instanța reține că, prin clauza cuprinsă la art. 16.2 din Contractul de credit încheiat cu reclamantul, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispozițiile art. 7 alin. 2 și art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă, stabilind o competență teritorială exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante.
Susținerile pârâtei în sensul că o asemenea clauză a fost negociată cu consumatorul sunt vădit neîntemeiate. Este de domeniul evidenței că, dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamantul nu avea niciun interes să o accepte.
De asemenea, invocarea de către pârâtă a clauzei cuprinsă la art. 17.6 din Contractul de credit este vădit neîntemeiată, instanța nefiind oprită să analizeze caracterul abuziv al unei clauze de faptul că în contract a fost cuprinsă o clauză, de asemenea contrară Legii nr. 193/2000, prin care consumator a declarat că a citit contractul și că acesta nu cuprinde clauze abuzive.
În mod similar cu situația din cele două cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, sus-citate, introducerea în contractul de credit încheiat cu reclamantul a clauzei de la art. 16.2 crează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul pârâtului între drepturile și obligațiile părților contractante. Încălcarea bunei-credințe rezultă din forțarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanța de la sediul său, deși contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanțelor pe care banca le are în țară, iar competența alternativă permite consumatorilor să se adrese instanței de la locul încheierii contractului. Prin stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea instanțelor de la sediul său, banca își creează un avantaj față de clienți, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susținerea litigiilor și reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-și apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanță sau menținerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanță.
Judecarea dosarului de către o instanță situată la peste 400 km de domiciliul reclamantului, în pofida faptului că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează competența teritorială, aceasta se putea stabili în favoarea instanței de la domiciliul său, conform art. 7 alin. 2 și art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă, reprezintă expresia dezechilibrului creat între părțile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noțiuni fiind principiul „egalității armelor”. Totodată, dacă se dă eficiență clauzei atributive de competență cuprinsă în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamantului, consfințit de art. 24 din Constituția României, care include posibilitatea părții de a participa personal la ședința publică de judecată, precum și de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Nu trebuie omis nici obiectul litigiului, reprezentat de constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul prin care s-a stabilit competența teritorială exclusivă, prezența sau reprezentarea reclamantului în instanță și formularea de concluzii orale fiind importantă în încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acțiunii.
Pentru toate aceste motive, instanța constată că este abuzivă clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 16.2 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_ din 29.09.2008, contravenind art. 1 lit. q din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Totodată, instanța constată că este contrară Directivei nr. 93/13/CEE și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, stabilirea competenței teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în temeiul unei clauze abuzive, având ca efect crearea unei dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, între drepturile și obligațiile părților, precum și încălcarea principiului „egalității armelor” în procesul civil.
În mod evident, nu pot fi aplicate regulile de competență teritorială prevăzute de art. 5 și art. 7 alin. 1 Cod procedură civilă, invocate de pârâtă, întrucât competența teritorială este alternativă, iar reclamantul a ales în mod corect una dintre instanțele care este competentă, potrivit art. 7 alin. 2 și art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă. Atâta vreme cât reclamantul și-a manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, prevăzut de art. 12 Cod procedură civilă, competența de soluționare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât prin aceasta se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al consumatorului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., cu referire la art. 99 alin. 2, art. 129 alin. 2 pct. 2 și art. 130 alin. 2, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Totodată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 132 alin.1 și 3 C.proc.civ., instanța va declina competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului B..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N. M. cu domiciliul ales la C.A. G. M. din București, ., nr. 95, ., ., cam. 1, sector 1 și pe pârâții . SA BUCUREȘTI cu sediul în București, .-68, sector 1, . SA SUCURSALA B. cu sediul în B., Calea Naționala, nr. 44-46, județul B., în favoarea Tribunalului B..
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
R. I. V. C. I. C.
Red./Thred.R.I.V./C.I.C./16.12.2015
| ← Rectificare carte funciară. Sentința nr. 2015/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
