Contestaţie la executare. Sentința nr. 8207/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8207/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 8207/2015
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8207/2015
Ședința publică de la 05 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. I. V.
Grefier: C. I. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea S.C. T. I. ȘI SERVICII S.R.L. și pe intimata C. L. SECTOR 1 - DIRECTIA GENERALĂ IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE, având ca obiect contestație la executare – rejudecare.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata prin consilier juridic N. C. care depune delegație la dosar, lipsă fiind contestatoarea.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
La interpelarea instanței, intimata prin consilier juridic arată că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă pentru soluționarea prezentei cauze.
Instanța, verificând din oficiu, constată că, în baza art. 139 alin. 1 din vechiul cod de procedură civilă raportat la art. 400 din același act normativ, este competentă general și material să soluționeze prezenta cauză. Totodată, acordă cuvântul asupra excepției inadmisibilității invocată prin întâmpinare.
Intimata prin consilier juridic solicită admiterea excepției inadmisibilității invocată prin întâmpinare față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Instanța, având în vedere necesitatea administrării probatoriului comun, unește excepției inadmisibilității cu fondul cauzei. Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acorda cuvântul pentru propunerea de probe.
Intimata prin consilier juridic solicită administrarea probei cu înscrisuri.
În baza art. 167 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind proba pertinentă și concludentă pentru soluționarea cauzei.
Constatând probatoriul complet administrat, instanța acordă cuvântul intimatei pentru susținerea apărărilor formulate.
Intimata prin consilier juridic solicită respingerea acțiunii și menținerea actelor de executare precizând că societatea contestatoare datorează creanțele fiscale care nu reprezintă chirie restantă așa cum arată în cererea de chemare în judecată.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin contestația la executare formulată la data de 01.06.2012 și înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, astfel cum a fost precizată la data de 27.11.2012, contestatoarea S.C. T. Investiții și Servicii S.R.L. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu intimata Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1, să se constate nulitatea absolută a titlului executoriu nr._/11.05.2012 și a somației nr._ din 11.05.2012.
În subsidiar se solicită să se dispună anularea acestor acte de executare ca fiind netemeinice și nelegale.
În motivarea contestației la executare s-a arătat de către contestatoare că prin acest titlu executoriu s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată constând în taxă utilizare locuri publice, taxă utilizare locuri publice dependințe și anexe, precum și obligația de plată a impozitului pe clădire corespunzător imobilului ce face obiectul contractului de închiriere nr. 8685/15.05.1998.
Contestatoarea a susținut că aceste obligații de plată au fost stabilite în mod nelegal, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește taxa de utilizare a locurilor publice, contestatoarea a susținut că nu îi revine această obligație, câtă vreme utilizează spațiul în calitate de locatar, conform contractului de închiriere încheiat cu AFI, singura obligație ce îi revine fiind aceea de plată a chiriei. Astfel, raporturile dintre părți, stabilite contractual, nu pot fi modificate prin manifestarea unilaterală de voință a unei autorități publice, iar chiria nu poate fi asimilată unei taxe locale, întrucât nu reprezintă o creanță fiscală. În consecință, încasarea chiriei nu reprezintă un atribut al organelor fiscale, motiv pentru care decizia de impunere emisă de către intimată este nelegală, cu atât mai mult cu cât nu există un titlu de creanță fiscală.
Referitor la obligația de plată a impozitului pe clădire, contestatoarea a susținut că nu poate fi ținută să execute o atare obligație, câtă vreme nu deține în proprietate niciun imobil construcție situat pe raza sectorului 1 București. A arătat că, în ceea ce privește suprafața închiriată conform contractului nr. 8985/15.05.1998, a realizat lucrări de amenajare agreate de către proprietar, constând în partajări și standuri de vânzare, însă acestea nu constituie imobile clădiri, ci bunuri mobile nesupuse normelor privind impozitarea imobilelor clădiri. În plus, contestatoarea a susținut că decizia de impunere nu i-a fost comunicată, motiv pentru care nu produce efecte, conform prevederilor art. 45 C.proc.fiscală.
În drept, contestatoarea a indicat dispozițiile art. 969 C.civ., art. 32, 45 ș.a. C.proc.fiscală.
În dovedirea cererii, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 194 lei și timbru judiciar de 3 lei, conform dovezii de la fila 19.
La data de 23.11.2012, intimata a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe fondul cauzei solicitând respingerea contestației ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția inadmisibilității, a susținut că prezenta contestație este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile art. 172 alin. 3 din OG nr. 92/2003, deoarece contestatoarea avea posibilitatea de a contesta titlul executoriu potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, a arătat că susținerile contestatoarei sunt neîntemeiate. Referitor la obligațiile datorate cu titlu de taxă utilizare locuri publice, intimata a susținut că instanțele judecătorești s-au pronunțat cu privire la aspecte similare, prin Decizia civilă nr. 2910R/16.12.2010, Tribunalul București respingând contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr._ . În considerentele acestei decizii, s-a reținut că, potrivit contractului de închiriere nr. 8685/15.05.1998, chiria este echivalentă taxei pentru ocuparea terenului, rezultând astfel că această taxă are caracter fiscal. În același sens, intimata a indicat Sentința comercială nr._/12.12.2006 prin care Tribunalul București a reținut că societatea contestatoare datorează chirie, în cuantumul stabilit prin hotărârile anuale ale Consiliului General al Municipiului București.
În drept, intimata a indicat dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ. și ale C.proc.fiscală.
În susținerea apărărilor formulate, intimata a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr. 2012/05.02.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria sector 1 București a respins ca neîntemeiată contestația la executare privind pe contestatoarea S.C. T. Investiții și Servicii S.R.L. în contradictoriu cu intimatul C. L. Sector 1 – Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale.
Prin Decizia civilă nr. 3079/16.12.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București a admis recursul formulat de contestatoare, a casat Sentința civilă nr. 2012/05.02.2013 și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27.01.2015, sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 15.05.1998 s-a încheiat contractul de închiriere nr. 8685 între contestatoare și Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobliar, în calitate de administrator, cu privire la suprafața situată în Pasajul pietonal ”Piața Presei Libere”, respectiv 1.050 mp, din care suprafața de 487,71 mp urma a fi folosită de către locatar pentru construirea, amenajarea și funcționarea unor spații comerciale, publicitare și reprezentanțe.
Potrivit art. IV din contract, părțile au stabilit următoarele: chiria lunară, respectiv taxa pentru ocuparea terenului pentru folosirea suprafeței închiriate este calculată în baza HCGMB nr. 213/1997 (fila 58).
La data de 11.05.2012, intimata a emis somația nr._ (fila 5) și titlul executoriu nr._ (fila 6), în cuprinsul cărora este menționată obligația contestatoarei de plată a sumei totale de 82.970 lei, reprezentând impozit pe clădiri (34.331 lei), taxă utilizare locuri publice (_ lei), taxă utilizare locuri publice (dependințe și anexe – 8.180 lei).
Împotriva acestor acte de executare a fost formulată prezenta contestație, contestatoarea solicitând instanței să constate nulitatea absolută a acestora.
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, astfel cum a fost invocată de către intimată prin întâmpinare, instanța urmează a o respinge, cu următoarea motivare.
Astfel, în ceea ce privește inadmisibilitatea atacării în conținut a titlului executoriu pe calea contestației la executare atunci când pentru contestarea în fond a titlului există o altă procedură (în speță a fost invocată procedura prevăzută de art. 205 și urm. C.proc.fiscală) instanța reține că, în speță, nu există un act administrativ fiscal care să stabilească creanța (de tipul unei decizii de impunere) și care să facă obiectul procedurii de contestare în fața organului fiscal și, eventual a instanței de contencios administrativ prin procedura art. 205 C.proc.fiscală, creanța fiind stabilită și constatată direct prin titlul executoriu.
Așa fiind, devine aplicabil art. 172 al. 3 C.proc.fiscală, conform căruia poate fi atacat în fond titlul executoriu atunci când acesta nu este o hotărâre judecătorească și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege (și nu există, întrucât titlul executoriu nu face obiectul procedurii art. 205 și urm. C.proc.fiscală, iar un act administrativ fiscal care să fi stat la baza titlului executoriu și care să stabilească creanța și să poată fi contestat nu există).
Prin urmare, fiind întrunite cerințele de admisibilitate ale art. 172 al. 3 C.proc.fiscală privind atacarea titlului executoriu pe calea contestației, soluția respingerii excepției inadmisibilității este cea care se impune.
Cu privire la fondul cauzei, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată prezenta contestație, pentru următoarele considerente.
În primul rând, instanța reține că raporturile juridice dintre părți au făcut obiectul analizei instanțelor judecătorești, contestatoarea formulând mai multe acțiuni prin care a urmărit aceeași finalitate, respectiv de a se constata că relația juridică a părților nu este guvernată de dispozițiile fiscale în ceea ce privește obligația de plată a chiriei.
Astfel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că obligația contestatoarei constând în chirie este, potrivit contractului, echivalentă taxei de ocupare a domeniului privat al unității administrativ teritoriale, astfel că în mod corect debitele sunt calculate în titlul executoriu în raport cu aceste taxe (decizia civilă nr. 2910R/16.12.2010 a Tribunalului București).
Chiar dacă nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat pe cale de excepție, întrucât nu există identitatea de obiect, ci doar de părți și cauză, totuși statuările instanței civile de control judiciar au intrat în puterea de lucru judecat, fiind vorba despre efectul pozitiv al acestei prezumții legale, motiv pentru care contestatoarea nu poate repune în discuție chestiunea respectivă, întrucât ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur.
Într-adevăr, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, se constată că, urmare a dispoziției Primarului General nr. 1121/11.05.1998 (fila 87), a fost încheiat contractul de închiriere nr. 8685/15.05.1998 (filele 77-85), prin care părțile au prevăzut: chiria lunară, respectiv taxa pentru ocuparea terenului în scopul folosirii suprafeței închiriate, este calculată în baza HCGMB nr. 213/1997 (art. IV) și că locatarii se obligă să plătească trimestrial anticipat chiria, respectiv taxa pentru ocuparea terenului conform HCGMB nr. 213/1997 (art. V).
Din analiza acestor clauze contractuale rezultă că părțile au avut în vedere ca prețul folosinței (chiria) să fie echivalent taxei pentru ocuparea domeniului public sub aspectul cuantumului ei, motiv pentru care apare ca vădit neîntemeiată susținerea contestatoarei că nu ar fi aplicabile dispozițiile normative locale privind perceperea unor taxe speciale aferente ocupării domeniului public sau privat al statului, întrucât nu este vorba despre construcții neautorizate, ci despre chiria negociată de părți, iar modificarea unei clauze contractuale poate interveni numai prin acordul părților, astfel încât nu se poate percepe pentru același bun o chirie stabilită potrivit convenției părților și o taxă ce se datorează numai în lipsa unei convenții.
În realitate, contestatoarea nu are de achitat două sume distincte (chiria și taxa pentru ocuparea domeniului public), ci una singură, cu titlu de chirie, care însă este echivalentă taxei pentru ocuparea domeniului public, respectiv se va calcula potrivit actelor normative locale care reglementează această taxă și în cuantumul prevăzut de acestea.
Prin urmare, nu este vorba despre o modificare a clauzelor contractuale, cu nerespectarea principiului forței obligatorii a convenției prevăzut de art. 969 din vechiul Cod civil, ci tocmai despre aplicarea acestui principiu între părțile contractante. Tocmai de aceea, HCGMB nr. 213/1997 instituind taxa respectivă numai pentru perioada 01.07._99 și termenul de aplicare fiind prelungit anual prin hotărâri ale CGMB, contestatoarea a fost de acord să achite taxa respectivă de-a lungul anilor, acesta fiind titlul în baza căruia intimata solicită contestatoarei plata sumelor datorate.
În consecință, contrar opiniei contestatoarei, instanța constată că voința reală a părților la momentul încheierii contractului nr. 8685/15.05.1998 a fost aceea de a stabili în sarcina locatarului obligația de plată a unei singure creanțe denumită chirie lunară, iar în ceea ce privește contravaloarea acesteia tot părțile au fost cele care au determinat-o prin raportare la HCGMB nr. 213/1997.
În ceea ce privește noțiunea de „chirie” aceleași părți au folosit cu sensul de sinonim sintagma „taxa pentru ocuparea terenului pentru folosirea suprafeței închiriate”.
În consecință, s-a realizat o aplicare pe deplin a disp. art. 969 C.civ. (privind forța obligatorie a contractelor), fiind vădit neîntemeiate susținerile contestatoarei în sensul că voința reală a părților ar fi fost aceea de a se plăti/încasa două categorii diferite de sume plătibile cu titlu de contraprestație pentru folosința spațiului închiriat, una cu titlu de chirie, alta cu titlu de taxă pentru ocuparea terenului în scopul folosirii suprafeței închiriate.
Potrivit disp. art. IV „Chiria lunară respectiv taxa pentru ocuparea terenului pentru folosirea suprafeței închiriate este calculată în baza HCGMB nr. 213/1997 … ” iar conform art. V „Locatarii se obligă să exploateze întregul bun și să plătească trimestrial anticipat chiria respectiv taxa pentru ocuparea terenului conform Hotărârii HCGMB nr. 213/1997”.
Intenția părților rezultă expres din contract, atât din clauzele evocate, cât și din interpretarea sistematică a întregului act, fiind evidentă voința de a se achita de către locatar o singură chirie cu titlu de taxă pentru ocuparea terenului pentru folosirea suprafeței închiriate, tocmai pentru a se evita plata unei astfel de creanțe în mod distinct de către locatar. Aceeași voință rezultă din conduita tacită dar neîndoielnică a părților de executare a contractului, în sensul că societatea contestatoare nu a achitat niciodată în contul menționatului contract două sume distincte, cu titlu de chirie și de taxă.
În cazul în care voința părților ar fi fost în sensul de a se achita atât o chirie cât și o taxă, nu ar fi fost folosită noțiunea de „respectiv” ci cuvântul „și” cu arătarea pentru fiecare creanță în parte a cuantumului sumei de achitat, fie în mod determinat, fie determinabil.
Așa fiind, echivalarea chiriei cu taxa de ocupare a domeniului public/privat s-a realizat conform voinței părților, fiind abuzivă conduita contestatoarei de a semna actul în forma mai sus expusă și a invoca în prezent o altă voință, contrară, diferită celei ce rezultă cu puterea evidenței.
În raport de acestea, de clauzele contractuale asumate prin semnătură dar și printr-o executare corespunzătoare a contractului (cel puțin o anumită perioadă de timp), este neîntemeiată cererea contestatoarei de a se constata că aplicarea dispozițiilor normative ce prevăd perceperea unor taxe speciale aferente ocupării domeniului public sau privat al statului este nelegală.
În plus, mai constată instanța că incidența menționatelor acte normative este firească în raport de calitatea uneia dintre părți și de natura juridică a bunului ce face obiectul contractului de închiriere, aspecte de natură să imprime un anumit specific raporturilor juridice și deci obligațiilor contractuale ale părților.
Asupra susținerilor în concret ale contestatoarei, în sensul că nu a fost intenția părților de a supune chiria vreunei indexări determinate de majorarea taxelor locale de ocupare a domeniului privat, ori și de a face aplicarea hotărârilor succesive care reglementează structura, cuantumul și modul de percepere a taxei locale de ocupare a domeniului public sau privat, acestea sunt de asemenea neîntemeiate.
În acest sens instanța are în vedere considerentele Deciziei civile nr. 2910/16.12.2010 care tranșează această problemă de drept în mod irevocabil, și de care nu se poate face abstracție, în temeiul principiul autorității de lucru judecat.
Astfel, s-a constatat că beneficiul folosinței spațiului din București, Pasajul Pietonal Piața Presei Libere, sector 1, revine contestatoarei S.C. T. Investiții și Servicii S.R.L. în condițiile stabilite în contractul de închiriere nr. 8685/15.05.1998 potrivit căruia chiria este echivalentă taxei pentru ocuparea terenului (art. IV alin. 1 și art. V) iar penalitățile se calculează conform HCGMB 213/1997 (și, evident, actelor ulterioare modificatoare, dacă e cazul).
Ulterior acestui contract, în urma cedării drepturilor celui de-al doilea locatar către contestatoare și prin preluarea patrimoniului DGAFI de AFI și apoi transferarea dreptului de administrare la Primăria sectorului 1 București, s-au schimbat părțile convenției, dar nu și conținutul acesteia.
Prin urmare, obligația intimatei contestatoare constând în chirie este, potrivit contractului, echivalentă taxei de ocupare a domeniului privat al unității administrativ teritoriale, astfel că în mod corect debitele sunt calculate în titlul executoriu în raport de aceste taxe.
În sfârșit, susținerile contestatoarei referitoare la inaplicabilitatea în ce o privește a actelor normative sunt neîntemeiate și în raport de caracterul imperativ al dispozițiilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (art. 283 alin. 1, 2 și 3) și ale HG nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 (pct. 224 alin. 1).
Cu referire la susținerile contestatoarei în sensul că suma este datorată cu titlu de chirie, iar intimata nu are abilitatea legală de a încasa chirii, instanța reține că, prin Decizia nr. 1648/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată, în mod irevocabil, acțiunea prin care contestatoarea a solicitat să se constate că natura juridică a contravalorii folosinței spațiului închiriat este aceea de chirie, iar nu de taxă de ocupare a domeniului public sau privat al municipalității.
S-a reținut că, astfel cum rezultă din cuprinsul art. IV din contractul de închiriere nr. 8685/15.05.1998, chiria lunară, respectiv taxa pentru ocuparea terenului pentru folosirea suprafeței închiriate se calculează în baza HCGMB nr. 213/1997, iar prin anexa nr. 1 pct. 3 la aceasta s-a instituit o taxă de ocupare provizorie a domeniului privat al statului până la data de 01.07.1998, prelungită apoi până la 31.12.1999, ulterior adoptându-se anual hotărâri prin care s-a stabilit cuantumul impozitelor și taxelor locale.
De asemenea, instanța reține că, prin HCGMB nr. 152/20.07.2001 s-a stabilit că direcțiile de impozite și taxe de pe lângă primăriile sectoarelor 1-6 au preluat activitatea de stabilire, încasare, urmărire și recuperare a taxei locale de ocupare a domeniului privat al statului, fiind astfel justificată abilitatea legală a intimatei de a încasa chirii, contrar susținerilor contestatoarei.
Nici susținerile contestatoarei cu privire la inexistența unui titlul de creanță nu pot fi primite câtă vreme, astfel cum s-a reținut în precedent, sumele de bani au fost calculate și pretinse de intimată în baza contractului de închiriere încheiat de contestatoare, conform atribuțiilor legale ale intimatei. De altfel, încă din anul 1998, contestatoarea a achitat aceste sume, calculate cu titlul de taxe, conform prevederilor enunțate.
Cu referire la susținerile legate de greșita încadrare a amenajărilor efectuate cu privire la imobil în categoria bunurilor imobile pentru care în sarcina contestatoarei a fost impusă obligația de plată a impozitului pe clădiri, instanța reține că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, lucrările efectuate privesc compartimentarea și amenajarea spațiului ce face obiectul contractului de închiriere, iar conform art. 249 alin. 5 C. fiscal „o clădire este orice construcție situată deasupra solului si/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite”.
Prin urmare, lucrările efectuate de către contestatoare (pentru care a solicitat și a obținut autorizație de construire, autorizație necesară pentru efectuarea de operațiuni de construire privitoare la imobile), finalizate cu partajări și amenajări de încăperi de tipul stand de vânzare constituie bunuri imobile (clădiri) astfel cum sunt definite de dispozițiile legale menționate, pentru care, în mod corect, a fost calculat impozit pe clădire.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează a respinge contestația la executare ca neîntemeiată. Cu referire la dispozițiile art. 274 C.proc.civ., instanța urmează a lua act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare.
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare. formulată de contestatoarea S.C. T. I. ȘI SERVICII S.R.L. cu sediul ales la CA E., I. din București, .. 12, ., citată și la lichidator judiciar A.H.& CO Expert Insolv SPRL din București, ., ., ap. 42, . în contradictoriu cu intimata C. L. SECTOR 1 - DIRECTIA GENERALĂ IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE cu sediul în București, .. 21-23, sector 1.
Ia act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.05.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
Red./Thred. R.I.V/C.I.C/17.06.2015/5ex.
| ← Actiune in regres. Încheierea nr. 27/2015. Judecătoria... | Întoarcere executare. Sentința nr. 8251/2015. Judecătoria... → |
|---|
