Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 11-11-2015 în dosarul nr. 21058/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015
Ședința publică de la 11.11.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ș. C. M.
GREFIER: B. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta D. C. și pe pârâta P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 21.10.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 28.10.2015 și ulterior la data de 11.11.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.04.2015 sub nr._, reclamanta D. C. a chemat în judecată pe pârâta P. B. ROMANIA S.A. solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor art. 3.2 și art. 4 din contractul de credit nr._32106/05.08.2008, obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui Libor și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare în cuantum de 1.113 CHF și cu titlu de dobândă excedentară, constarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea ) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulament valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 05.08.2008, între părți s-a încheiat Contractul de credit nr._32106/05.08.2008 în valoare de 22.260 CHF, suma urmând a fi rambursată în 120 rate lunare. Conform art. 3.2 din contract, „ rata dobânzii este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării și gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, conform Cap. III.” Potrivit art. III – termenii împrumutului, rata dobânzii pentru primele 80 de luni din perioada creditului este de 11,25 %, pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului de 8,95 %, în principiu, deoarece, banca poate modifica dobânda în orice moment potrivit deciziei sale.
A precizat reclamanta faptul că, una dintre modificările aduse de OUG 174/2008 în materia creditelor de consum, a fost indicarea în mod obligatoriu în contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii, astfel încât, clientul să poată cunoaște valoarea ratei de dobândă prin consultarea unui indicator public, ce evoluează în funcție de piața financiară și nu de voința sau politica băncii, dobânda fiind formată din indicele de referință și marjă, iar marja rămâne întotdeauna fixă, singura componentă a dobânzii variabilă fiind indicele de inflație. De asemenea, reclamanta a arătat că, clauza enunțată în art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul și rămâne la latitudinea discreționară a băncii modificarea dobânzii, fără a exista posibilitatea de a verifica necesitatea schimbărilor impuse, fiind interpretată numai în favoarea băncii.
Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, reclamanta a solicitat să se rețină că, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale OUG 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamanților vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, aceasta fiind imprescriptibilă.
În ceea ce privește comisionul de acordare în cuantum de 1.113 CHF prevăzut la art. 4 și la cap. III, reclamanta consideră că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.
Cu privire la clauza de risc valutar, reclamanta a precizat că este una abuzivă, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, reclamanta consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic, hiper-valorizarea CHF constituind un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb.
A mai arătat că, conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, plățile, încasările, transferurile și orice alte operațiuni între rezidenți, se realizează numai în monedă națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa 2, în această anexă nefiind menționată achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. 50/2010, Legea 193/2000, O.G. 21/1992, OUG 99/2006, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele N.C.pr.civ., art. 480, 992 Vechiul cod civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 TFUE, Decizia Kasler.
La cererea de chemare în judecată au fost atașate înscrisuri, în copie certificată pentru conformitate cu originalul (filele 18-26).
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, față de prevederile art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. 80/2013.
La data de 15.04.2015, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că, în speță, clauzele contractuale reclamate nu au un caracter abuziv, întrucât o clauza contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar si inteligibil exprimată/redactată. A menționat că banca a creat condițiile pentru ca toate clauzele contractului să fie negociate, iar împrumutatul a avut ocazia efectivă de a discuta clauzele contractuale și de a le modifica în urma negocierii. Aceasta a precizat că prevederile menționate din Contractul de credit sunt clare și fără echivoc, au fost însușite de către consumator prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din Codul Civil de la 1864, și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta. Contractul de credit încheiat de părți nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre parți, iar asumarea riscului doar de către banca a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unor astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile (pe de o parte, Banca si pe de alta parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor deja data Încheierii Contractului de credit, chiar daca obligația împrumutatului este una cu executare succesiva. Prin urmare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea Contractului de credit, astfel încât o eventuală situație financiară precară a reclamantului, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui o justificare legală pentru neexecutarea de către aceasta a obligațiilor contractuale negociate, reglementate, consimțite și asumate contractual, prin încheierea Contractului de credit.
Pârâta a arătat că reclamanta nu îndeplinește condițiile pentru a se încadra în noțiunea de „consumator profan”, în condițiile în care are studii postuniversitar și nu poate fi considerată consumator profan, raportat la profesia acesteia de economist și la domeniul în care activează (având poziție de conducere într-o societate de investiții financiare).
Cu privire la situația de fapt, pârâta a arătat că, la încheierea contractului, banca a urmat procedura de informare conform normelor interne, iar reclamanta a optat pentru un produs de creditare cu dobândă variabilă. La data de 26.11.2008, banca a trimis reclamantei notificarea nr._ prin care i-a adus la cunoștință că începând cu data de 31.10.2008 ratele aplicabile dobânzii vor fi: i) pentru primele două treimi din perioada totală a creditului 12; ii) pentru ultima treime din perioada totală a creditului 9,6%. Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, contractul de credit a fost aliniat noilor prevederi, sens în care informarea reclamantei s-a realizat potrivit art. 11 alin. 2 din OUG 50/2010, ca urmare, începând cu data de 19.09.2010 dobânda variabilă a creditului este formată din marjă fixă (11,8% pentru primele două treimi și 9,4% pentru ultima treime din perioada creditului) + indicele Libor la 3 luni, din această modificare coroborată cu scăderea constantă a valorii indicelui LIBOR comparativ cu data semnării contractului, rezultă că reclamanta plătește în prezent o sumă mai mică cu titlu de dobândă decât la momentul semnării contractului.
Pârâta a precizat că reclamantul a avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar-bancară, clauzele contractuale reclamate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar banca a acționat cu bună-credință. Cu privire la variația dobânzii, pârâta a arătat că, prin art. 37 din OUG 50/2010 legiuitorul a statuat că dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/LIBOR/ROBOR rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o/ anumită marjă fixă, iar ulterior, dispozițiile art. 37 din OUG au fost modificate prin Legea nr., creditorul având obligația de a adăuga o anumită marjă fixă la indicele de referință sa la rata dobânzii de referință a BNR.
Aceasta a mai indicat că, prin Actul adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, banca s-a conformat dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, instituind ca fiind fixă marja băncii începând cu data de 19.09.2010. Cererea reclamantului privind constatarea caracterului pretins abuziv al clauzelor care permiteau variația marjei băncii, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, este neîntemeiată, având în vedere că, anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, modificarea marjei nu era interzisă de legislația în vigoare, iar ulterior banca s-a conformat și a „înghețat” marja potrivit noilor dispoziții.
Cu privire la comisionul de acordare credit, pârâta a arătat că a fost perceput de bancă pentru amortizarea costului pe care banca l-a suportat prin acordarea creditului, inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica si servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc., cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității băncii. A mai precizat că, valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar și inteligibil, încă de la data semnării contractului de credit, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de propria culpă, de lipsa de minimă diligență cu privire la verificarea cuantumului comisionului și a existenței acestuia, acest comision fiind prevăzut de lege.
A menționat că riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul sau sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonoma, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul. Clauzele privind restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv; clauzele privind restituirea împrumutului in moneda in care a fost deblocat creditul au fost redactate în mod clar și inteligibil, neavând caracter abuziv. Pârâta a subliniat că prevederile art. 1271 cod civil 2011 sunt aplicabile „numai contractelor încheiate după . Codului civil”, conform art. 107 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Prin urmare, în cazul contractelor de credit, instanța nu poate interveni în convenția părților pentru a dispune modificarea contractelor prin convertirea contractelor de credit în altă monedă și prin efectuarea acestei conversii la cursul de schimb de la data semnării acestora.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile dispozițiile art. 205 și urm. Cod procedură civilă; art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; art. 117 alin. (2) din O.U.G. 99/2006, art. 37 si art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010; și art. 969 Cod civil 1864.
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru reclamant și pentru pârâtă proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriile reciproce, respingând proba cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate, solicitată de reclamant, și proba testimonială cu un martor, solicitată de către pârâtă.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
În fapt, la data de 05.08.2008, între pârâta P. B. ROMANIA S.A., pe de o parte și reclamanta D. C., s-a încheiat Contractul de credit nr._32106/05.08.2005, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 22.260 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La art. 3.2 din contract s-a menționat că dobânda este variabilă, fiind calculată în funcție de evoluția pieței financiar – bancare și/sau a costului finanțării și gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, banca rezerându-și dreptul de a modifica ratele de dobândă menționată. În cazul majorării dobânzii ca urmare a măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii, în această situație fiind obligat să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății în același interval de 30 de zile.
La Capitolul III s-a prevăzut că comisionul de acordare este în cuantum de 5%, perioada creditului este 120 luni, pentru primele 80 luni rata dobânzii este de 11,25%, iar pentru ultimele 40 luni rata dobânzii este de 8,95%.
În Contractul de credit nu există nicio clauză în care să se menționeze formula de calcul a marjei băncii și modalitatea în care aceasta poate varia.
Potrivit art. 8.1 din contract, împrumutatul și/sau împrumutatul solidar va/vor rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale, conform graficului de rambursare, parte integrantă a contractului, în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului.
Contractul de credit este însușit de pârâtă, prin semnătura directorului sucursalei și a ofițerului de credit, precum și de reclamantă, în calitate de împrumutat.
Prin actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractului de credit de nevoi personale, încheiat la 19.09.2010, au fost modificate prevederile cu referire la rata dobânzii, aceasta fiind stabilită ca un procent fix, fiind diferențiată ca și nivel în două perioade, variabilă și revizuibilă, în sens pozitiv sau negativ, în funcție de indicele de referință, respectiv CHFLIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, marjă care pentru primele două treimi este în cuantum de 11,8 %, iar pentru ultima treime este de 9,4%.
În drept, față de situația de fapt expusă, se impune, în primul rând, precizarea că, având în vedere încheierea contractului de credit anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.
Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. Reclamanta este consumator în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acționat în scopuri personale, astfel cum rezultă și din denumirea contractului, indiferent dacă aceasta are calitate de economist.
Potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din această Lege stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează comportamentul neloaial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art.4 alin.5 și 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb.
În ceea ce privește Contractul de credit nr._32106/05.08.2005, instanța stabilește că acesta reprezintă contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfășurarea relațiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.
Susținerile pârâtei referitoare la „caracterul negociat” al clauzelor sunt vădit neîntemeiate, întrucât aducerea la cunoștința clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.
Cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situație, instanța reține că aceste contracte de credit sunt preformulate de bancă, standardizate, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
În acest sens, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Astfel, observând convenția de credit intervenită între reclamantă și pârâta P. B. ROMANIA S.A., este evident ca aceasta cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenției fiindu-i impusă de către bancă.
Referitor la clauza nr. 3.2 din contractul de credit invocată de reclamantă ca fiind abuzivă referitor la caracterul variabil al dobânzii, instanța reține că prin actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractului de credit de nevoi personale, încheiat la 19.09.2010, au fost modificate prevederile cu referire la rata dobânzii, aceasta fiind stabilită ca un procent anual, fiind diferențiată ca și nivel în două perioade, variabilă și revizuibilă, în sens pozitiv sau negativ, în funcție de indicele de referință, respectiv CHFLIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, marjă care pentru primele două treimi este în cuantum de 11,8 %, iar pentru ultima treime este de 9,4%.
Ulterior, la solicitarea reclamantei au fost încheiate acte adiționale nr. 1/13.08.2008, nr. 2/17.03.2010, nr. 3/02.09.2010, nr. 4/13.03.2012, nr. 5/23.07.2012, nr. 6/21.01.2013, prin care în principal a fost restructurat creditul și reclamanta a fost scutită de la plata principalului și parțial de la plata dobânzii creditului pentru o perioadă de 15 luni, respectiv perioada 19.08._10, 19.03._10, 19.09._11, iar perioada de restituire a creditului a fost mărită până la 150 luni, toate acestea fiind măsuri prin care banca a venit în ajutorul împrumutatului.
De asemenea, cu privire la marja băncii, în două acte adiționale semnate de către reclamantă nr. 4 și 5 se face referire clară la marja fixă a băncii astfel cum a fost modificată prin actul adițional de aliniere la OUG 50/2010, în sensul că va fi în cuantum de 11,8% pentru perioada reprezentând primele 2/3 din durata creditului și 9,4 % pentru perioada reprezentând ultima 1/3 din durata creditului.
Conform art.1 lit.a din anexa la Legea nr.193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Analizând modul în care dobânda contractuală a fost stabilită în cadrul contractului de credit, instanța constată că aceasta a fost variabilă, însă au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită arbitrar de către bancă.
Mai mult, prin actele adiționale încheiate ulterior și semnate de către reclamantă a fost eliminat caracterul variabil al dobânzii astfel cum prevede OUG 50/2010, act normativ care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, marja fixă a băncii fiind stabilită în cuantum de 11,8% pentru primele două treimi și 9,4% pentru ultima treime, dobânda variind numai în funcție de evoluția indicelui LIBOR, care depinde de alți factori externi de pe piața bancară.
Astfel, din graficul depus de pârâtă la dosarul cauzei, rezultă că rata dobânzii nu a fost majorată după . actelor adiționale acceptate de către reclamantă prin semnătură, acte adiționale încheiate la cererea acesteia, iar indicele LIBOR a variat atât în sens ascendent, cât și în sens descendent, astfel că, nu se poate pune problema creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ca urmare a modificării discreționare a ratei de către pârâtă.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea privind constatarea ca fiind abuzive a clauzelor privind dobânda și pe cale de consecință și cererea privind obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului, precum și la restituirea sumelor ce ar fi fost încasate abuziv cu titlu de dobândă excedentară.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare credit prevăzut de art. 4, instanța reține că acesta este întemeiat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Astfel, referitor la caracterul nenegociat al clauzei cuprinse la art. 4 din contract, instanța învederează că, așa cum s-a arătat mai sus, acesta se regăsește cu privire la toate comisioanele percepute de unitatea bancară, fiind vădit neîntemeiată susținerea pârâtei în sensul că această clauză are caracter negociat. Aducerea la cunoștința clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului, iar faptul că împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia eliminarea comisioanelor la încheierea contractului de credit este în afara oricărui dubiu, având în vedere că obligația de plată a comisionului de acordare este prevăzută la art. 4 din contract.
Instanța apreciază, însă, că perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, în procent de 5% din valoarea totală a creditului acordat creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, plata sumei de 1060 CHF, nefiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate și emiterea graficului de rambursare.
Totodată, instanța constată că valoarea comisionului de acordare este mare în raport de valoare creditului, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și neputând fi justificat de către pârâtă, în condițiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestuia nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Susținerile pârâtei cu privire la manifestarea unui acord de voință din partea consumatorului și care obligă partea inclusiv în privința acestui comision nu pot fi primite. Aceasta deoarece consimțământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractantului aflat într-o poziție defavorabilă.
Prin urmare, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare, prevăzute la art. 4 Contractul de împrumut și, pe cale de consecință, va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 1060 CHF, în lei la cursul BNR din data plății.
În ceea ce privește capătul 4 de cerere, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contract, clauză care nu a fost identificată de reclamantă, instanța apreciază ca este neîntemeiat.
Clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speța de față, deprecierea este suportată de reclamant).
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, reclamantul fiind obligat să depună un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamant anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elvețieni creditului pentru satisfacerea unor nevoi personale, împrumutatul asumându-și aceste riscuri ale produsului de creditare.
Instanța are în vedere că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (națională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor. Astfel, în speța de față, instanța stabilește, în afara oricărui dubiu, că acordarea creditelor în moneda CHF s-a făcut la solicitarea reclamantului, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.
Această opțiune a fost făcută conștient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât și de alți furnizori de produse bancare: cost mai redus și acces la o sumă mai mare de bani.
Prin urmare, instanța nu va reține lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului și riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opțiunea împrumutaților de a accesa un credit în CHF.
Întrucât cele trei condiții pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată, în concret, de către judecător ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite cumulativ, neputându-se reține lipsa de negociere în speța de față, instanța va concluziona că obligația reclamantului de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
În ceea ce privește aprecierea cursului CHF, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă. Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conștient la momentul la care și-a luat acest angajament.
Chiar dacă reclamantul (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară.
Astfel, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamanților suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul Chf-Ron ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. La data scadentă a ratei lunare, acesta este obligat să depună suma datorată în CHF, deoarece suma împrumutată a fost acordată în CHF și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii CHF, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-Ron, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Or, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în CHF, nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma BNR nr. 10/2005, Norma BNR nr. 20/2006, Regulamentul BNR nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-Ron de la data încheierii contractului de credit, instanța va reține că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speță, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în CHF, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății. Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
În speță nu este vorba despre o denominare a creditului, întrucât ”denominat” înseamnă că suma creditului a fost înregistrată și calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) și restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda națională.
Aceasta este de altfel diferența esențială dintre situația dedusă judecății în prezentul dosar și situația din Ungaria, vizată prin hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva OTP B.. În timp ce în Ungaria reclamanții au primit împrumutul în moneda națională (forinți), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referință, în România, Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operațiuni, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 și alin. 11 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută, iar plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu). Însă, conform art. 3 alin. 2 din Regulament, toate celelalte operațiuni între rezidenți care nu fac obiectul alin. 1 și alin. 11 pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută.
În speță, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamant, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul nu sunt nelegale, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferență dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Pentru aceste considerente, având în vedere că prin formularea acestui petit, se urmărește de către reclamant modificarea contractului de credit, deși clauzele care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care au fost acordate nu sunt abuzive, solicitarea acestora fiind contrară art. 969, art. 1073 și art. 1578 Cod civil din 1864, instanța va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere analizate.
Având în vedere că instanța a constatat existența unei clauze abuzive în contractul încheiat cu reclamanta, în temeiul art. 453 C.pr.civ., va respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta D. C., cu domiciliul în sector 5, București, CALEA RAHOVEI - ELECTROMAGNETICA BUSINESS PARK, nr. 266 - 268, ..08, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA., cu sediul în sector 1, București, .. 29 - 31
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de împrumut pentru nevoi personale nr._32106/05.08.2008: - art. 4 în ceea ce privește comisionul de acordare.
Dispune înlăturarea clauzei constatată ca fiind abuzivă din contractul de credit nr._32106/05.08.2008.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma achitată cu titlu de comision de acordare, în lei la cursul BNR din data plății.
Respinge în rest pretențiile ca neîntemeiate.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.11.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
Ș. C. MădălinaBunea I.
10 decembrie 2015
Red./Teh. Ș.C./B.I./4 ex.
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Validare poprire. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
