Acţiune în constatare. Sentința nr. 8506/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Sentința nr. 8506/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 11-05-2016 în dosarul nr. 8506/2016

document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:JDS1B:2016:001._

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI

SENTINȚA CIVILĂ NR. 8506/2016

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE_ 2016

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE - A. M. IUTIȘ

GREFIER - M. V.

Pe rol se află judecarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, formulată de pe reclamantul A. I. M., cu domiciliul procesual ales la S. P. și Asociații, în București, Splaiul Unirii, nr. 223, ., în contradictoriu cu pârâta S. R. B. S.A., cu sediul în București, Calea Floreasca, Clădirea Sky Tower, nr. 246C, . 1.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reclamantul, prin avocat, care depune împuternicire avocațială și pârâta, prin avocat, care depune delegație de substituire.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează numărul și obiectul cauzei, numele părților, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare

Instanța acordă cuvântul asupra probatoriului.

Părțile depun înscrisuri și suporturile CD solicitate de instanță.

Părțile, având pe rând cuvântul, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.

În temeiul art. 255 și 258 C. proc. civ., instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri, apreciind că aceasta este admisibilă potrivit legii și poate conduce la soluționarea procesului.

Instanța acordă cuvântul asupra estimării duratei procesului.

Părțile, având pe rând cuvântul, prin avocat, arată că cererea poate fi soluționata la acest termen.

În temeiul art. 238 C. proc. civ., raportat la natura cauzei și la specificul probelor încuviințate, instanța apreciază că cercetarea procesului se poate realiza la acest termen de judecată.

În temeiul art. 244 C. proc. civ., instanța declară încheiată cercetarea procesului și, în temeiul art. 392 C. proc. civ., constatând că părțile nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt incidente de soluționat, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei și acordă cuvântul părților pentru a-și susține cererile și apărările formulate în proces.

Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată și constatarea absolută a clauzelor indicate. Cu cheltuieli de judecată.

Pârâta, prin avocat, solicită respingerea cererii. Susține că nu există niciun temei juridic care să atragă nulitatea clauzelor criticate de reclamant. Arată că aceste clauze țin de esența contractului. Precizează că obligația de restituire se referă la tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate. Mai precizează că nulitatea se referă la aspecte ce țin de momentul încheierii contractului, însă aspectele învederate de reclamant sunt ulterioare semnării contractului. Precizează că reclamantul solicită, fără temei, nulitatea unor clauze incluse în actele adiționale.

Pârâta, prin avocat, arată că reclamantul a fost informat cu privire la riscul creșterii CHF, acesta asumându-și acest risc. Susține că banca și-a îndeplinit toate obligațiile precontractuale raportat la legislația în vigoare la nivelul anului 2007.

Referitor la obligația de consiliere și avertizare invocată, arată că această obligație nu există. De asemenea, precizează că recomandările menționate nu au caracter imperativ. Depune concluzii scrise. Precizează că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În temeiul art. 394 alin. (1) C. proc. civ., considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea deliberării și pronunțării hotărârii.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.01.2015, sub nr._, reclamantul A. I. M. alături de celelalte persoane indicate în Anexa 1, coloana A, au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta R. B. S.A., constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana N din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana G, respectiv din condițiile generale – Anexa 4, pentru încălcarea de către bancă a obligației de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, a obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, a obligației de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - L. indicat în Anexa 1, coloana J, obligarea pârâtei la plata către reclamanți în solidaritate activă a sumei de_ lei cu titlu de daune morale, precum și obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de_ lei, conform Anexei 5.

În motivarea cererii s-a arătat că perioada 2006-2008 este caracterizată de o creștere a consumului, o creștere fără precedent a pieței imobiliare, creștere susținută și încurajată de activitatea de creditare practicată mai mult sau mai puțin responsabil de instituțiile de creditare. La aprecierea cauzei, trebuie avut în vedere atât comportamentul băncii, cât și comportamentul consumatorilor, raportat la această perioadă de referință 2006-2008, întrucât în cei 6 ani care au trecut, profilul ambilor participanți la raportul juridic de creditare a suferit modificări importante.

S-a susținut că produsele de creditare erau prezentate, fiecare, în cele mai „atrăgătoare” maniere. Produsul „credit în CHF” era, însă, prezentat într-o manieră cert înșelătoare. înfrumusețată, în așa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs, în detrimentul creditelor în lei sau în euro. Mai mult, creditul în CHF era monetizat ca singură opțiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru credite în lei sau euro, pentru care se stabiliseră limite de îndatorare în raport de veniturile lunare ale clientului. Printr-o manipulare grosolană a regulilor legale si a statisticii, banca făcea ca acei clienți care nu se calificau pentru credite în lei sau în euro, să se califice, totuși, pentru creditul în CHF. Dacă a existat o „alegere” a creditului în CHF, atunci o astfel de „alegere” nu a aparținut clientului ci băncii.

În ceea ce privește caracterul toxic, reclamantul a arătat că la aprecierea acestuia și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare rațiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2006-2008, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și la perioada de reflecție) de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului și previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului. Relevanța campaniilor publicitare derulate chiar de alte instituții Bancare în perioada în care și pârâta oferea astfel de produse financiare este extrem de mare în ceea ce privește modul defectuos în care pârâta și-a îndeplinit obligația de informare precontractuală. Consumatorii au fost induși în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituțiilor bancare din perioada 2006-2008, de această eroare beneficiind inclusiv instituțiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare dar pe care îl aveau în ofertă. Cu alte cuvinte, trebuie reținut faptul că toți jucătorii de pe piața bancară au format un cartel, o înțelegere profund ilicită, prin care au convenit să-și folosească în comun resursele pentru a induce în conștiința consumatorilor „beneficiile” și „avantajele” creditelor în CHF - dovedite ulterior adevărate produse toxice - astfel încât ulterior să împartă piața consumatorilor de credite.

A mai susținut că CHF a pornit de la un curs de 1.9 - 2.2 LEI/CHF în 2006, a depășit încă din 2010 nivelul de 3 LEI/CHF, ajungând în prezent la aproximativ 4.32 lei, ceea ce a afectat grav veniturile împrumutaților, într-un mod imprevizibil și în pofida informațiilor privind așa-zisa stabilitate a CHF pe care aceștia le primiseră de la bancă cu ocazia contractării creditelor și care au stat la baza deciziei de a contracta creditul respectiv. Deși conștientă de acest risc, Banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate că avea această obligație legală; dimpotrivă, produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de contracta. Prin urmare, clauzele care instituie obligația de a restitui creditul în moneda „contractată” (CHF) sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare. Acordarea produsului de creditare în CHF reprezintă o practică comercială incorectă, a cărei sancționare o solicităm prin prezenta acțiune. Această realitate - anume că persoanele care au contractat credite în CHF au fost înșelate - este confirmată inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amânarea executării silite a persoanelor fizice care au accesat credite în franci elvețieni”, semnată de 11 deputați și senatori (PSD, PNL PDL, PPDD, UDMR).

S-a arătat că această campanie de promovare a fost încurajată prin declarații de presă ale reprezentanților băncilor: „Evoluția stabilă din ultimii ani a francului elvețian ne permite aplicarea unei dobânzi inferioare prin compararea cu credite similare acordate în valute tradiționale, rezultând de aici un beneficiu pentru clienții care aleg de la Piraeus B. această variantă de creditare” - declarație a dlui. C. P., Director General Retail Banking și Operațiuni Piraeus B.. Banca pârâtă nu a făcut notă discordantă față de celelalte instituții bancare care au pus în piață acest tip de credit, ba chiar a beneficiat din plin de promovarea într-un mod înșelător a creditelor în CHF în afara informațiilor înfrumusețate la care consumatorii aveau acces din campaniile publicitare prezente în piață, banca pârâtă nu a oferit alte lămuriri cu privire la specificul creditului în CHF iar materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitate „publicitatea trebuie să fie decentă, corectă și să fie elaborată în spiritul responsabilității sociale”, fiind o formă de publicitate înșelătoare și subliminală [art. 4 lit. b) și d din Lege, în forma în vigoare la momentul emiterii materialelor publicitare]. Acest tip de publicitate era interzis expres de art. 6 din acest act normativ, fiind de natură să atragă răspunderea pârâtei, conform art. 22 din lege.

În dreptul francez, a fost recunoscută expres existența unei obligații de avertizare a consumatorului asupra pericolului implicat de riscul valutar în ipoteza împrumuturilor contractate în monedă străină, aceasta făcând obiectul unei Recomandări a Autorității de Control Prudential din cadrul Banque de France. Printre altele, Autoritatea reține existența unei obligații a băncilor de a sensibiliza consilierii aflați în contact cu clientela, prezentarea riscurilor aferente produsului de creditare oferit în monedă străină în toate materialele publicitare utilizate, explicații oferite Clientului înainte de încheierea contractului. Recomandarea CERS si Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezintă veritabile materializări ale obligației de informare revenind profesioniștilor în temeiul dreptului comun (principiul bunei-credințe, reglementat și de art. 970 C. civ. din 1864) și a actelor normative din legislația protecției consumatorilor. Practic, se poate vorbi de confirmarea, printr-un Regulament BNR, a unei obligații preexistente în sarcina băncilor, în temeiul dreptului comun. În plus, aceste obligații puteau fi deduse și din Regulamente BNR anterioare (Regulamentul nr. 24/2011 și nr. 3/2007). Regulamentul nr. 3/2007 privind limitarea riscului la creditele destinate persoanelor fizice face vorbire despre realizarea activității de creditare în baza reglementărilor interne, care trebuie să cuprindă cel puțin următoarele: „procedura de clasificare a clientelei-țintă pe categorii de risc de nerambursare” (art. 4 lit. c). Or, la aprecierea riscului de nerambursare băncile au ignorat riscul valutar, componentă a riscului de nerambursare, prin neincluderea în reglementările interne a unei obligații de informare a clienților cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat creditul sau, deși au inclus-o, aceste obligații legale nu au fost respectate. Totodată, s-a susținut că alte state europene au introdus avertismente privind riscurile generate de împrumuturile în monedă străină din 2001 (Austria), 2004 (Ungaria), respectiv 2007 (Letonia).

Reclamantul a arătat că riscul cel mai mare implicat de creditele denominate în CHF era variația cursului valutar, aspect asupra căruia consumatorii nu au fost avertizați în niciun mod la încheierea contractelor deduse judecății. Acest tip de credit era practicat pentru prima dată în România în 2007-2008, iar moneda elvețiană a fost utilizată tocmai pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a cărui sancționare se impune. Impresia de stabilitate era indusă prin diferența dobânzii practicate, față de creditele în EURO sau USD (o diferență de peste 2 puncte procentuale - aspect dovedit prin înscrisurile din Anexa 3).

Astfel, s-a susținut că Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu întrucât un astfel de contract nu permite împrumutatului aprecierea impactului economic al acestuia iar clauza valutară inclusă în contractele de credit a prejudiciat și continuă să prejudicieze consumatorii români care au contractat împrumuturi, pentru că indexarea sumei pe care o aveau de rambursat s-a făcut la rata de schimb leu-franc elvețian, la un curs valutar care a explodat.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu clienții, pârâta încălcându-și obligațiile de informare care îi reveneau potrivit dreptului comun și potrivit legislației specifice din domeniul protecției consumatorilor. Evoluția cursului CHF a adus prejudicii consistente debitorilor și a avantajat băncile care obțin un profit suplimentar consistent.

A mai susținut că acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” în legislația franceză, întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micșorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în contrapartida unui risc reportat asupra anuităților ulterioare (viitoare). De asemenea, acest produs se caracterizează prin suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordării creditului. „Stabilitatea” indusă a cursului leu-franc elvețian nu s-a materializat, existând o apreciere de peste 100%¹¹ a acestei monede față de moneda națională, în condițiile în care francul elvețian a fost prezentat de Bancă drept o monedă stabilă. încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat, așa cum am arătat anterior, prin politici de publicitate înșelătoare sau agresivă din partea Băncii.

Reclamantul a arătat că nu avea niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elvețieni de vreme ce nu realiza venituri în această monedă, nu utiliza această monedă și nu cunoștea aproape nimic despre ea, decizia de a contracta un credit în franci elvețieni fiind indusă de bancă, printr-o promovare insistentă și prin neîndeplinirea obligației de informare. Mai mult, s-a susținut că nu este logic și nici economic justificat ca un stat european să ofere credite în orice altă monedă străină în afară de euro, cu excepția situațiilor în care consumatorul face dovada unor venituri constante în altă monedă străină. Acest fapt ar fi trebuit prevenit inclusiv de către Banca Națională, însă aceasta a rămas pasivă prin nereglarea pieței financiare, eșuând să protejeze securitatea financiară și monetară a consumatorilor români.

Reclamantul a arătat că în sarcina instituțiilor de credit există obligații pozitive, de informare, avertizare și consiliere, obligații care sunt plasate anterior încheierii contractului de credit. Momentul îndeplinirii lor este esențial deoarece numai așa își pot atinge scopul în vederea căruia ele au fost reglementate, respectiv acordarea unui termen de reflecție, în care impactul economic al produsului de creditare să poată fi analizat de consumator, astfel încât decizia de a contracta să fie luată în cunoștință de cauză. Nerespectarea de către Bancă a obligațiilor de informare, consiliere și avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu reclamanții reprezintă o încălcare a legii și circumstanțiază săvârșirea, de către aceasta, a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligația împrumutatului la restituirea creditului în franci elvețieni (CHF) la paritatea leu-franc elvețian de la data achitării fiecărei rate, precum și a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul-consumator.

Respectarea de către profesionist a obligației de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenție înainte de încheierea unui contract și asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea .nr. 193/2000, respectiv înțelegerea deplină a produselor de creditare de către consumatori. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile (pct. 86, Concluziile avocatului general din 12.02.2014, cauza Ârpâd Kâsler C-26/13).

A mai arătat reclamantul că un produs de creditare într-o monedă volatilă (franc elvețian), implicând riscuri semnificative, incontrolabile impunea respectarea de către Bancă a acestei obligații precontractuale de informare, precum și a obligațiilor de consiliere și avertizare. Potrivit doctrinei, obligația generală precontractuală de informare există independent de o prevedere expresă a legii. Temeiul juridic general al existenței obligației de informare rezidă în interpretarea extensivă a art. 970 alin. (1) C.civ. din 1864. Exigența respectării cerințelor bunei-credințe este cuprinsă și în legislația protecției consumatorilor, fiind unul dintre indiciile caracterului abuziv al unei clauze [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 79 Codul consumului]. Totodată, în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice, se regăsesc texte exprese cu privire la obligația băncii de informare a consumatorilor în etapa precontractuală: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Lege 190/1999, Directiva 2008/48/CE.

De asemenea Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor cuprinde un capitol dedicat „Informării și educării consumatorilor”. Cele mai relevante texte de lege cuprinse în Ordonanță sunt art. 3 lit. b) „de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor” (sbl. noastră), art. 18 „Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor. Aceste drepturi ale consumatorilor sunt reiterate în Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (art. 27 lit. b, art. 45, art. 47).

Jurisprudența CJUE a reținut explicit, în sarcina profesioniștilor, existența unei obligații precontractuale de informare în cauza C-415/ll Mohamed Aziz c. Caixa d’Est al vis deCațalunya.

Obligațiile de consiliere și avertizare ale împrumutatului la momentul acordării creditului sunt reprezentate de îndatorirea Băncii de a atrage atenția cocontractantului său asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate. Această obligație este cu atât mai conturată în materie de împrumut acordat unui consumator neavizat atunci când se referă la explicarea riscurilor implicate de un credit în franci elvețieni, fiind reglementată expres de legislația protecției consumatorilor. Un astfel de produs intră în sfera produselor considerate speculative - obligația de informare cu privire la aceste produse este mai conturată, obligând Banca să-și avertizeze clientul referitor la riscurile inerente încheierii unui contract de acest tip.

Obligația de consiliere a Băncii se desprinde din principiul enunțat mai sus, respectiv executarea cu bună-credință a convențiilor, atât în faza precontractuală cât și pe parcursul executării propriu-zise a contractului [art. 970 alin. (1) C.civ. din 1864]. Aceste obligații includ obligația de informare, fiind mai complexe și vizând inclusiv sfătuirea, orientarea și îndrumarea potențialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii unui anumit contract. S-a apreciat că obiectul obligației de consiliere este mai profund decât cel al informării obișnuite, întrucât debitorul nu se poate limita la enunțarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie să evidențieze clientului oportunitatea, în plan tehnic și/sau pecuniar, a încheierii contractului preconizat. Pentru o bună executare a datoriei de consiliere nu este suficientă simpla atenționare a cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnic ale unui echipament sau altul ci, este necesară asigurarea că profanul a achiziționat un bun corespunzător trebuințelor sale concrete. De altfel, asumarea unei astfel de obligații de către Bancă este expresă, acordarea unui credit fiind precedată în toate cazurile de analiza dosarului și îndrumarea potențialului client/împrumutat de un consilier de credit. Consilierii de credite, care au acționat în conformitate cu indicațiile și training-ul oferite de Bancă, nu și-au respectat obligațiile de consiliere și avertizare a împrumutaților asupra riscurilor inerente unui produs de creditare volatil, într-o monedă a cărei evoluție defavorabilă consumatorului ar fi trebuit să fie previzibilă pentru un profesionist de acest tip. Predictibilitatea cursului fiind explicabilă prin împrejurarea ca la momentul contractării creditelor, CHF se afla la un nivel minim istoric, fapt cunoscut și exploatat de banca pârâtă.

Reclamantul a arătat că nu este suficient ca acea clauză să fie clară, din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract. Or, tocmai nerespectarea acestei condiții a inteligibilității economice este denunțată prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la nerespectarea obligațiilor ce reveneau băncii în faza pre-contractuală, dar și prin raportare la publicitatea agresivă cu privire la un produs de creditare care prezenta riscuri majore de depreciere. Decizia pronunțată în cauza Kasler a fost deja aplicată de instanțele din România.

Astfel, s-a susținut că prin decizia civilă nr. 230/R/2014 pronunțată de Tribunalul G. - Secția a Il-a Civilă, prin care a fost modificată sentința pronunțată de Judecătoria G., a fost admisă acțiunea, banca pârâtă fiind obligată să convertească în RON creditul acordat reclamantei, la cursul de schimb de la momentul acordării acestuia. De asemenea, prin această hotărâre irevocabilă s-a reținut aplicabilitatea în cauză a deciziei CJUE Kasler OTP (C-26/13).

A mai arătat reclamantul că răspunderea civilă delictuală a băncii, se va materializa prin suportarea riscului valutar de către Bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului nostru, suportat în urma nerespectării de către Bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare și stabilirea obligației subsemnaților de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării, pentru fiecare convenție de credit în parte.

Având în vedere riscul valutar al monedei CHF, care nu a fost administrat corespunzător de către banca pârâtă și în absența oricărei informări, consilieri și avertizări a reclamantului cu privire la acest risc, s-a arătat că este evident ca a contractat un serviciu/produs defectuos, iar în acest sens au fost invocate următoarele reglementări: art. 17, art. 25, Art. 27 din Codul consumului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c), 12, 15, din O.G. nr. 21/1992.

S-a arătat că întrucât reclamantului i-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator s-a solicitat să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului și, odată constatat faptul că pârâta ne-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligația de restituire în CHF cu obligația de restituire în lei, conversiunea urmând a se realiza la data contractării creditului. Astfel restituirea în lei a sumei creditului, la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligației de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților, respectiv a înghețării cursului valutar L./CHF la momentul semnării contractului de credit.

Referitor la caracterul abuziv al clauzelor, prin raportare la dispozițiile Legii 193/2000, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 4 din actul normativ menționat, contractul fiind unul de adeziune, fără posibilitatea de negociere. S-a susținut că dezechilibrul semnificativ, contrar principiului bunei-credințe, se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară decât cea prevăzută în legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate. Prin încălcarea de către banca pârâtă a obligațiilor legale mai sus arătate, s-a susținut că acest dezechilibru este incontestabil, poziția juridică a consumatorului, garantată de legea română, fiind una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile și riscurile contractului în care se pregătește să intre. Modul în care profesionistul a acționat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia. Mai mult, punerea în piață a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate în finalul punctului 4.2, făcea evoluția cursului valutar perfect previzibilă din perspectiva băncii, și, în același timp, imposibil de anticipat de către subsemnații, pe baza nivelului de cunoaștere și de înțelegere.

În ceea ce privește conceptul de bună-credință în sensul Directivei 93/13/CEE și implicit al Legii nr. 193/2000, s-a arătat că acesta beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind evident faptul că pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă și completă și pe consultarea și avertizarea reclamantului de către bancă asupra implicațiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca acesta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor. Neexecutarea obligațiilor arătate în cuprinsul cererii, ce reveneau băncii anterior momentului încheierii contractului, a făcut imposibilă înțelegerea la acel moment de către reclamant a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta, element ce evidențiază reaua-credință cu care a acționat banca la momentul la care ne-a impus acordarea creditului în CHF.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Codului Consumului, ale O.G. 21/1992 și celelalte acte normativ invocate în cuprinsul acțiunii iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, fiind atașate la dosar următoarele: contractul, graficele de rambursare, grafice care atestă evoluția cursului de schimb valutar, speța L. C.. Banca B., 1920, Tribunalul I., materiale publicitare.

În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, excepția netimbrării acțiunii, inadmisibilității, lipsei de interese și excepția prescripției dreptului material la acțiune. În motivarea pe fond a întâmpinării, s-a arătat că creditul în valută în genere și creditul în CHF în particular nu este o noutate, un produs „exotic” cum susțin reclamanții, ci este un produs reglementat expres de (lege, aprobat de organismele de control pe piața bancară (BNR) și practicat pe toate piețele financiare libere.

Diferența esențială între creditul în valută și creditul în lei constă tocmai în acordarea unui împrumut în valută (o monedă străină pentru țara în care este acordat creditul), iar nu în moneda națională. Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză pentru nicio persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Ea impune, normal și firesc, împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare.

Pârâta a susținut că această obligație este o obligație esențială a împrumutatului, reglementată expres de lege (art. 1584 cod civil coroborată cu art. 1578 Cod civil) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului – art. 969 C. civ, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 C. civ. și principiul îmbogățirii fără justă cauză - nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane - sub sancțiuni nu numai pecuniare de drept civil (art. 1073 și următoarele C. civ.), dar și penale (art. 238 - abuzul de încredere).

La contractarea creditului, reclamantul a optat pentru creditul în CHF - credit mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale - dintr-o paletă largă de oferte de creditare - credite în Lei, Euro, USD, imobiliare, ipotecare. Această opțiune a fost făcută conștient de către reclamant în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât și de alți furnizori de produse bancare: cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de realiza investiții mai substanțiale (achiziția unei case sau unui teren mai mare, mai bine poziționat, construit recent etc., renovarea casei cu materiale de calitate mai bună sau de către firme care pot asigura o calitate profesionistă a manoperei, achiziția unei mașini mai scumpe - Mercedes, iar nu Opel - etc). S-a susținut că producerea unuia dintre riscuri, nu înseamnă că reclamantul nu a conștientizat dezavantajul ori că nu și l-a asumat ori că a fost indus în eroare.

Eroarea semnifică lipsa consimțământului sau viciu de consimțământ numai

atunci când debitorul nu a cunoscut natura actului care s-a încheiat - error in negotio -, obiectul asupra căruia s-a contractat - error in corpore -, calitățile substanțiale ale obiectului contractat - error in substantiam – calitățile persoanei contractante - error in personam. dolul - eroarea provocată - constituie viciu de consimțământ când inducerea în

eroare a unei persoane s-a făcut prin mijloace viclene sau dolosive.

S-a susținut că nici una din erorile de mai sus nu reprezintă viciu de consimțământ când eroarea provine din necunoașterea legii și, cu atât mai mult, din necunoașterea unei obligații esențiale firești care decurge dintr-un contract - obligația de a restitui ceea ce s-a împrumutat, acesta fiind motivul pentru care nici una din legile privind protecția consumatorului nu prevăd obligația de a informa consumatorul cu privire la obligația de rambursare și riscul valutar aferente acestei obligații, responsabilitățile și riscurile pe care le implică sunt fiind cunoscute consumatorului, întrucât intră în sfera de conștientizare a acestuia, în calitate de persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.

S-a mai arătat că este evident că riscul valutar în genere nu reprezintă un secret pentru consumator iar eroarea sau inducerea în eroare a debitorului nu poate exista cu privire la un fapt de notorietate. Mai mult, obligația de informare nu poartă asupra informațiilor accesibile împrumutaților.

Pârâta a susținut că cursul de schimb Ron/CHF nu este un element financiar determinat ori determinabil și, nici măcar, influențat ori influențabil de bancă. Cursul de schimb dintre L. și CHF este o rezultantă a cursul de schimb dintre Ron și Euro și a cursului de schimb dintre Euro și CHF stabilit pe piața valutara interbancară. Acesta este influențat de o . factori care pot interveni pe piață (creșterea investiților financiare străine în România, închiderea unor investiții străine în România, creșterea exporturilor, creșterea sau descreșterea depozitelor, creșterea sau descreșterea datoriei publice a României, nivelul de cont curent etc). Acești factori pot determina o cerere mai mare de Euro, creștere care pune presiune pe aprecierea euro în raport de leu, ori o infuzie de Euro pe piața românească, infuzie care pune presiune pentru scăderea valorii euro în raport de leu.

S-a mai arătat că banca nu avea interes să vândă un credit raportat la o valută cu risc mare de apreciere nici din perspectiva propriilor sale obligații, întrucât potrivit reglementarilor BNR (Regulamentul nr. 22/2006), banca este obligata sa aibă finanțări in CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate in CHF astfel încât poziția netă dintre ele sa nu depășească 10% din fondurile proprii (reglementare valabila pe toate valutele).

Pârâta a susținut că la fel ca obligația de informare, publicitatea nu poate fi înșelătoare cu privire la caracteristici ale produselor cunoscute de consumatori iar reclamantul a avut ocazia conștientizării angajamentului lor viitor față de Subscrisa câtă vreme fiecare reclamant a avut de la data depunerii cererii de credit și până la perfectarea convenției cel puțin 30 zile, timp necesar pentru îndeplinirea tuturor formalităților necesare aprobării și acordării creditului.

A fost invocată lipsa prejudiciului ca urmare a lipsei faptei ilicite - banca nu a săvârșit o încălcare a obligației de informare, consiliere, nu a folosit publicitate înșelătoare sau practici comerciale incorecte și, deci, nu a produs un prejudiciu. Mai mult, nu există vinovăție, întrucât banca a depus toate diligențele pentru informarea completă și corectă a consumatorilor, pentru acordarea unui credit cu risc de rambursare minim, cu respectarea tuturor exigențelor bancare și prudențiale incidente. Lansarea creditului s-a făcut în urma unor analize financiare temeinice, a fost aprobată conform cerințelor normelor bancare de toate organele interne ale băncii și de BNR, s-a făcut în baza unor proceduri de creditare complexe și în urma unei analize de creditare foarte riguroasă pentru fiecare împrumutat.

Pârâta a mai arătat că în cauză, nu există o practică comercială incorectă deoarece nu există o faptă dolosivă a băncii care să inducă în eroare consumatorul iar viciul/defecțiunea/toxicitatea invocată nu reprezintă un viciu ascuns pentru care să poată fi atrasă răspunderea comerciantului și activa obligația de garanție a acestuia. Totodată banca a susținut că riscul valutar aferent unui credit în valută nu reprezintă o neconformitate, un viciu al produsului bancar în valută.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale, în primul rând pârâta a susținut că acestea sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, având în vedere că reglementează obiectul și prețul contractului, dacă acestea sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Chiar în situația în care acestea ar putea face obiectul analizei din prisma dispozițiilor legii 193/2000, pârâta a arătat că a existat negociere iar reclamantul nu a probat existența dezechilibrului semnificativ și nici reaua - credință a băncii, limitându-se la anumite susțineri, neînsoțite de mijloace de probă. Mai mult, buna-credință a băncii este dovedită de comportamentul de pe parcursul derulării creditului. Astfel, banca solicitată de clienții săi, inclusiv reclamanții din prezenta cauză, să acorde facilități la rambursare, în limitele permise de normele bancare și, deci, în limitele puterii de control a băncii, a răspuns prompt cererilor acestora și a acordat condiții de restructurare foarte avantajoase și chiar reduceri substanțiale ale costurilor creditului.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, prin intermediul căruia acesta a solicitat respingerea excepțiilor ca neîntemeiate iar pe fond înlăturarea susținerilor societății bancare. Reclamantul a susținut că prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut constatarea nulității relative pentru vicierea consimțământului, ceea ce s-a susținut prin cerere fiind aceea că prin neinformarea și chiar inducerea în eroare a consumatorilor prin utilizarea de practici comerciale incorecte, Banca a acționat cu rea credință, element ce constituie una din condițiile constatării caracterului abuziv al clauzelor. Totodată, reclamantul a precizat că Legea 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora nu este aplicabilă produselor de creditare. În esență, au fost reiterate argumentele din cuprinsul acțiunii.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin intermediul căreia a solicitat instanței ca în cazul admiterii acțiunii, să oblige reclamanții la restituirea creditului în Ron, conversia creditului urmând a se face la cursul CHF/Ron de la data acordării creditului, cu luarea în considerarea a condițiilor de cost/rambursare a creditului în Lei, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit, Produsele aflate in oferta băncii la data acordării creditelor.

Reclamantul a formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat anularea cererii reconvențională pentru neprecizarea obiectului, valorii și modalității de calcul a acestuia, pentru neprecizarea motivelor de fapt și pentru insuficienta timbrare. Totodată a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca fiind lipsită de interes, motivat de faptul că pârâta nu a făcut să arate decât regulile aplicate cu titlu general activității de creditare, menționând faptul că nu s-a arătat în concret protecția cărui drept se urmărește și nici nu a justificat prejudiciul la care s-ar expune. Pe fond s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată, arătându-se că cererea reconvențională are un scop ilicit pentru a descuraja consumatorii în a se adresa instanței pentru apărarea drepturilor lor, iar dreptul pretins de către bancă nu există, deoarece aceasta solicită modificarea costurilor creditelor reclamanților fără să aibă acest drept.

La solicitarea instanței, reclamanții și-au completat Anexa 1 prin indicare și a valorii obiectului cererii. Totodată, au formulat precizări cu privire la capătul II de cerere, în sensul că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract iar perioada vizată de noul grafic de rambursare fiind reprezentată de data sesizării instanței și finalul perioadei de creditare.

Ulterior reclamantul a renunțat la cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Prin încheierea din data de 15.10.2015 Tribunalul București a dispus disjungerea cererii în raport de fiecare contract de credit în parte și formarea de dosare separate, astfel fiind înregistrat dosarul cu nr._/3/2015 privind pe reclamantul A. I. M.. Ulterior, prin sentința civilă nr. 114/14.01.2016, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, unde dosarul a fost înregistrat la data de 18.02.2016 sub nr._ .

La termenul din data de 16.03.2016, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care arată că renunță la judecarea cererii reconvenționale, precizând că susținerile din acea cerere sunt de fapt apărări de fond.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin încheierea pronunțată la data de 13.04.2016, instanța a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării, lipsei de interes, prescripției și inadmisibilității, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

În fapt, la data de 18.05.2007, s-a încheiat între reclamantul A. I. M. și pârâta S.C. R. B. S.A., contractul de credit nr. RM_, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 57.000 CHF, pentru o perioadă de 300 luni, conform art. 1 și art. 3 din contract.

Prin clauza cuprinsă la art. 5.1 din Contractul de credit s-a prevăzut că orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, iar conform art. 5.2. împrumutatul s-a obligat să ramburseze creditul în 300 rate lunare egale (incluzând credit și dobândă) în valoare de 329,90 CHF.

Părțile au stabilit, potrivit art. 5.4 teza III și 8.3 teza II că eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Potrivit susținerii reclamantului, necontestată de către pârâtă, perioada 2006-2088 s-a înregistrat o creștere a activității de creditare și a consumului, fiind preferate de către consumatori ofertele de creditare în CHF, întrucât prevedeau dobânzi mai mici. Se reține totodată că, nici la data încheierii contractului și nici în prezent, legislația românească nu interzice băncilor acordarea creditului în această monedă.

Instanța constată că reclamantul s-a adresat societății bancare, pentru contractarea unui credit destinat achiziționării unui imobil, iar pârâta a îndeplinit obligația de prezentare a ofertelor de creditare. Contrar susținerilor reclamantului, faptul că oferta de creditare în CHF a fost considerată cea mai avantajoasă nu conduce la concluzia că alegerea acestei oferte i-a aparținut pârâtei și nici nu probează reaua-credință a societății bancare și intenția de a induce în eroare consumatorul. Din contră, aceasta a fost oferta în limitele căreia s-a încadrat reclamantul, potrivit veniturilor sale, iar susținerile privind manipularea a regulilor legale și a statisticii nu au fost dovedite.

Pe de altă parte, starea de nevoie a reclamantului nu poate fi imputată societății bancare și nici costurile ridicate a celorlalte produse de creditare, reclamantul având oricând posibilitatea de a refuza încheierea contractului în CHF. În acest context, nu se poate vorbi despre inexistența acordului părților asupra monedei de contractare și restituire.

Instanța consideră că în speță nu s-a făcut nici dovada faptului că banca a prezentat reclamantului creditul în CHF ca fiind unul fără riscuri valutare. Astfel, reclamantul nu a dovedit susținerile sale privind conduita pretins ilicită a pârâtei, limitându-se la a anexa la dosar diverse oferte ale altor bănci sau articole de presă care nu sunt întocmite de către pârâta din prezenta cauză sau, chiar emise de această pârâtă, nu dovedesc intenția de a înșela, ci prezintă ofertele băncii, în deplină concordanță cu dispozițiile legale de la acel moment. Totodată, vădit neîntemeiate sunt și susținerile reclamantului privind existența unui cartel format de societățile bancare din România, având în vedere că acestea nu au fost însoțite de înscrisuri doveditoare, reclamantul limitându-se la a formula acuzații fără niciun suport probatoriu.

În raport de susținerile reclamantului privind publicitatea agresivă, simpla existență în ofertele pârâtei și a celorlalte societăți bancare, a creditelor în CHF, nu poate conduce la concluzia automată a existenței unei publicități agresive și a unei fapte ilicite la care au participat toate societățile bancare ce desfășoară activitate pe teritoriul român.

Instanța nu consideră că publicitatea desfășurată de pârâtă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 4 lit. b) și d) din Legea 148/2000 privind publicitatea, în forma în vigoare la momentul emiterii materialelor publicitare, ci din contră, din cuprinsul materialelor publicitare depuse la dosar, rezultă că promovarea creditelor în CHF a fost la momentul respectiv, decentă și corectă, pârâta neavând posibilitatea de a cunoaște că în viitor această monedă va înregistra creșteri ori descreșteri.

Conform art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Așadar, simplele afirmații ale reclamantului, nesusținute de probe, nu pot conduce la nașterea unei prezumții de culpă în sarcina pârâtei. Or, în speță, analiza înscrisurilor depuse, respectiv contractul de credit, graficul de rambursare, oferte financiare sau articole de presă, nu conduce la concluzia existenței unei fapte ilicite în sarcina pârâtei. De altfel, nu se poate pretinde unei societăți bancare, care în mod evident urmărește să realizeze profit, să refuze un client care solicită contractarea unui anumit credit din ofertele din portofoliul său.

În raport de clauzele contractuale al căror caracter abuziv se invocă, instanța reține că acestea au următorul conținut: art. 5.1 din contract - orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul, art. 5.2 din contract - împrumutatul s-a obligat să ramburseze creditul în 300 rate lunare egale (incluzând credit și dobândă), a căror valoare, la data încheierii contractului este de 329,90 CHF, art. 5.4 teza III și 8.3 teza II din contract - eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Instanța constată că reclamantul invocă aceleași motive pentru constatarea ca abuzive a tuturor clauzelor invocate, astfel încât va analiza punctual obligațiile a căror nerespectare a determinat, în aprecierea reclamantului, caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate.

Astfel, în raport de obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, reclamantul susține că pârâta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modalitatea în care va evolua cursul valutar CHF - L. și a ascuns această informație, cu scopul atragerii reclamantului în calitate de client al unui contract de credit în CHF. Prin urmare, susține reclamantul, pârâta nu a îndeplinit obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorului, determinând astfel vicierea consimțământului consumatorului.

În conformitate cu dispozițiile art. 970 C. civ. din 1864 (în vigoare la data încheierii contractului de credit), părțile unui contract au îndatorirea de a executa obligațiile ce decurg din convenție, cu bună-credință. În esență, se susține că exigența bunei-credințe nu a fost respectată de către bancă, însă nici această susținere nu a fost probată de către reclamant.

În conformitate cu dispozițiile art. 1.584 C. civ din 1864, obligația împrumutatului este de a restitui lucrurile în aceeași cantitate și calitate iar conform art. 1.578 din același act normativ, în contractul de împrumut debitorul are obligația de a restitui exact suma numerică înscrisă în contract. Instanța apreciază că în contractul de credit având ca obiect o sumă de bani în valută, ambele părți își asuma riscul ca acea valută să varieze, în sens crescător sau descrescător.

Față de dispozițiile exprese mai sus invocate și văzând că de esența unui contract de credit în valută este fluctuația cursului valutar, instanța apreciază că pârâta nu era obligată să aducă la cunoștința reclamantului faptul că moneda în care contractează poate înregistra fluctuații.

Mai mult, reclamantul nu susține că nu avea cunoștință de eventualitatea ca moneda creditului să fluctueze, arătând însă că pârâta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modalitatea în care va evolua cursul de schimb, precum și faptul că procentul de creștere al CHF, raportat la data contractării, va fi mare.

Cu toate acestea, susținerile sunt lipsite de suport probatoriu, iar simpla calitate a pârâtei de profesionist, nu poate conduce la concluzia certă că aceasta avea cunoștință de evoluția concretă a CHF. Opiniile din cadrul propunerilor legislative ori opiniile exprimate în articole de presă depuse la dosar nu sunt de natură a dovedi că pârâta, acționând ilicit și în cunoștință de cauză, a indus în eroare reclamantul în vederea contractării unui credit într-o monedă instabilă.

Mai mult, instanța apreciază că factorii care influențează evoluția pieței financiar-bancare nu sunt determinați de către pârâtă, ci din contră, au un caracter imprevizibil, raportat la condițiile economice și politice ale societății în ansamblu, pârâta neavând posibilitatea, în concret, de a cunoaște, încă de la data contractării, modalitatea și procentul de evoluție a cursurilor valutare, cu atât mai mult cu cât creditul a fost contractat pe o perioadă de 300 luni.

Instanța reține că Regulamentul BNR nr. 3/2007 - în vigoare la data încheierii contractului, nu prevedea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii referitor la riscul valutar, o astfel de obligație fiind reglementată ulterior, prin regulamentul BNR nr. 11/2008. Având în vedere că Regulamentul invocat nu era în vigoare la data încheierii contractului, se constată că dispozițiile acestuia nu erau aplicabile și mai mult, apreciază că dispozițiile art. 4 lit. c) nici nu se referă la riscul valutar, invocat de reclamant.

Pe cale de consecință, văzând că riscul valutar este de esența creditelor în monedă străină, instanța reține că reclamantul a avut cunoștință încă de la data încheierii contractului asupra monedei în care a contractat și asupra posibilității fluctuației cursului valutar al monedei străine în raport de moneda națională. Aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul pârâtei, anume că aceasta avea cunoștință de posibilitatea de variație, în sens crescător sau descrescător, a cursului de schimb, însă reclamantul nu a dovedit că pârâta avea cunoștință, la data încheierii contractului, că moneda în care s-a contractat urmează să crească și nici procentul cu care aceasta ar urma să crească. Prin urmare, pârâta nu avea obligația de a informa, consulta și avertiza reclamantul asupra unor aspecte pe care nu s-a dovedit că le cunoștea la data încheierii convenției de creditare.

În raport de obligația de a nu pune în vânzare produse, servicii financiare defectuoase/toxice, instanța subliniază că reclamantul nu invocă aspecte ce țin de serviciul prestat la momentul contractării, ci aspecte ulterioare, constând în creșterea cursului valutar și suportarea riscului, aspecte care, în aprecierea instanței, țin de executarea contractului și nu reprezintă caracteristici ale serviciului acordat de bancă.

Astfel, reclamantul a contractat un credit în CHF, iar serviciul pârâtei, respectiv acordarea împrumutului solicitat, în CHF și virarea sumei de bani în contul reclamantului, a fost în conformitate cu dispozițiile contractuale, dar și cu cele legale. Instanța va înlătura susținerea reclamantului privind încălcarea art. 12 din O.G. 21/1992, având în vedere că termenele de garanție și de valabilitate nu sunt aplicabile creditelor bancare, ci produselor cu defecte ce prezintă pericol pentru sănătatea consumatorului.

Totodată, conform Legii nr. 296/2004 privind Codul Consumului, noțiunile de produs defectuos și produs periculos vizează protecția vieții și integrității corporale a consumatorului și modalitatea de prestare a serviciilor.

După cum mai sus s-a arătat, serviciul la care s-a obligat pârâta a fost în integralitate prestat, conform dispozițiilor contractuale dar și a celor legale. Astfel, pârâta s-a obligat să vireze reclamantului suma împrumutată în CHF, obligație îndeplinită la data contractării. Prin urmare nu se poate reține un caracter defectuos, neconform sau periculos al serviciului prestat. De altfel, conformitatea este în strânsă legătură cu declarația de conformitate prevăzută de art. 16 din Codul Consumului și din definiția sa rezultă că aceasta se referă la produse conforme cu documentul tehnic normativ, nicidecum la servicii bancare.

Pentru aceste motive, se reține că serviciul de creditare pus la dispoziție de către societatea bancară nu este defectuos sau toxic, în sensul legislației indicate, astfel încât nu se impune antrenarea răspunderii pârâtei ca urmare punerii pe piața a unor astfel de servicii. Referitor la obligația de a nu utiliza practici înșelătoare, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, o practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o.

Reclamantul susține că punerea pe piață a creditului în CHF și promovarea acestui credit ca fiind sigur din punct de vedere valutar, aspect ce s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp după încheierea contractului, reprezintă o practică comercială înșelătoare. Astfel cum mai sus s-a amintit, nici la data încheierii contractului și nici în prezent, legislația românească nu a interzis băncilor acordarea creditului în această monedă astfel încât existența pe piață a creditului în CHF a fost și este o practică legală iar simpla susținere a reclamantului, în conformitate cu care creditul în această monedă a fost prezentat ca fiind sigur, nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă administrat în cauză. Reclamantul nu a dovedit nici existența unor costuri mai mari, ascunse de pârâtă, specifice acestui tip de credit și mai mult, este evident că orice costuri, inclusiv dobânda, cresc proporțional cu suma împrumutată.

Așadar, impactul negativ al contractării împrumutului în CHF asupra patrimoniului reclamantului, nu a avut ca premisă o acțiune sau inacțiune bazată pe informații false sau inducerea în eroare a consumatorului. Din contră, astfel cum mai sus s-a arătat, reclamantul nu a probat că pârâta avea cunoștință de modalitatea în care cursul CHF L. urma să varieze, astfel încât lipsește premisa instituită de art. 6 din Legea nr. 363/2007, respectiv caracterul înșelător, fals al informațiilor ori inducerea în eroare a consumatorului.

În ceea ce privește obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit, instanța reține, că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (care a transpus Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii), interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În ceea ce privește contractul de credit încheiat între părți, instanța reține că acesta reprezintă o convenție de adeziune, standard, astfel cum aceasta a fost definită prin Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007, fiind redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Așadar voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, având singura opțiune de a alege între diferite tipuri standard de contracte.

Pe de altă parte, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe și de a le modifica în urma negocierii și nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte. Prin urmare, este evident că susținerile pârâtei referitoare la negocierea clauzelor contractuale nu au fundament, din moment ce reclamantul nu a avut alte posibilități în afara faptului de a accepta în întregime conținutul contractului sau a refuza încheierea sa.

Instanța reține însă că în speță, clauzele al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat, sunt exprimate clar, într-un limbaj accesibil și inteligibil, reclamantul, chiar cu minime cunoștințe, putând să înțeleagă la simpla citire a acestor clauze, faptul că se obligă să restituie suma de bani împrumutată, în aceeași monedă pe care banca a pus-o la dispoziție. De asemenea banca a acordat consumatorului posibilitatea de reconversie a creditului, la solicitarea acestuia.

Instanța apreciază ca fiind evidentă înțelegerea de către orice consumator a obligației de a restitui lunar rata aferentă creditului în CHF și de a solicita reconversia, în cazul în care apreciază necesar. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv întrucât sunt indisolubil legate de obiectul contractului – suma împrumutată – și sunt exprimate clar, concis, într-un limbaj ușor inteligibil. Mai mult, instanța apreciază că nu îndeplinesc condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv, clauzele care permit modificarea prețului unui serviciu ca urmare a variațiilor unor indici de pe piața financiar bancară pe care banca nu le poate influența, concluzie confirmată și de dispozițiile art. 2 lit. (a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, instanța nu poate concluziona caracterul abuziv al clauzelor invocate, din moment ce nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, deși instanța anterior a concluzionat că în speță contractul nu a fost negociat, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, se reține că din cuprinsul clauzelor invocate nu reiese că riscul valorizării/devalorizării monedei străine este suportat numai de către reclamant. Din contră, ca în orice contract de împrumut într-o monedă străină, riscul fluctuațiilor cursului valutar este în sarcina ambelor părți. Astfel, în cazul în care, în aceeași perioadă de timp, cursul CHF-L. ar fi fost mai mic, pârâta ar fi fost obligată din punct de vedere contractual, în temeiul acelorași clauze pe care acum reclamantul le invocă a fi abuzive, să primească suma în CHF datorată de reclamant, indiferent de cursul valutar al acestuia. Așadar, dacă situația ar fi fost inversată, pârâta ar fi fost cea care ar fi suportat riscul valutar. Mai mult, chiar în situația în care ar fi existat o clauză care să conțină dispoziția expresă că pârâta nu suportă fluctuațiile de curs valutar, s-ar fi putut discuta asupra caracterului abuziv al acelei clauze însă nu și clauzelor ce prevăd restituirea sumei împrumutate în moneda în care a fost împrumutată.

În cauză nu sunt incidente considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C‑26/13 Á. Kásler, H. Káslerné Rábai v OTP Jelzálogbank Zrt, întrucât premisele sunt total diferite. Astfel, în timp ce în cauza antemenționată contractul de credit a fost încheiat în forinți, iar clauzele contractuale permiteau determinarea valorii în valută a creditului la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă precum și stabilirea valoarii în forinți a ratelor la cursul de schimb aplicat de bancă în ziua respectivă, în prezenta cauză contractul de credit nu a fost încheiat pentru lei, ci pentru CHF, iar reclamantul are obligația de a restitui lunar tot CHF, fără a fi ținut de cursul valutar al băncii.

Numai în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația de a achita rata la scadență banca are posibilitatea de a debita contul consumatorului și de a face conversia la cursul său, însă această limitare a dreptului consumatorului de a face conversia la o altă bancă sau la un schimb valutar se datorează comportamentului nediligent al clientului, care nu achită la timp rata scadentă, fiind o limitare proporțională și fără a avea drept consecință un dezechilibru semnificativ.

De altfel reclamantul nu a indicat în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, simpla fluctuație a cursului valutar – caracteristică oricărui împrumut într-o monedă străină – nefiind în măsură a conduce la concluzia existenței unui dezechilibru semnificativ. Mai mult, pe parcursul celor 300 luni pentru care a fost acordat împrumutul, această monedă, ca orice monedă străină, va suferi fluctuații, în sens crescător sau descrescător, aspect ce este de natura și esența contractului în monedă străină. Orice consumator are, de altfel, obligația de a efectua minime demersuri anterior contractării unui credit și nu se poate susține cu succes că reclamantul, pe parcursul unei perioade de 300 luni, nu a prevăzut că moneda în care a contractat s-ar putea valoriza sau devaloriza. Din contră, instanța consideră că reclamantul a avut cunoștință și a acceptat caracterul fluctuant al monedei în care s-a împrumutat, acceptând în egală măsură că e posibil ca moneda să se devalorizeze, situație în care rata lunară ar fi fost diminuată.

Totodată, principiul în conformitate cu care debitorul este dator să dea aceeași sumă, în aceeași cantitate și calitate, respectiv al nominalistului monetar, este aplicabil și contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât chiar în lipsa unei stipulații exprese în contract, concluzia restituirii sumei în CHF ar fi rămas aceeași, în baza art. 1.578 C. civ din 1864. Nicio dispoziție legală din cele invocate de reclamant sau din cele privitoare la dreptul consumatorului nu derogă de la regula generală a principiului nominalismului monetar. De altfel, reclamantul nici nu a indicat un astfel de text, limitându-se la a susține neaplicarea textului legal.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ, aplicând criteriile prevăzute în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-415/11 Mohamed Aziz vs Caixa D/Estalvis de Catalunya Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), se reține că banca, în mod rezonabil, se putea aștepta ca reclamantul/consumatorul să accepte o clauză privind restituirea sumei în aceeași monedă, de vreme ce acesta este un principiu diriguitor al contractelor în monedă străină.

În ceea ce privește reaua-credință a pârâtei, invocată de reclamant, pentru considerentele mai sus arătate, se reține că nu s-a dovedit că prin acordarea unui credit în CHF și stipularea obligației de restituire în aceeași monedă, banca a acționat cu rea-credință în detrimentul consumatorului. Imposibilitatea reclamantului de a obține, raportat la veniturile sale, un împrumut în alte valute sau în lei, care să corespundă exigențelor sale, nu presupune culpa pârâtei, aceasta nefiind obligată legal să asigure unui consumator mai multe oferte de credit, în diverse monede, în condițiile în care acesta nu întrunește condițiile de eligibilitate pentru acestea.

Se înlătură ca vădit neîntemeiată și susținerea reclamantului privind transformarea contractului de credit din comutativ în aleatoriu. Astfel, indiferent de deprecierea sau aprecierea monedei în care a fost acordat creditul, riscul este suportat de ambele părți contractante, întinderea drepturilor și obligațiilor părților fiind clar determinată încă de la data încheierii contractului de credit, raportată exclusiv la valoarea în care s-a contractat, respectiv CHF. Existența costurilor ascunse și a dobânzilor mascate nu a fost probată de reclamant și mai mult, acesta nici nu a indicat care sunt costurile ascunse.

Instanța nu va analiza jurisprudența altor state membre sau chiar instanțelor naționale – invocate în acțiune, având în vedere că acestea nu reprezintă izvor de drept. Totodată, având în vedere că directiva nu produce efecte direct între particulari, instanța nu poate face aplicarea directă a directivelor comunitare invocate, fiind necesar ca acestea să fie transpuse într-un act normativ din legislația națională, pentru aplicare. Referitor la Regulamentul BNR 17/2012 și Recomandarea CERS 2011/1, instanța reține că acestea nu sunt aplicabile speței, de vreme ce au fost adoptate ulterior încheierii contractului, așadar nu se poate solicita pârâtei să adopte un comportament care, la data contractării, nu era prevăzut de lege.

Pe baza considerentelor de fapt și de drept anterior expuse, instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor invocate, motiv pentru care reține că acestea își găsesc pe deplin aplicabilitatea în contract, motiv pentru care va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Totodată, având în vedere că la termenul din data de 16.03.2016 pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale, iar reclamantul și-a exprimat acordul conform art. 406 alin (4) C. proc. civ., instanța va lua act de renunțare.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere că a reclamantul se află în culpă procesuală, instanța va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța va lua act de faptul că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Ia act că pârâta-reclamantă R. B. S.A. a renunțat la judecata cererii reconvenționale formulată în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. I. M..

Respinge cererea având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, formulată de reclamantul A. I. M., CNP_, cu domiciliul procesual ales la S. P. și Asociații, în București, Splaiul Unirii, nr. 223, ., în contradictoriu cu pârâta S. R. B. S.A., CUI_, cu sediul în București, Calea Floreasca, Clădirea Sky Tower, nr. 246C, . 1, ca neîntemeiată.

Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Ia act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii. Cererea pentru exercitarea căii de atac se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.05.2016.

P.,GREFIER,

A. M. IUTIȘMIRABELA V.

Red./Tehnored. A.M.I/MV/4 ex./27.05.2016

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9313/2016. Judecătoria...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 8163/2016. Judecătoria... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 8506/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 8506/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI