Obligaţie de a face. Încheierea nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 09/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 23-09-2015 în dosarul nr. 9321/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SECȚIA CIVILĂ
Incheiere
Ședința publică din data de 09.09.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: P. V. L.
GREFIER: B. F.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect constatare nulitate clauze abuzive contract de credit și pretenții, privind pe reclamanta T. I.-A. și pe pârâta S.C. V. R. S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică la prima si a doua strigare au lipsit partile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța constata ca s-a solicitat judecata în lipsa, în raport de prevederile art. 131 C.pr.civ., constata ca este competenta sa solutioneze cauza în baza art. 94 punct 1 lit. k coroborat cu art. 107 alin. 1 C.pr.civ. si, în baza art. 238 alin. 1 C.pr.civ., estimeaza durata cercetarii procesului la 20 zile .
Instanța, apreciind că proba cu inscrisuri este pertinenta, concludenta și utila soluționării cauzei, în temeiul art. 258 C.pr.civ., o încuviințează ca fiind utila soluționării cauzei si dispune administrarea acesteia conform art. 260 alin. 2 C.pr.civ. la termenul de azi.
Nemaifiind alte cererii de formulat, excepții de invocat, instanța, în baza art. 392/394 C.pr.civ., reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, urmează a amâna pronunțarea, motiv pentru care:
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 23.09.2015 conform art. 396 alin. 1 C.pr.civ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 09.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER,
P. V. L. B. F.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr.9321
Ședința publică din data de 23.09.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: P. V. L.
GREFIER: B. F.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect constatare nulitate clauze abuzive contract de credit și pretenții, privind pe reclamanta T. I.-A. și pe pârâta S.C. V. R. S.A.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică de la termenul din data de 09.09.2015, care fac parte integrantă din prezenta, când instanța a amânat pronunțarea la data de 23.09.2015 conform art. 396 alin.1 C.pr.civ.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București în data de 07.04.2015, sub nr._ si precizata in data de 06.05.2015 reclamanta T. I.-A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. S.A., solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei înserata în pct. 5 lit. a din conditiile speciale ale contractului de credit nr._/30.10.2008 si eliminarea acesteia, să dispuna restituirea sumei reprezentand comision de risc în temeiul clauzei nule în perioada 28.11._15, respectiv suma de 5.084,22 Euro, să dispuna restituirea sumei reprezentand comision de risc ce va fi încasat de pârâta începand cu data de 28.04.2015 si pana la ramanerea definitiva a hotararii, să dispuna obligarea pârâtei la plata dobanzii legale aferente debitului datorat, începand cu data introducerii actiunii – 07.04.2015 si pana la plata efectiva a debitului, să dispuna continuarea contractului de credit nr._/30.10.2008 cu excluderea clauzei privind comisionul de risc si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii petenta a aratat ca a incheiat cu parata contractul de credit nr._/30.10.2008 pentru suma de 69.000 Euro, pe o perioada de 360 luni. În anul 2010 s-a încheiat un act aditional. Acest contract este un contract standard preformulat, contract la care ea in calitate de imprumutat nu a avut posibilitatea reala si efectiva de a-l influenta in vreun fel. Astfel, sunt incidente dispozitiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc din conventia de credit inclusiv dupa redenumirea acestuia in comision de administrare intrucat aceasta clauza nu a fost negociata direct cu reclamanta in calitate de consumator, aceasta fiind obligata sa semneze un contract preformulat, un contract de adeziune. Nu exista echilibru contractual, reclamanta avand doar obligatii iar banca doar drepturi. Comisionul de risc este perceput fara ca imprumutatul sa beneficieze de vreo contraprestatie, fiind in fapt o dobanda mascata. Ulterior, parata a inlocuit fara drept comisionul de risc cu cel de administrare .
A precizat ca a instituit in favoarea bancii garantie imobiliara si a incheiat polita de asigurare imobiliara, cesionata in favoarea bancii.
Se impune restituirea sumei reprezentand comision de risc în temeiul clauzei nule în perioada 28.11._15 precum si restituirea sumei reprezentand comision de risc ce va fi încasat de pârâta începand cu data de 28.04.2015 si pana la ramanerea definitiva a hotararii, cu plata dobanzii legale aferente debitului datorat, începand cu data introducerii actiunii – 07.04.2015 si pana la plata efectiva a debitului precum si continuarea contractului de credit nr._/30.10.2008 cu excluderea clauzei privind comisionul de risc.
În drept au fost invocate dispozitiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, OG nr. 13/2011 si art. 1092, 962 si 1088 Cod civil
În probațiune s-a solicitat administrarea dovezii cu înscrisuri, la dosar fiind depuse, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de credit nr._/30.10.2008, plsn rambursare credit, act aditional la contractul de credit din 2010, adresa nr. 5625/17.09.2010 emisa de pârâta, notificare catre banca, adresa nr._/10.12.2014 emisa de pârâta,
Pârâta, la data de 04.06.2015, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata.
A precizat ca incepand cu data de 08.04.2015 s-a luat decizia incetarii perceperii comisionului de risc/de administrare pentru toti clientii persoane fizice cu credite aflate in derulare. Cererea de chemare in judecata a ramas fara obiect, cel putin, in parte, in ceea ce priveste solicitarea de anulare a clauzei referitoare la comisionul de risc si eliminarea acestuia
Prevederile ce vizeaza comisionul de risc ( alaturi de cele privind dobanda) sunt clauze referitoare la obiectul contractului si la cerinte de pret si plata in sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauze exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv. Se arata ca potrivit art. 2 pct. 24 din OG 21/1992 si art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CE, costul total al creditului reprezinta toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele, etc. Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie realizata in conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege care excepteaza de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor pe cele ce definesc obiectul principal al contractului si pe cele ce satisfac cerintele de pret si piata. In contract se prevede costul total al contractului, respectiv dobanda anuala efectiva -D. - iar comisionul de risc intra in categoria clauzelor care au calitatea de a satisface cerintele de pret si piata, el facand parte din costul total al creditului. Cum petenta a acceptat D. iar comisioanele au fost clar exprimate pentru un consumator mediu, rezulta ca petenta putea contesta comisionul de risc dar nu a facut acest lucru. a precizat ca in acest sens este si practica judiciara care a retinut ca un consumator nu poate profita de calitatea sa pentru a obtine beneficii cu privire la pretul contractului.. Prin eliminarea comisionului de risc din D. se modifica pretul contractului, situatie inadmisibila din perspectiva practicii CJUE – cauza Kasler vs OTP.
Arata ca aceasta clauza a fost negociata cu reclamanta, ca nu exista dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor nici conform practicii interne, nici conform practicii CJUE - cauza C-415/11, D. fiind cunoscuta de petenta in momentul semnarii contractului, ca nicio reglementare aplicabila in anul 2008 nu interzicea perceperea acestui comision si nici care sa oblige la definirea unor termeni sau a explicarea motivelor perceperii unor costuri. Dealtfel, aceasta obigatie nu rezulta nici din Legile nr. 193/2000 si nr. 289/2004.
Banca a actionat cu buna-credinta, cu respectarea cadrului legal existent la momentul incheierii contractului si conform cerintei unei practici bancare prudente si sanatoase.
Considera ca se impune respingerea cererii avand ca obiect dobanda legala in raport de art. 7 din Legea nr. 193/2000 iar in subsidiar ca aceasta nu poate fi acordata decat din momentul ramanerii defintive a hotararii.
S-a solicitat proba cu inscrisuri.
In drept au fost invocate toate dispozitiile legale aplicabile in cauza si jurisprudenta CJUE .
Parata nu a anexat inscrisuri.
Reclamanta nu a depus raspuns la intampinare.
S-a administrat proba cu inscrisuri.
Analizand actele dosarului, instanta retine ca avandu-se in vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes, ca in contractele ne-voite nu exista vointa sau aceasta este limitata (contracte fortate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societatilor din grup, intre ele sau cu tertii). In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta. Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. . multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca in lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor. Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil de la 1864) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica) . Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului) si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la castig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului. Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin incheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul. Partile au in solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea continutului contractului si, la nevoie, supravietuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel vazut, nu se confunda cu domeniul bunei-credinte, desi buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fatete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executarii contractului, solidarismul contractual fundamenteaza datoriile de cooperare si de coerenta ale partilor, vizand fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind solutii in acest scop atat in cazul dificultatilor in executarea contractului, cat si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul partii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe vointa individuala a partilor, ci pe interesele partilor contractuale, pentru realizarea caruia partile sunt solidar obligate. Asadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, in multe privinte, un pronuntat caracter populist sau de fatada. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator ( legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar avand atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate (interventia judecatorului in contracte: judecatorul este competent nu numai sa constatate nulitatea clauzelor, ci si sa le inlocuiasca cu alte clauze contractuale, care sa corespunda cerintei echilibrului contractual si utilitatii pentru parti a contractului). Intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”)iar efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate/atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Cum comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. de la 1864 nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. de la 1864 (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor). Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri. Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul in contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract). Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta in poziția de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe langa faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionand individual sau in asociatii. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicand sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putand fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor. Contractele de credit de reatail sunt contracte pre-formulate, in baza unui model care se impune bancii romanesti – subsidiara a unei banci straine care, in calitate de societate dominanta, isi impune vointa, intersul si strategia, transportandu-le in contractele bancii cu tertii prin instrumentalizarea acesteia in vederea atingerii propriilor scopuri; vointa bancii romanesti – subsidiara a bancii straine nu este decat aparent vointa sa, iar interesul sau in contract este subsumat interesului general al grupului de societati din care face parte banca romaneasca. Regulamentul BNR nr.3/2007 prevede ca orice produs bancar nou este supus BNR, in vederea validarii, ca normele interne ale bancilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul bancii, in vederea tratarii lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman incepind cu decembrie 2006), supuse aprobarii prealabile a BNR, avand, asadar, de-a face cu un contract – tip, un standard pe care il valideaza BNR inainte de a fi pus in vinzare iar conditiile generale de afaceri, care sunt integrate oricarui contract luat in mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, intrucit ele nu se negociaza, acceptarea lor fiind o conditie pentru a inchieia orice contracte cu banca. Contractul in sine este importat din sistemul informatic al bancii, unde este integrat un model de contract pe baza caruia se completeaza orice contract, sistemul informatic al bancii lasa in mod voit spatii goale in zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, in zona dobanzii si in zona garantiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat in sistemul informatic al bancii, cel care vinde creditul neputand modifica acest contract-tip si, in consecinta, neputand negocia contractul cu clientul.
Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege intre diferite tipuri standard de contracte, optiune care este si ea controlata de banca, intrucit banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului. Vointa consumatorului, chiar atat de redusa ca optiuni, este in plus alterata de timpul scurt in care trebuie sa semneze contractul intrucat dupa aprobarea creditului de catre banca, aprobare care se da dupa „analiza dosarului” (ceea ce dureaza uneori 2-3 saptamani) mai raman clientului cateva zile sau ore pentru a analiza si eventual negocia, intrucat semnarea contractului de achizitie sau achizitia in sine este iminenta. Astfel, vointa clientului este alterata mai ales la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar putea duce la pierderea avansului platit de client in ante-contractul de vanzare-cumparare incheiat pentru imobilul ce ar urma sa fie finantat cu acel credit. Procesul de fata nu se refera la procente (in primul rand pentru ca nu se intemeiaza pe contract, ci pe lege), prin cerere cerandu-se constatarea clauzelor abuzive care permit bancii sa modifice aceste procente, astfel incat chiar daca s-ar sustine ca a existat totusi o negociere a procentelor de dobinda/comision de risc, caracterul ne-negociat al contractului subzista, intrucat clauzele care sunt negociabile sunt cele care permit bancii controlul total al executarii contractului si transferul tuturor riscurilor pe seama clientului. Banca insasi recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client.
Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, percepe o taxa pentru o polita de asigurare emisa de o societate aleasa de banca, sunt constituite garantii, atat materiale, cat si personale sau constituite de terti, se cer garantii suplimentare in caz de devalorizare a celor initiale, se percep penalitati de intarziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului iar in cazul in care cesionarul este o subsidiara sau o afiliata a bancii, nici macar nu mai este necesara notificarea clientului, pentru orice incident de plata, consumatorul este trimis pe lista neagra a debitorilor rau platnici, atat la Biroul de credit, cat si la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecinta excluderii clientului respectiv de la orice forma de creditare pe urmatorii 4-7 ani. Comisionul este o dobanda ascunsa, dovada fiind declaratia financiara a VBR pe anul 2009, unde comisionul este inregistrat la venituri din dobanzi iar comisionul nu poate fi considerat un pret al banilor, caci „pretul” banilor este dobanda. Iar daca acest comision ar fi considerat un pret al banilor, prezumtia de caracter abuziv ar fi si mai puternica, intrucat pentru aceeasi prestatie/serviciu, banca incaseaza doua preturi. Comisionul este platibil lunar (dar nu se stie daca este pe an sau pe luna ori pe zi; cu toata aceasta neclaritate, banca il incaseaza luna de luna, de la inceputul contractului) si aplicat la valoarea la soldul creditului. Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua: daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atit mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca; o proba nu poate fi prezentata daca nu pre-exista prezentarii). Nu intra sub incidenta prezumtiei de caracter abuziv clauzele referitoare la pretul marfii sau la tariful serviciului, cu conditia ca pretul sa fie clar si usor inteligibil pentru un om cu un nivel de cunostinte mediu – art. 4 alin.6; daca pretul nu e clar exprimat, atunci prezumtia redevine aplicabila; in orice caz, contractul de credit bancar este o varianta de imprumut; el nu are pret (pentru ca banii nu sunt marfa) si nici tarif (pentru ca imprumutul nu este un seriviciu prestat clientului) si, in consecinta, nu se poate sustine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.
Dobanda ar trebui sa fie fixa intrucat asa trebuie sa fie interpretat contractul („dobinda este fixa, pe toata perioada contractului”). Cand tipul de dobanda nu este clar specificat in contract, se prezuma ca dobanda este fixa, intrucat o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obliga iar comisionul de risc este abuziv intrucat este, de fapt, o dobanda mascata, este platit pentru aceeasi prestatie pentru care se plateste deja dobanda, este inregistrat ca atare in contabilitatea bancii, ca „venituri din dobanzi”, este menit sa asigure banca in contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce inseamna ca riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanti, ci de debitorii bun-platnici, asa cum sunt si reclamantii.
In cauza dedusa judecatii, procedând la analizarea clauzei invocata de reclamanta ca fiind abuziva, instanța constată că aceasta se înscrie în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul Legea nr.193/2000 pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Clauza contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit si art. 3.5 din Condițiile Generale și vizează comisionul de risc, în conținutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Instanța apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.
Chiar dacă în actul adițional nu mai este reluată aceasta clauza, instanta constata ca notiunea de comision de risc a fost inlocuita cu cea de comision de administrare care, asa cum sustine si banca, inlocuieste comisionul de risc.
Instanta retine ca acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creand bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci. Acest comision nu reprezinta altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol intrucat, in mod evident, o dobanda (aparent) redusa atrage mai multi clienti si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obtine banca in conditiile in care ar fi aratat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au facut o mare parte din bancile concurente illo temporis).Disimularea unei parti a dobanzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credinte a bancii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezinta o modalitate de inducere in eroare a clientilor, prin prezentarea de dobanzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care actionau pe aceeasi piata relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adaugarii la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezinta o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzantelor cinstite ale comerciantilor.
Astfel, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare dar si pentru ca este interzis ca banca să introducă în contract un nou comision prevăzut de OUG 50/2010, dar pe care nu îl avea în contractul inițial.
Mai mult, OUG 50/2010 nu permite ca banca să însumeze valoarea comisionului de risc la comisionul de administrare iar majorarea valorii comisioanelor pe durata contractului este interzisă.
Apărarea pârâtei ce a invocat ca fiind componenta a prețului clauza contestata urmeaza a fi înlăturată, motivată pe faptul că nici Directiva și nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, ci trebuie să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput. Totodată, pentru a fi excluse de la controlul privind caracterul abuziv, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil, condiții pe care clauza contestata nu le îndeplineste.
In ceea ce privește comisionul de risc, definit în Secț. 3 Costuri, se retine că acesta este identic cu aceea din art. 3 alin. (1) dobânda curentă, iar destinația, justificarea acestuia, nu se regăsește în altă prevedere contractuală, ce impune concluzia a două costuri pentru același serviciu și nu exceptează clauza din pct. 5 a de la analiza caracterului abuziv.
Considerând că aceasta clauza are caracter abuziv, fiind contrara normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, instanța va declara nulitatea absolută a acesteia, păstrând valabile restul prevederilor convenției de credit vizata, parata urmand sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzei constatate abuziva.
Instanta a avut in vedere si ca reclamanta nu se incadreaza in categoria consumatorilor medii astfel cum se prevede in legislatie – art. 2 lit.m din Legea nr. 363/2007 si cum aceasta notiune a fost avuta in vedere in cadrul dreptului comunitar al concurentei ( cauza CJCE din 18.03.1993 in cauza Yves Rocher) si in cadrul dreptului comunitar al afacerilor ( cauzele Langguth din 1995, Sprinheide din 1998 si Darbo din 2000) cand s-a avut invedere ca un consumator mediu este unul care, in mod rezonabil, este atent si avizat, ca aceasta nu confunda notiunea de „dezechilibru semnificativ” in acceptiunea normelor comunitare atunci cand se raporteaza la suma pe care ar trebui sa o plateasca iar Banca interpreteaza eronat opinia CE in sensul ca exista dezechilibru semnificativ doar daca banca nu are nici o obligatie ( obligatia virarii sumei imprumutate in contul clientului si a adminstrarii creditului pe toata perioada derulari contractului nu pot fi apreciate ca si contraprestatie echivalenta obligatiilor impuse consumatorului).
Desi pârâta, prin întâmpinare, a precizat ca incepand cu data de 08.04.2015 s-a luat decizia incetarii perceperii comisionului de risc/de administrare pentru toti clientii persoane fizice cu credite aflate in derulare nu a facut nicio dovada in acest sens. Oricum, cererea de chemare in judecata nu ar fi ramas fara obiect in ceea ce priveste solicitarea de anulare a clauzei referitoare la comisionul de risc si eliminarea acestuia intrucat petenta a solicitat eliminarea acestei clauze din anul 2008, nu doar pentru viitor.
In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect pretentii fundamentate pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantei, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza cărora reclamanta și-a executat obligațiile, respectiv plata comisionului de risc si plata comisionului de administrare pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, instanta, raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. din Codul civil vechi si art. 1341-1344 cod civil nou, ce reglementează instituția plății nedatorate, constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamant – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la plata către reclamanta a sumei de 5.084,22 Euro in lei la data platii reprezentan comision de risc/de administrare achitat in perioada 28.11._15.
Instanta a retinut temeiul juridic al plati nedatorate atat in baza vechiului cod civil cat si in baza celui nou intrucat faptele juridice licite ca izvoare de obligatii, fiind fapte extracontractuale, cad subincidenta regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligatiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârsirii lor”, dar si a exceptiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, ”obligatiile extracontractuale născute înainte de . Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.
Pe cale de consecinta, plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligatia de care nu era tinut iar in speta, reclamantii au achitat comisioanele a caror restituire s-a dispus atat inainte de data de 01.11.2011 cat si ulterior.
Instanta nu poate acorda restituirea sumei reprezentand comision de risc ce va fi încasat de pârâta începand cu data de 28.04.2015 si pana la ramanerea definitiva a hotararii intrucat de esenta platii nedatorate este dovada efectuarii unei plati, dovada care nu poate fi facuta anticipat.
Cu privire la dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti instanta retine ca la data de 01.09.2011 a intrat in vigoare OG 13/24.08.2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar publicata in Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011, aceasta abrogand Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești .
Potrivit OG 13/24.08.2011, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației iar dobândă penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Dobanda legala remuneratorie, incepand cu data de 01.10.2011 –data intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României iar dobânda legala penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
In raporturile civile, incepand cu 01.10.2011, sintagma “in raporturile civile”se inlocuieste cu sintagma “În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ” care in sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, constituie exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ cu exercitare sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, cu scop lucrativ.), rata dobanzii legale remuneratorii se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta a BNR diminuat cu 20% iar rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%.
Dispozitiile aplicabile dobanzii penalizatoare ce au intrat in vigoare la data de 01.10.2011 sunt dispozițiile art. 1.535 și art. 1.538 - 1.543 din Legea nr. 287/2009, republicată.
Potrivit art. 1.535 alin. 1 Cod civil, in cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Se impune astfel acordarea dobanzii legale pentru suma restituita incepand cu data introducerii actiunii.
Avand in vedere art. 451 C.pr.civ., instanța va respinge cererea reclamantei privind obligarea paratei la plata chetuielilor de judecata intrucat din inscrisurile dosarului nu rezulta ca a efectuat vreo cheltuiala cu procesul de fata ( taxa de timbru in cuantum de 100 lei depusa la dosar la fila 4 este nedatorata in cauza intrucat cererea este scutita de plata taxei de timbru astfel incat aceasta nu poate fi pusa in sarcina pârâtei)
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta T. I.-A., CNP_, cu domiciliulales pentru comunicarea actelor de procedura în Bucuresti, ., ., ., sector 3 la avocat A. S. împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A, avand J_ si CUI_, cu sediul în Bucuresti, ., . 10, sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 5 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr._/30.10.2008 ( art. 3.5 din conditiile generale) .
Constată nulitatea absolută a acestei clauze.
Obligă pârâta să continuie derularea conventiei de credit nr._/30.10.2008 cu excluderea clauzei privind comisionul de risc/de administrare.
Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 5.084,22 Euro în lei la data platii reprezentan comision de risc/de administrare achitat in perioada 28.11._15 si dobanda legala începand cu data 07.04.2015 si pana la achitarea integrala a debitului.
Respinge cererea privind restituirea sumei reprezentand comision de risc ce va fi încasat de pârâta începand cu data de 28.04.2015 si pana la ramanerea definitiva a hotararii ca neîntemeiata.
Respinge cererea privind cheltuielile de judecata ca neîntemeiata.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
P. V. L. B. F.
Red./th.re. P.V.L.
4 ex. 24.09.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9333/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 9351/2015.... → |
|---|
