Obligaţie de a face. Sentința nr. 1667/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1667/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 1667/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1667
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA de: 12.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ din:
PREȘEDINTE: N. F.
GREFIER: G. P. L.
Pe rol se află judecarea cauzei civile având ca obiect “acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții, obligația de a face, pretenții ” formulată de reclamanții B. A. și B. D. în contradictoriu cu pârâtul V. ROMÂNIA S.A.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 29.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 05.02.2015 și ulterior pentru data de 12.02.2015, când a dispus următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, la data de 06.10.2014, reclamanții B. A. și B. D., au chemat în judecată pe S.C. V. România S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună nulitatea absolută a clauzei abuzive privind comisionul de risc, inserată la pct. 5 lit.a din Condițiile speciale, coroborat cu art 3.5. din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/06.07.2007 și refacerea planului de rambursare, în baza art.1 și 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; nulitatea absolută a clauzelor menționate în art 8.1. lit.a (liniuța 2 și 3), c și d, 10.1,10.2 din Convențiile generale ale convenției de credit nr._/06.07.2007, în baza art.1 și 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; obligarea pârâtei la modificarea clauzei privind comisionul de rambursare în avans, inserată la pct 5 lit.c din Condițiile speciale, coroborat cu art 3.7 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/06.07.2007, în conformitate cu dispozițiile art. 67 alin.2 din OUG nr. 50/2010; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4687,87 CHF, reprezentând comision de risc achitat în perioada 06.07._14 și sumele ce vor fi plătite până la pronunțarea unei hotărâri definitive sau echivalentul în lei la data plății efective, în temeiul art 969, coroborat cu 992, 998-999 și următoarele din Codul civil de la 1865; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă întregului debit datorat, în temeiul art 1 din OUG 13/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta acțiune, în baza art 453 C.pr.civ.
În motivare, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta în calitate de împrumutați convenția de credit nr._/06.07.2007, în vederea acoperirii cheltuielilor personale curente, valoarea creditului stabilit prin convenție fiind de 61.000 CHF, pentru o perioadă de 300 de luni de la data încheierii convenției. Reclamanții au susținut că de la data încheierii convenției de credit și-au respectat toate obligațiile asumate, neavând întârzieri în plata ratelor lunare și nu au încheiat niciun act adițional la contractul intervenit între părți.
Totodată, reclamanții au învederat instanței, că la data de 28.04.2014, prin notificarea înregistrată la Sucursala B. sub nr._, au solicitat pârâtei, ținând cont de practica judiciară constantă din ultimii ani, care a consfințit caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc, să elimine această clauză din convenția de credit împreună cu alte clauze abuzive și să restituie reclamanților sumele de bani încasate nelegal de la data încheieri convenției și până la data notificării, însă banca a refuzat eliminarea comisionului de risc din convenția de credit, considerând că nu sunt încălcate dispozițiile Legii nr. 193/2000, propunându-le în schimb, semnarea unui act adițional prin care să fie eliminate doare clauzele din art 8.1. lit.a (liniuța a treia), c și d din Condițiile generale ale convenției, cu care reclamanții nu au fost de acord, astfel că au introdus prezenta acțiune, invocând caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, devenit comision de administrare, precum și a celorlalte clauze menționate în cerere.
Cu privire la comisionul de risc, reclamanții au învederat instanței că acesta este definit la art 5 lit. a din contract, unde se menționează procentul de „0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”, comision care potrivit art 4 alin.1 din legea 193/2000, reprezintă o clauză abuzivă, deoarece prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul reclamanților și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Reclamanții au mai susținut că, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă pentru punerea la dispoziție a creditului, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutaților de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă, obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul, însă din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, în realitate, reclamanților le revin o . de obligații și contraprestații, în special de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, la o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Reclamanții au mai învederat instanței că din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutaților este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca unul dintre aceste riscuri să aibă repercursiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina reclamanților, motiv pentru care apreciază că un contract nu poate fi echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
În același sens, reclamanții au arătat că asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, și prin raportare la calitatea băncii de creditor ipotecar al împrumutaților, pârâta beneficiază de calitatea de creditor chirografar, putând urmări în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care a asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În plus, în susținerea caracterului abuziv al comisionului de risc, reclamanții au arătat că un alt factor care contribuie la crearea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constă în aceea că societatea bancară percepe printr-un mod de calcul stabilit inițial, contravaloarea prejudiciului suferit de bancă, pentru neexecutarea contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către împrumutați, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că în realitate, se impune reclamanților obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul împrumutaților.
Susținând că toate riscurile sunt suportate de reclamanți în calitate de împrumutați, banca beneficiind de toate drepturile, situație care în opinia reclamanților se află în total dezechilibru cu morala etică și dispozițiile legale în materie comercială, respectiv art 969-979 C.civ din 1865, ce prevăd contrariul. În plus, reclamanții au mai arătat că deși pârâta beneficia de toate aceste garanții, a prevăzut în contract alături de alte clauze, încă o clauză abuzivă și imorală, respectiv comisionul de risc de 0,1%, motiv pentru care au ajuns ca după 5 ani de rambursare a creditului, să aibă un credit mai mare decât cel inițial, dacă ar echivala cursul francului elvețian, ce este artificial menținut la un nivel foarte mare în raport cu piața Uniunii Europene, fiind împotriva oricărei norme legale, ca pe măsura achitării creditului și dobânzilor, după cinci ani, să înregistrezi o datorie aproape dublă față de creditul primit inițial. Prin aceasta, reclamanții au arătat că este evidențiat faptul că prin majorarea artificială a cursului acestei monede, dobânda nu este fixă, întrucât în prezent sunt nevoiți să plătească o dobândă aproape dublă față de cea stabilită în anul 2007.
Pe fondul litigiului, reclamanții au mai susținut că în materia contractelor de consum, legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta conține clauze abuzive, considerând că o astfel de intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art 969 alin.1 C.civ, întrucât libertatea contractuală nu este una absolută sau discreționară, contractul având putere de lege între părți fiind prezumat a fi dominat de buna credință și utilitate pentru părțile contractante.
Mai mult decât atât, făcând referire și la art 970 alin.1 C.civ, reclamanți au mai învederat instanței că executarea cu bună credință este rezultatul firesc al obligativității contractului, un contract rămânând legea părților numai în măsura în care niciuna dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin, potrivit asumării și executării cu bună credință a prestațiilor, principiul forței obligatorii a contractului trebuind examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât în esență, contractul este alcătuit nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul lor contractual. Pe cale de consecință, reclamanții au apreciat că răspunsul băncii nu poate fi primit, întrucât prin Legea 193/2000 care a transpus conținutul directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor, motiv pentru care argumentele băncii constând în aceea că împrumutații au acceptat condițiile de creditare, nu pot fi primite, întrucât rațiunea adoptării actului normativ menționat anterior, are la bază ideea că un consumator se află pe o poziție de inferioritate, în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare.
Cu privire la comisionul de rambursare în avans, reclamanții au susținut că acesta este menționat la art 5 lit. c din contract, unde este indicat procentul de „2% calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, pentru primii 5 ani, respectiv 1% calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, după primii 5 ani”, arătând că în conformitate cu prevederile art 67 din OUG nr. 50/2010, o astfel de compensație, nu poate fi mai mare de:
a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de 1 an;
b) 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.
Cu privire la celelalte clauze abuzive invocate, reclamanții au susținut că nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților explicația unei astfel de clauze. Prin urmare, aceste clauze creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația în care li se activa clauza, contestată, fără ca în prealabil să cunoască în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei pretins culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.
Sub aspectul restituirii sumelor de bani încasate în mod nelegal, reclamanții au susținut că prin perceperea comisionului de risc s-a ajuns la îmbogățirea fără just temei a băncii, în detrimentul împrumutaților, arătând că și în care cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ. Prin urmare, apreciind că prevederea în contract a unor clauze abuzive este un fapt ilicit ce atrage răspunderea delictuală, guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului.
Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat instanței să constate că prestațiile referitoare la comisionul de risc au semnificația unei plăți, iar datoria acestora, deși existentă prin semnarea contractului, dispare retroactiv, ca urmare a efectelor nulității absolute asupra clauzelor referitoare la comisionul de risc, devenit de administrare, ceea ce presupune că în prezenta cauză, convenția de credit nr._/06.07.2007 va fi lipsită de efectele contrare normelor juridice stabilite în domeniul protecției consumatorilor pentru valabilitatea acesteia, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei la plata sumelor achitate de către reclamant cu titlu de comision de risc și ulterior comision de administrare, de la data încheierii convenției de credit (06.07.2007) și până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, Directiva 2009/22/CEE a Consiliului, Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor.
În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri constând în convenția de credit nr_/06.07.2007 (f. 13-23), plan de rambursare credit (f.24-34), notificarea către bancă privind încercarea de soluționare amiabilă a prezentului diferend (f. 35-36), răspunsul băncii la notificare (f. 37-42), cărți de identitate reclamanți (f. 11,12), împuternicire avocațială, precum și interogatoriul pârâtei.
La data de 17.11.2014, reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.687,86 CHF, respectiv suma de 17.071,78 lei, reprezentând comision de risc achitat în perioada 06.07._14, precum și obligarea acestora la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă întregului debit datorat, în temeiul art 1 din OUG 13/2011, respectiv suma de 905,73 CHF, echivalent în RON de 3.298,41 lei.
În probațiune, reclamanții au depus tabelul de calcul (f. 58-59).
La data de 26.11.2014, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în esență respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâta a mai invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București, susținând că aceasta revine Tribunalului București, întrucât cererea de chemare în judecată are mai multe capete, obiectul unora dintre acestea fiind cuantificabil în bani, cum este cazul art 5 lit.a și art 5 lit.c din condițiile speciale ale convenției, respectiv capătul 1 și 3 din cererea de chemare în judecată, considerând că prin aceasta devin incidente prevederile art 99 C.pr.civ, care statuează că în cazul în care în cerere există mai multe capete principale de cerere, care atrag competența a două instanțe, capătul de cerere evaluabil în bani fiind de competența judecătoriei, iar cel neevaluabil de competența tribunalului, prin raportare la prevederile art 99 alin.2 C.pr.civ, având în vedere că toate capetele de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun, competența revine instanței mai mare în grad.În susținerea excepției invocate, pârâta a mai arătat că art 94 C.pr.civ enumeră în mod limitativ cauzele de competența judecătoriei, aceste dispoziții legale fiind de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât art. 95 pct.1 C.pr.civ stabilește ca fiind de competența Tribunalului toate cererile care nu sunt date în competența altor instanțe.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat Legea 193/2000 stabilește la art 4, criteriile pe care instanța trebuie să le aibă în vedere pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, însă există și o . excepții, care sunt reglementate de art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 și pe cale de consecință pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale regăsite în convenția de credit nr._/06.07.2007, instanța trebuie să aibă în vedere dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele cerințe: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator, clauza să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, clauza să aibă o exprimare neclară sau neinteligibilă, clauza să nu facă obiect al excepției reglementată de art 4 alin.6 din Legea 193/2000 raportat la art 4 alin.2 din Directiva 93/CE/1993, deci să nu formeze preț al contractului.
În ceea ce privește primul criteriu, constând în lipsa negocierii clauzei cu consumatorul, pârâta a arătat că deși art. 4 alin.3 din Legea 193/2000, impune comerciantului să facă proba existenței negocierilor, textul normativ indicat nu precizează modalitatea în care se poate face această dovadă, motiv pentru care solicită instanței să încuviințeze proba cu interogatoriul reclamanților, care poate conduce la recunoașterea existenței acestor negocieri.
Pârâta a mai susținut că poziția reclamanților, conform cererii de chemare în judecată, este aceea a lipsei negocierilor, dar acțiunea este formulată la aproximativ 7 ani de la semnarea Convenției și în contextul mediatizării acestor aspecte.
În același sens, pârâta a mai arătat că negocierea clauzelor convenției de credit a existat anterior, având în vedere cumulul de factori de la data semnării convenției sau cel puțin ideea posibilității unor negocieri, respectiv deschiderea pârâtei spre negocieri, opțiune de care reclamanții nu au dorit să uzeze.
Totodată, pârâții au mai susținut că reclamanții sunt cei care s-au adresat societății subscrise în data de 12.06.2007, solicitând să îi fie aprobată cererea pentru acordarea unui credit, alegând dintre produsele băncii pe acelea care li se potrivea prin raportare la factori subiectivi, valoarea împrumutului, veniturile lunare, perioada de creditare etc., motiv pentru care apreciază că luând cunoștință anterior semnării convenției de oferta băncii, reclamanții au avut libertatea de a acționa, alege și negocia sau accepta condițiile oferite de bancă.
Pârâta a mai subliniat că Legea 193/2000 era în vigoare la data semnării convenției de credit de către reclamanți, astfel că dacă aceștia ar fi apreciat că sunt prejudiciați prin lipsa posibilității de negociere, de poziția inflexibilă a băncii, aveau posibilitatea să refuze semnarea convenției, în condițiile în care V. nu deține monopolul în materia contractelor de creditare, astfel că reclamanții se mai puteau adresa unei alte bănci care să le accepte condițiile proprii.
Invocând dispozițiile lit. b din cadrul anexei Legii 193/2000, care prevăd faptul că o clauză are caracter abuziv în măsura în care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării, pârâta a subliniat că în prezenta cauză o astfel de situație nu este incidentă, în condițiile în care banca a pus la dispoziție reclamantei oferta sa anterior semnării creditului.
Cu privire la susținerea reclamanților conform căreia nu au avut posibilitatea reală să influențeze vreuna dintre clauzele convenției, pârâta a învederat instanței că este necesar să coroboreze pe de o parte faptul că oferta băncii a fost comunicată anterior semnării convenției, iar pe de altă parte imposibilitatea băncii de a interzice reclamanților expedierea vreunei comunicări, adrese sau notificări, susținând că pasivitatea și dezinteresul reclamanților poate fi observat și în cursul anului 2010, deși și la acea dată au beneficiat de dreptul conferit de lege și ar fi putut comunica opinia în privința ofertei trimise de bancă, aceștia neînțelegând să își exprime vreun punct de vedere.
Pârâta a mai subliniat că atitudinea reclamanților se traduce într-o acceptare tacită la nivelul anului 2007, analizând prin similitudine prevederile art 95 alin.5 din OUG 50/2010, când legiuitorul a considerat a fi o acceptare tacită pasivitatea consumatorului, cu atât mai mult cu cât la dosar nu există niciun înscris care să confirme o astfel de situație, ci dimpotrivă plata efectuată lunar timp de 7 ani reprezintă de fapt o situație care confirmă acceptarea tacită.
În plus, pârâta a mai arătat că, deși recunoaște că sunt preformulate și adresate tuturor, condițiile generale ale convenției, aceasta nu poate conduce la concluzia în mod implicit că sunt și abuzive, considerând că trebuie făcută distincția între acestea și cele regăsite în condițiile speciale ale convenției, care, astfel cum a arătat sunt specifice fiecărui client în parte și au fost negociate în raport cu interesele financiare ale reclamanților, acestea vând caracter personalizat, stabilit în funcție de fiecare client în parte și desigur de dorința acestuia de negociere.
Susținând că nu trebuie făcută o confuzie între contractele preformulate și cele de adeziune, pârâta a arătat că aceste două noțiuni nu sunt identice, în prezenta cauză nefiind în discuție un contract de adeziune, contractul încheiat între părți putând fi modificat potrivit negocierilor bilaterale. În acest sens, pârâta a arătat că poate dovedi că în convențiile încheiate cu alți clienți au fost stipulate condiții financiare diferite, conform abilității și intereselor fiecărui client de a negocia propriul contract, sens în care a precizat că anexează o . convenții de credit încheiate cu alți clienți ai băncii.
Prin urmare, pârâta a subliniat că prin argumentele anterior expuse, se pot trage două concluzii importante și anume: comisionul de risc a fost o clauză negociată între părțile contractante sub aspectul existenței sale, și în al doilea rând comisionul de risc a fost negociată între părți și sub aspectul cuantumului său.
În aceste condiții, pârâta a precizat că reclamanții au avut cunoștință la data semnării convenției de credit de oferta de creditare a băncii, au avut posibilitatea reală de a purta o negociere, însă au ales să semneze convenția de credit, fără nicio presiune externă și fără a sesiza o imposibilitate de negociere, ceea ce generează prezumția existenței negocierilor dintre părți, sau cel puțin a posibilității de negociere oferite reclamanților, situație care nu poate fi imputabilă băncii.
În ceea ce privește condiția referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, pârâta a susținut că reclamanții în interpretarea acestei noțiuni s-au raportat exclusiv la suma pe care trebuie să o plătească, însă art. 4 din Legea 193/2000, face referire la un dezechilibru juridic și nu valoric. Invocând principiul interpretării dreptului intern prin prisma dreptului comunitar, pârâta a subliniat că interpretarea acestei noțiuni trebuie realizată strict cu privire la opinia CE, învederând că din dispozițiile directivei 93/13/CEE rezultă fără putință de tăgadă, că există un dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și nicio contraprestație.
Sub acest aspect, pârâta a mai susținut că prin clauzele privind comisionul de risc nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente dobânda și comisioanele, precum și faptul că în prezenta cauză pârâtei îi revine obligația de a remite suma împrumutată, obligație pe care a îndeplinit-o, precum și pe cea a administrării împrumutului în toată perioada de contractare, iar reclamanților le revine obligația de a restitui suma împrumutată, precum și accesoriile acestei obligații, sub forma dobânzilor și comisioanelor.
Invocând totodată prevederile art 3 și 10 din OUG 21/1992, pârâta a mai subliniat că printre drepturile consumatorilor menționate în articolul de lege anterior specificat, nu se numără și un drept privind prețul contractului, respectiv stabilirea de către comerciant a unui preț mai bun în favoarea clientului, dimpotrivă acest aspect reprezentând o obligație a consumatorului, astfel cum rezultă din art 10 lit.f din OUG 21/1992.
În același sens, pârâta a mai învederat instanței că pentru a analiza și caracteriza un dezechilibru ar trebui să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor.
Invocând decizia ICCJ 2806/25.09.2013, pârâta a mai arătat că analiza comparativă ar trebui să privească pe de o parte dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care să se stabilească echilibrul contractual, dar și obligația băncii de a pune imediat la dispoziția reclamantului în convenția de credit, sume importante de bani, subliniind totodată că în condițiile în care niciunul dintre drepturile prevăzute de art 10 din OG 21/1992 nu a fost încălcat, nu se poate reține îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ.
În ceea ce privește condiția referitoare la exprimarea neclară sau neinteligibilă a clauzelor, pârâta a arătat că această apreciere are un caracter profund subiectiv, ținând cont de posibilitatea consumatorului de a citi și înțelege conținutul prin prisma caracteristicilor personale, motiv pentru care a arătat că în cadrul acestei analize trebuie avute în vedere dispozițiile art2 lit.m din Legea 363/2007, care definește noțiunea de consumator mediu, astfel că din această perspectivă se poate considera că toate clauzele contractuale inclusiv cele invocate de reclamanți sunt redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără înțeles ascuns, fiind ușor inteligibile.
Mai mult decât atât, pârâta a mai susținut că reclamanții sunt persoane instruite, educate, integrate social, cu studii superioare, reclamantul fiind angajat al unei instituții financiare bancare, astfel încât nu poate invoca aspecte de ordin subiectiv, precum educația precară și a se prevala astfel de neînțelegerea clauzelor contractuale.
Totodată, pârâta a mai susținut că problema caracterului neclar sau inteligibil se interpretează și prin prisma caracterului ascuns sau public al ofertei de creditare și contractelor propuse de bancă, iar perceperea comisionului de risc a fost adusă la cunoștința clienților, oferta băncii fiind una publică, fiind inserată totodată și în cuprinsul planului de rambursare pus la dispoziția reclamanților cu ocazia semnării convenției de credit, astfel că nu se poate susține nici ascunderea acestui comision și nici ascunderea modului de clacul sau a valorii lunare a comisionului.
Pârâta a mai susținut că reclamanții au cunoscut toate condițiile de creditare, aspect ce rezultă și din conținutul D., care este clar explicitată în convenția de credit, se indică toate elementele din care este compusă, inclusiv comisionul de risc, iar în privința valorii D. nu a fost solicitată modificarea prin cererea de chemare în judecată.
În ceea ce privește cerința prevăzută de lit.b din Anexa Legii 193/2000 și anume ca reclamanții să fi fost obligați la semnarea convenției, pârâta a susținut că aceștia au avut posibilitatea la data semnării convențiilor de credit de a lua cunoștință de termenii contractuali, în acest sens, li s-a comunicat planul de rambursare, această condiție fiind infirmată de o . aspecte de ordin practic, constând în: faptul că reclamanții au fost cei care au contactat banca în scopul acordării creditului, nu este banca cea care a impus reclamanților această variantă de creditare, reclamanții fiind cei care au ales-o, nu a impus banca valoarea sumelor împrumutate, ci aceasta a fost aleasă de către reclamanți în raport cu nevoile din acel moment, nu a ales banca moneda în care să fie acordat creditul, ci reclamanții și nu a ales banca durata în care poate fi rambursat creditul, aceasta fiind tot o opțiune a reclamanților. Pârâta a mai învederat instanței că prin executarea obligațiilor asumate pentru o perioadă de aproximativ 7 ani, reclamanții au creat o situație de legalitate în percepția băncii.
Sub aspectul excepțiilor legale care exclud clauzele contractuale de la analiza caracterului abuziv, pârâta a subliniat că acele clauze care formează prețul contractului, sunt indicate de dispozițiile Legii 193/2000 și Directivei 93/1993 ca având acest caracter. În acest sens, pârâta a arătat că aceste clauze ce vizează comisionul de risc fac parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă din art 2 pct 24 din OG 21/1992, art 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE, ce a fost transpusă în legislația națională prin OUG 50/2010.
Prin urmare, pârâta a apreciat că prin punerea la dispoziție a creditului, banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale mai mari decât dobânda curentă, astfel că prin aceasta este evident că plata comisionului de risc reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului, aspect care este specificat în cuprinsul art 3.5. din condițiile generale, astfel că făcând parte din costul total al împrumutului, clauzele contractuale legate de dobândă și comisioane nu pot fi modificate de instanța de judecată, care nu poate aprecia asupra costurilor comerciale impuse de un profesionist. În susținerea acestui argument pârâta a mai invocat și jursiprudența ICCJ prin decizia 4285/27.11.2012, a Curți ide Apel București prin decizia nr. 482/19.11.2012, a Judecătoriei Timișoara prin sentința nr. 5462/21.12.2012, subliniind că prin modificarea acestor hotărâri în actualul proces, s-ar încălca dispozițiile legale invocate anterior și ar conduce implicit la nelegalitatea hotărârii.
Cu privire la riscurile acoperite de comisionul de risc, pârâta a învederat instanței că acesta acoperă pierderi legate de neplata de către clienți ai debitului și accesoriilor, precum și riscuri legate de devalorizarea garanțiilor, riscul de credit fiind în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate de art 126 al 1 din OUG 99/2006.
Totodată pârâta a mai susținut că rațiunea economică ce justifică acest comision este existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere, arătând că această interpretare decurge din dispozițiile art 3 alin.1 lit.g din Normele BNR 17/18.12.2003, precum și faptul că este eronat a se considera că asigurarea realizată asupra imobilului acoperă în întregime împrumutul acordat, întrucât o devalorizare majoră a imobilelor aduse garanție ar pune banca în situația de a nu-și mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilității reclamanților, având în vedere că la momentul încheierii convenției, o evoluție a pieței imobiliare nu era previzibilă.
Mai mult decât atât, pârâta a mai subliniat că principala activitate pe care o are o bancă în momentul și ulterior acordării unui credit, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate, comisionul de administrare fiind legat de operațiunile întreprinse de bancă pe parcursul desfășurării creditului, pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului, în condițiile în care acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate, astfel încât acesta scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor, motiv pentru care clauza 5 lit.1 nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, nefiind abuzivă, motiv pentru care comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare.
Cu privire la comisionul de administrare, pârâta a mai susținut că reclamanții au fost notificați, aducându-li-se la cunoștință modificările legislative intervenite, și necesitatea de a pune în acord prevederile convenției cu dispozițiile OUG 50/2010, aceștia fiind invitați la bancă să își comunice poziția față de modificările intervenite, specificându-se că în lipsa unei poziții exprimate, nesemnarea actului adițional are valoarea unei acceptări tacite. Cu toate acestea, pârâta a arătat că reclamanții nu s-au prezentat, nu au comunicat un punct de vedere, astfel încât convenția de credit a fost acceptată tacit.
Referitor la solicitarea reclamanților de a constata caracterul abuziv al prevederilor art 8.1. lit.a (liniuța 2 și 3),c și d și art 10.1 și 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată, întrucât dispozițiile art 8 din contract sunt clauze contractuale stabilite de părți la momentul încheierii contractului și scopul lor este acela de a asigura recuperarea sumei împrumutate în împrejurarea în care clientul nu își mai îndeplinește obligațiile contractuale, iar în ceea ce privește scadența anticipată, pârâta a susținut că din cuprinsul aceleași clauze rezultă că aceasta poate fi invocată numai după ce clientul a fost notificat cu privire la intervenirea cazului.
În ceea ce privește clauza referitoare la diminuarea garanțiilor, regăsită la art 8.1. lit.d, pârâta a susținut că nu pot fi considerate ca fiind incidente dispozițiile Legii 193/2000, acestea fiind aplicabile doar în condițiile în care clauzele contractuale nu sunt determinate sau determinabile, iar în situația de față aceste clauze au un caracter determinabil. Pârâta a mai susținut că aceste clauze nu servesc băncii decât în situația în care clientul nu și-ar mai îndeplini obligațiile, fiind afectate de o condiție suspensivă.
Totodată, pârâta a mai arătat că aceste clauze nu fac decât să reitereze prevederile art 1025 C.civ sau 263, 382 lit d C.pr.civ, referitoare la căderea debitorului din beneficiul termenului, motiv pentru care apreciază că secțiunea 8 din condițiile generale este o prevedere valabilă din toate punctele de vedere, neputând fi considerate ca abuzive. Pârâta a mai susținut că abuzul băncii poate fi sancționat de instanță pe calea contestației la executare, precum și faptul că art. 10 din Condițiile generale devine aplicabil doar în măsura în care Statul român ar institui anumite dispoziții legale prin care ar impune băncii plata altor taxe decât cele avute în vedere de aceasta la momentul emiterii sumei împrumutate, în condițiile în care aceste sume sunt date sub imperiul unei legislații care poate fi modificată, cu atât mai mult cu cât perioada de creditare depășește de cele mai multe ori 30 de ani, interval în care pot interveni multe modificări legislative în defavoarea băncii reprezentate de un cost majorat al taxelor ce ar trebui suportate.
Referitor la solicitarea reclamanților de a modifica clauza privind comisionul de rambursare în avans art 5 lit.c din condițiile speciale și art 3.7 din Condițiile generale ale convenției de credit și secțiunea VI, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată, arătând instanței că la data încheierii contractului reclamanții au avut previziunea expresă și clară a costului pe care urma să îl suporte cu titlu de comision de rambursare anticipată, cu atât mai mult cu cât în art 5.1. lit.c din condițiile speciale se prevede expres valoarea comisionului de rambursare anticipată, iar art 3.7 din Condițiile generale prevede condițiile în care acest comision este datorat.
Referitor la capătul de cerere, prin care reclamanții solicită plata dobânzii legale penalizatoare la suma plătită ca și comision de risc/de administrare, pârâta a solicita respingerea ca neîntemeiată, arătând că înțelege să invoce nulitatea acestuia în temeiul art 196 C.pr.civ, nefiind expuse motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază capătul de cerere menționat.
Pârâta a susținut că în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile OG 13/2011, pretențiile reclamanților neputându-se înscrie nici în noțiunea de dobândă remuneratorie și nici în cea de dobândă penalizatoare, susținând totodată că dobânda remuneratorie poate fi stabilită numai pe cale convențională, reprezentând un beneficiu de care a fost lipsit creditorul pe perioada cât debitorul a folosit suma de bani și se calculează numai pentru perioada anterioară scadenței, cea penalizatoare fiind ce percepută după data scadenței, iar în prezenta cauză nu există vreo neîndeplinire a unei obligații de plată din partea pârâtei.
Pârâta a mai susținut că aceste dobânzi pot fi cerute de reclamantă numai după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și numai în ipoteza în care pârâta nu și-ar îndeplini obligațiile, anterior acestui moment, creanța neavând un caracter cert și prin urmare, nici exigibil nefiind cunoscut cuantumul exact.
Sub aspectul probatoriului, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamaților, proba cu înscrisuri constând în extrase privitoare la condițiile de creditare oferite de pârâtă și analize cuprinse în articole de specialitate, cât și de pe site-ul băncii (f. 100-106), convenția de credit nr._/DZ/15.04.2008 (f. 87-99), convenția de credit nr._/30.07.2007 încheiată de pârâtă cu un terț, convenția de credit nr._/23.09.2008, încheiată de pârâtă cu un terț.
În drept, au fost invocate prevederile art 1 lin.5, art 16 și 44 din Constituția Româneii, art 2 lit.m din Legea 363/2007, cauzele Langguth, Springenheide, Darbo, Directiva 87/102/CE, Directiva 2008/48/CE, art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, art 126 alin.1 din OUG 99/2006, art 1 și 4 alin.5 lit.b și art 4 alin.6 din Legea 193/2000, lit.b din anexa Legii nr. 193//2000.
La data de 19.12.2014, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București, întrucât conform dispozițiilor art. 94 C.pr.civ, judecătoriile judecă în primă instanță cereri evaluabile sau neevaluabile în bani și chiar dacă capătul 2 de cerere este neevaluabil, prin raportare la prevederile art 125 C.pr.civ și obiectul acestui capăt de cerere, competența instanței fiind determinată conform regulilor aplicabile cererilor având ca obiect realizarea dreptului, cererea introductivă este de competența Judecătoriei Sectorului 2 București.
Pe fondul cererii, reclamanții au arătat că este adevărat că solicitarea de acordare a creditului le aparține, dar ea nu prezumă și existența unor negocieri, în condițiile în care contractul de creditare este un contract de adeziune, clauzele acestuia nefiind negociate, ci au fost preformulate de bancă, ceea ce determină incidența prevederilor Legii 193/2000, negocierile la care pârâta face referire neexistând.
Totodată, reclamanții au mai susținut că în cuprinsul întâmpinării pârâta nu contestă faptul că partea intitulată Condiții generale de creditare nu a fost negociată direct cu consumatorul, însă apreciază că au avut posibilitatea de a modifica partea intitulată Condiții speciale, însă acest argument nu este unul pertinent, în condițiile în care nu au avut posibilitatea de a negocia nici aceste clauze, având în vedere că faptul că banca a pus la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate, din care să poată alege o variantă sau alta, nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate din varianta aleasă.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ și exprimarea neclară sau neinteligibilă, reclamanții au susținut că, deși acceptă că fac parte din costul contractului, clauzele referitoare la comisionul de risc, simpla mențiune a denumirii și cuantumului nu este de natură să satisfacă condiția ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Mai mult decât atât, reclamanții au arătat că nu au avut posibilitatea de a negocia aceste clauze, de a le modifica sau exclude, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nefiind definit sau explicat în cuprinsul convenției chiar dacă art 3.5. din Condițiile generale menționează că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, cu privire la același aspect banca percepe o dobândă curentă.
Reclamanți au învederat instanței că în conformitate cu prevederile art 4 alin.5 din Legea 193/2000, instanța trebuie să ia în considerare natura serviciilor prestate de pârâtă, factorii care au determinat încheierea contractului, precum și celelalte clauze ale contractului, precum și faptul că pârâta a majorat costul creditului, făcând obligația reclamanților mai oneroasă, ceea ce a condus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor băncii. Invocând în susținerea acelorași argumente și prevederile art 36 din OUG 50/2010, reclamanții au arătat că în cuprinsul dispozițiilor legale specificate nu se enumeră și comisionul de risc, și chiar dacă actul normativ invocat nu se aplică și contractelor în curs de executare, voința legiuitorului, chiar ulterioară, poate ajuta la interpretarea unui contract în derulare și poate constitui un element care să sprijine concluzia că această clauză are caracter abuziv, în baza Legii 193/2000.
Totodată, reclamanți au mai susținut că pârâta a procedat după . OUG 50/2010, la schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare, pentru armonizarea prevederilor convenției de credit cu noile reglementări, instituind astfel o dobândă deghizată, în scopul exclusiv de a spori costul creditului, în absența unei contraprestații reale pentru consumator și în absența unui veritabil risc contractual care să fie acoperit prin acest comision, fără a ține seama de conduita consumatorului în relația cu banca sau de situația sa financiară.
Referitor la probele solicitate prin întâmpinare, reclamanții au arătat că proba cu interogatoriul nu este utilă cauzei, întrucât astfel cum au precizat și în cererea introductivă de instanță, nu au negociat contractul de credit semnat, iar caracterul negociat al clauzei nu se referă la o eventuală negociere a cuantumului comisionului de risc, ci a faptului că acest comision trebuia sau nu inserat în conținutul contractului de credit, cu alte cuvinte posibila negociere nu se purta asupra conținutului clauzelor abuzive, ci asupra naturii lor, situație care nu poate fi dovedită cu interogatoriul, aceste aspecte putând fi dovedite numai pe bază de înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 29.01.2015, instanța a respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri constând în convenția de credit nr_/06.07.2007 ( f. 13-23), plan de rambursare credit(f.24-34), notificarea către bancă privind încercarea de soluționare amiabilă a prezentului diferend (f. 35-36), răspunsul băncii la notificare (f. 37-42), cărți de identitate reclamanți ( f. 11,12), extrase privitoare la condițiile de creditare oferite de pârâtă și analize cuprinse în articole de specialitate, cât și de pe site-ul băncii (f. 100-106), convenția de credit nr._/DZ/15.04.2008 (f. 87-99), considerând aceste probe admisibile și concludente în temeiul art 258 si 255 C.pr.civ. Instanța a respins proba cu interogatoriu, solicitată de către pârâtă, ca nefiind utilă cauzei, pentru considerentele expuse în practicaua hotărârii, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanții B. A. și B. D., în calitate de împrumutați, și pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă, s-a încheiat convenția de credit nr._/06.07.2007, având ca obiect acordarea unui credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente, având o valoarea de 61.000 CHF, cu obligația rambursării în 300 de luni, fiind stabilită o rată a dobânzii curente în cuantum de 4,25% p.a., conform art. 3 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției nr._/06.07.2007, comisionul de risc fiind calculat sub forma unui procent de 0,1%, fiind aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției, astfel cum rezultă din art. 5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției (f.13-23).
Totodată, instanța constată că la art 5 lit. c din Condițiile speciale ale convenției, este prevăzut un comision de rambursare avans, în cuantum de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, pentru primii 5 ani și 1% calculat la valoarea sumei rambursate, în avans plătibil integral la data efectuării rambursării, după primii 5 ani.
Astfel cum rezultă din prevederile art 3.5 din Condițiile generale ale convenției, instanța reține că părțile au stabilit că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia urmând a fi stabilite în condițiile speciale ale convenției. La art 3.7 din Condițiile generale ale convenției, se menționează că în cazul rambursării parțiale/totale în avans a sumei principale, împrumutatul datorează băncii un comision calculat la valoarea sumei rambursate în avans, datorat integral la data efectuării rambursării, modul de calcul și scadența urmând a fi stabilite în Condițiile Speciale.
Cu privire la scadența anticipată a creditului, instanța reține că în art 8.1 lit a, c și d din Condițiile generale de creditare, se stipulează astfel „ În cazul în care se ivește una dintre situațiile următoare, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției:
a) Împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau oricăror alte costuri datorate, conform prezentei convenții, conform altor convenții încheiate de împrumutat cu Banca sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare de credit;
c) În cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției;
d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat, nu mai este garantat corespunzător”.
În secțiunea 10 din Condițiile generale a convenției, sunt menționate o . costuri suplimentare astfel:” art 10.1. Referitor la convenție, pot apărarea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care:
a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate, rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate, sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează sau este organizată banca,
b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit sapecial sau orice cerință similară (de exemplu în corelație /legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind Capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru care afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite
c) al căror rezultat este:
- creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit
- reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza convenției
10.2. În oricare din cazurile, mai sus menționate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”.
În conformitate cu mențiunile specificate în graficul de rambursare de la filele 24-34 din dosar și graficul privind plățile efectuate aflat la filele 58, 59 din dosar, instanța reține că reclamanții au plătit pe parcursul contractului de credit intervenit între părți suma de 17.071,78 lei cu titlu de comision de risc, echivalentul sumei de 4.687,86 CHF, în perioada 06.07.2007 – 06.10.2014.
Suma lunară datorată de către reclamanți cu titlu de comision de risc este evidențiată în cuprinsul planului de rambursare a creditului emis de către pârâtă, reclamanții efectuând plata acestui comision, fapt ce nu a fost contestat de către pârâtă.
În drept, art. 4 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Conform art. 6 și 7 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.
Într-adevăr, astfel cum a arătat pârâta, Legea nr. 193 din 2000 transpune Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și potrivit art. 4 alin. 2 din această normă a Uniunii Europene: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
În privința caracterului negociat al contractului în cauză, instanța reține că respectiva convenție de credit încheiată de părți este un contract de adeziune, cu clauze preformulate, în înțelesul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193 din 2000, iar pârâta nu a făcut dovada contară, deși sarcina probei îi aparținea, în baza art. 4 alin. 3 din aceeași lege. Împrumutatul nu a avut posibilitatea să negocieze direct cu pârâta clauzele inserate în contract și nici nu a putut influența natura acestora.
Simplul fapt că Banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care poate alege o variantă sau alta, nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.
Instanța constată că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera prevederile contractuale ce instituie comisionul de risc drept clauze abuzive, deoarece acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nu pot fi primite argumentele pârâtei în sensul că acest comision face parte din prețul contractului și nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
În primul rând, directiva nu este direct aplicabilă. Caracteristicile acestui act legislativ al Uniunii Europene (UE) sunt expuse în art. 288 paragraful 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Deci, directiva nu este direct aplicabilă, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună în legislația internă. În consecință, în dreptul național se va aplica norma internă de transpunere, iar nu directiva, ca atare.
Transpunerea este obligatorie pentru statele membre, iar lipsa transpunerii în termenul acordat în acest scop sau transpunerea incorectă a directivei constituie un motiv pentru declanșarea împotriva statului membru în cauză a procedurii prevăzute de art. 258-260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la sesizarea Comisiei sau a unui stat membru.
Dacă statul a transpus incorect directiva, instanța națională trebuie să analizeze dacă norma din directivă invocată de parte poate produce efect direct, înțeles ca aptitudinea normei din directivă de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea să le poată invoca direct în fața instanțelor naționale împotriva autorităților publice. Cerințele cumulative pentru ca o normă din directivă să producă efect direct, astfel cum rezultă acestea din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârile pronunțate în cauzele 41/74 V. Duyn, 148/78 Ratti, 152/84 Marshall I) sunt: norma este clară, precisă și necondiționată; termenul stabilit pentru transpunerea directivei a expirat, iar statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect; partea împotriva căreia este invocată prevederea este o entitate statală (noțiune autonomă în dreptul Uniunii Europene, definită în cauza C-188/98 Foster).
Ultima cerință este justificată de faptul că efectul direct al directivei a fost fundamentat în practica instanței de la Luxembug pe ideea de culpă a statului, care, prin faptul că nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect, a lipsit particularul de o norma internă corespunzătoare, pe care să se poată întemeia în fața instanței naționale și pe ideea că directiva este un izvor de drept al UE cu caracter obligatoriu.
În cauză, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, deoarece prezentul litigiu s-a ivit între particulari, care nu sunt în culpă pentru pretinsa transpunere incorectă. Raportat la caracterul cumulativ al condițiilor, analiza celorlalte cerințe nu se mai impune.
Prin urmare, instanța nu poate aplica direct directiva, și nici nu poate recunoaște efectul direct al art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, însă poate interpreta norma internă de transpunere (art. 4 alin. 6 Legea nr. 193 din 2000) în lumina normei Uniunii Europene (cauza C-106/89 Marleasing). Conform textului original (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE), transpus într-o traducere ce nu este dincolo de orice critică: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
În primul rând, din considerentele Curții de Justiție de la Luxemburg, expuse în hotărârea pronunțată în cauza C-453/10 J. Pereničová și Vladislav Perenič, rezultă că instanța națională poate aprecia și asupra caracterului abuziv al clauzelor referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului.
În al doilea rând, se observă că textul directivei instituie condiția ca aceste clauze să fie stipulate în mod clar și inteligibil, situație ce nu se regăsește în speță cu privire la comisionul de risc. Deși instanța acceptă că acesta face parte din prețul contractului, fiind o parte a costului creditului, simpla menționare a denumirii și cuantumului acestuia nu este de natură a satisface condiția ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Astfel, este adevărat că reclamanții au cunoscut cuantumul comisionului de risc la momentul încheierii contractului, dar nu au avut nicio posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract. Totodată, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit, nici explicat în cuprinsul convenției de credit, deși suma percepută cu acest titlu este semnificativă, fiind calculată în procent de 0,1% din soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata convenției. Art. 3.5 din convenție menționează doar că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului.
Totodată, instanța trebuie să ia în considerare, conform art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193 din 2000, natura serviciilor prestate de pârâta, instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, precum starea de nevoie a consumatorului, care a cerut suma de bani pentru achiziționarea unei locuințe, precum și celelalte clauze ale contractului.
Având în vedere aceste elemente, instanța constată că, și în această situație, pârâta, instituție bancară, a majorat costul creditului, făcând obligația împrumutatului, consumator, mai oneroasă, ceea ce a dus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor Băncii, fără a da posibilitatea împrumutatului să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumator cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanțiile constituite, precum garanția reală imobiliară (ipotecă) de prim rang asupra imobilului împrumutatului.
Explicațiile pârâtei din cuprinsul întâmpinării cu privire la posibilele riscuri acoperite sunt irelevante, cât timp aceste riscuri nu sunt identificate și explicate în contract, ceea ce ar fi adus clauzei caracterul inteligibil și previzibil. De asemenea, lit. g) din Lista anexă la Legea nr. 193 din 2000 caracterizează drept abuzive și acele clauze care dau comerciantului dreptul exclusiv să interpreteze clauzele contractuale, astfel că interpretarea oferită de pârâtă nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care, în caz de dubiu, interpretarea trebuie realizată în favoarea consumatorului.
De altfel, și legea internă de transpunere cere, prin art. 1 alin. 1, ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru prestarea de servicii să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
Un indiciu în plus în susținerea celor expuse sunt prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul cărora nu se enumeră și comisionul de risc. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică și contractelor în curs de executare, astfel cum a arătat pârâta, voința legiuitorului, chiar ulterioară, poate ajuta la interpretarea unui contract în derulare și poate constitui un element care să sprijine concluzia că această clauză are un caracter abuziv, în baza Legii nr. 193 din 2000, act normativ ce era în vigoare la data încheierii contractului.
Instanța observă că pârâta, care afirmă că O.U.G. nr. 50 din 2010 nu se aplică și contractelor în curs de executare, a procedat, după . acestui act normativ, la schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare credit, pentru armonizarea prevederilor convenției de credit cu noile reglementări.
În urma coroborării probelor, instanța și-a format convingerea că pârâta a instituit acest comision în scopul de a spori costul creditului, în absența unei contraprestații reale pentru consumator și în absența unui veritabil risc contractual care să fie acoperit prin acest comision, fără a ține seama de conduita consumatorului în relația cu Banca sau de situația sa financiară.
Într-adevăr, astfel cum a învederat pârâta, legea specială, respectiv Legea nr. 193 din 2000, nu prevede sancțiunea ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze, stipulând numai că acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului și, în cazul în care contractul nu se mai poate derula în lipsa acestora clauze, consumatorul are posibilitatea de a solicita rezilierea, cu daune-interese (art. 6 și 7 din Lege nr. 193 din 2000).
În lipsa unei sancțiuni exprese, legea specială se va completa cu legea generală. Or, în materie civilă, sancțiunea care poate interveni și care lipsește o clauză contractuală de efecte este nulitatea. Întrucât, prin interzicerea introducerii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianți cu consumatorii, legiuitorul a urmărit, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Directivei 93/13/CEE și a legii interne de transpunere, protejarea interesului general al consumatorilor, iar nu protejarea interesului particular, al unui consumator, nulitatea nu poate fi decât absolută.
În cauza C-453/10 J. Pereničová și Vladislav Perenič, Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat că Directiva 93/13/CEE nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, recunoscând, totodată, statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede. Prin urmare, directiva nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant și un consumator și care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului.
Pornind de la considerentele Curții, în virtutea principiului că cine poate mai mult, poate și mai puțin, este evident că se poate declara doar nulitatea unor clauze din contract, dacă legislația națională o permite.
Mai mult, în speța C-472/10 Invitel, Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt obligate să stabilească din oficiu, și în viitor, toate consecințele care decurg din constatarea nulității clauzelor abuzive, astfel încât astfel de clauze să nu creeze obligații pentru consumatorii care au încheiat un contract care cuprinde clauze abuzive.
De asemenea, în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, Curtea de Justiție a răspuns că este de competența instanței naționale să facă această apreciere, urmând a verifica dacă în respectivele clauze sunt specificate, într-un limbaj clar și inteligibil, metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă au dreptul consumatorii să pună capăt contractului.
Efectele nulității se produc retroactiv și nu ne aflăm în situația de excepție învederată de pârâtă, deoarece sumele de bani pot fi întotdeauna restituite, spre deosebire de folosința unui apartament. Astfel, caracterul succesiv al obligației împrumutatului nu împiedică restituirea prestațiilor, iar pârâta cunoștea că are obligația de a nu stipula clauze abuzive în contractele sale preformulate încă de la data încheierii convenției de credit.
Reclamanții și-au întemeiat capătul de cerere privind restituirea prestațiilor pe îmbogățirea fără justă cauză, argumentând că prevederea unei clauze abuzive constituie un fapt ilicit, guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului. În baza rolului activ, instanța va avea în vedere ca temei juridic al restituirii prestațiilor ca efect al constatării nulității, dispozițiile ce reglementează plata nedatorată.
Potrivit art. 992 și art. 993 alin. 1 din C.civ., cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit, iar cel care, din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului.
Conform art. 1092 din C.civ., orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetițiunii.
Din interpretarea logico-juridică a textelor menționate, rezultă că plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații. Pentru a constata că s-a efectuat o plata nedatorată trebuie îndeplinite următoarele condiții: să se efectueze o plată, din eroare, pentru stingerea unei datorii inexistente.
În speță, reclamanții au efectuat plata sumelor evidențiate în scadențarul emis de pârâtă cu titlu de comision de risc, sumele fiind transferate în contul pârâtei cu titlu de plată. Plata s-a efectuat de către reclamanți din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligații care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de risc au caracter abuziv și nu pot produce niciun efect. Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligației de plată a comisionului de risc și este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și a se restabili situația anterioară, precum și a se înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.
În consecință, fiind întrunite cerințele cumulative pentru a se constata plata nedatorată, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare, astfel cum au fost acestea solicitate, cu titlu de plată nedatorată.
Împrumutații nu se vor îmbogăți fără justă cauză, ci vor recupera prejudiciul suferit ca urmare a clauzelor abuzive inserate în contract de Bancă.
Instanța apreciază totodată, că reclamanții au dreptul și la plata dobânzii legale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a banilor, pentru recuperarea integrală a prejudiciului, potrivit dispozițiilor art. 2 din OG nr. 9/2000 și art. 2 din OG nr. 13/2011 care se completează cu dispozițiile art. 1088 C. civ. Conform art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele-interese cuprind dobânda legală, iar potrivit dispozițiilor OUG nr. 9/2000 și OG nr. 13/2011 aceasta este stabilită la nivelul dobânzii de referință a BNR.
Instanța constatată că art. 8.1 lit. a) (liniuțele 2 și 3), c) și lit. d) din Secțiunea 8 din convenția de credit conferă pârâtei dreptul de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca, conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit, precum și în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și mai poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției sau în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.
Instanța reține că sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera această clauză drept abuzivă, deoarece clauza creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, având în vedere elementele enumerate de art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193 din 2000, instanța constatată că pârâta, instituție bancară, a cărei obligație principală este cu executare uno ictu și nu poate suferi modificări, poate declara obligația consumatorului, persoană fizică, a cărei obligație este cu executare succesivă, ca fiind scadentă anticipat, consumatorul trebuind să achite întreaga sumă împrumutată, dobânda acumulată, precum și costurile băncii, pentru motive nedefinite și nedeterminabile la momentul încheierii contractului și supuse exclusiv aprecierii băncii.
Noțiunea de situație neprevăzută nu este definită, nici nu sunt oferite exemple de asemenea situații, după cum nu sunt oferite nici exemple de situații în care creditul nu ar mai fi garantat corespunzător, intervenția unor asemenea împrejurări fiind decisă doar de către pârâtă. Aceste prevederi vizează situații viitoare, care, în opinia băncii, ar face neîndeplinirea obligației împrumutatului improbabilă sau ar lipsi creditul de garanții corespunzătoare și intervin chiar dacă împrumutatul își execută obligațiile contractuale prezente. De asemenea, instanța apreciază că sunt prea general formulate, lăsate la aprecierea băncii, clauzele care prevăd posibilitatea ca banca să declare scadența anticipată în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit.
Este evident dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care formulările utilizate nu pot conduce decât la interpretarea clauzelor în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea împrumutatului, care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, să verifice dacă scadența anticipată este judicios dispusă, dacă este justificată de motive temeinice și dacă este necesară și proporțională în raport cu scopul urmărit.
Instanța constatată că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 și pentru a considera prevederile art. 10.1 și 10.2 din Secțiunea 10 din convențiile de credit drept clauze abuzive, deoarece și acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 10.1 și 10.2 din Secțiunea 10, dacă, din diferite motive, arătate la art. 10.1, costurile băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit cresc, împrumutatul va plăti acesteia, în termen de 15 zile de la data de la care a fost notificat în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor.
Cu alte cuvinte, conform acestei clauze, în situațiile în care, din diferite motive, arătate, de această dată, într-un mod mai clar, costurile băncii (în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma.
Ca atare, instanța consideră că și această clauză contractuală este abuzivă, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 67 alin. 1 din OUG nr. 50/2010, în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, o astfel de compensație nu poate fi mai mare de:
a) 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an;
b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.
Deși instanța are în vedere și principiul pacta sunt servanda, consacrat de dispozițiilor art. 969 C.civ., totuși contractul încheiat între părți trebuie să respecte dispozițiile legale aplicabile în materie și să se alinieze prevederilor naționale și europene consacrate protecției consumatorilor.
Ca atare, instanța urmează să dispună obligarea pârâtei la încheierea cu reclamanții a unui act adițional la convenția de credit nr._/06.07.2007, prin care să se prevadă un comision de rambursare anticipată conform art 67 alin.2 lit a și b din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
În lumina tuturor acestor considerente, instanța va admite cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., va constata nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/06.07.2007 și art 3.5., art 8.1 lit.a (liniuțele 2 și 3), c și d art 10.1. și art 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/06.07.2007, încheiată între părți, în virtutea caracterului abuziv al acestora, va obliga pârâta să restituie reclamanților sumele percepute reprezentând comision de risc achitat în perioada 06.07.2007 – 06.10.2014, în cuantum de 17.071,78 lei (echivalentul a 4687,86 CHF), precum și la plata sumei de 3.298,41 lei (echivalentul a 905,73 CHF) reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal și va obliga pârâta la încheierea cu reclamanții a unui act adițional la convenția de credit nr._/06.07.2007, prin care să se prevadă un comision de rambursare anticipată conform art 67 alin.2 lit a și b din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Având în vedere soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, față de culpa procesuală a pârâtei, instanța urmează să o oblige pe aceasta din urmă la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.
Cu privire la cuantumul acestui onorariu avocațial, de 3.000 lei, instanța reține faptul că, potrivit art. 451 alin. 2 C.proc.civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
Instanța constată că împuternicirea avocațială nr._/2014 a fost emisă pentru redactare acțiune, consultanță și reprezentare în fața instanței a reclamanților. Instanța consideră, însă, că onorariul avocațial de 3.000 lei este disproporționat în raport cu natura pricinii, precum și în raport cu faptul că prezenta cauza a fost soluționată la primul termen de judecată, astfel că acest onorariu va fi redus la 1.500 lei.
Această soluție nu contravine dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora contactul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, întrucât nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, astfel cum prevede de altfel și art. 451 alin. 2 C.proc.civ. – teza finală, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții îndreptățite trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.
Ca atare, în temeiul art. 453 C.proc.civ., având în vedere culpa procesuală a pârâtei, instanța va dispune obligarea acesteia la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost diminuat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea de chemare în judecată, având ca obiect “acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții, obligația de a face, pretenții ” formulată de reclamanții B. A.,CNP_, cu domiciliul ales în București, .. 25-27, parter, . și B. D., CNP_, cu domiciliul ales în București, .. 25-27, parter, . în contradictoriu cu pârâtul V. ROMÂNIA S.A., J40/58/200, CUI_, cu sediul în București, ., ., sector 2, astfel cum a fost precizată.
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art.5 lit.a) din Condițiile speciale și la art. 3.5, art.8.1. lit a) (liniuțele 2 și 3), lit.c) și d), art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/06.07.2007 și, în consecință, declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Obligă pârâta să încheie cu reclamanții un act adițional la convenția de credit nr._/06.07.2007 prin care să se prevadă un comision de rambursare anticipată conform art. 67 alin. 2 lit. a) și b) din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 17.071,78 lei (echivalentul a 4.687,86 CHF) reprezentând comision de risc achitat în perioada 06.07.2007 – 06.10.2014, precum și la plata sumei de 3.298,41 lei (echivalentul a 905,73 CHF) reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.02.2015.
P. GREFIER
N. FLORELAGEAC P. L.
Red. Jud. F.N./Th.red. G.P.L./ 5 ex./ 27.02.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1660/2015. Judecătoria... | Încuviinţare executare silită. Sentința nr. 1664/2015.... → |
|---|
