Pretenţii. Sentința nr. 15/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 15/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 15-10-2015 în dosarul nr. 10484/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința Publică din data de 15.10.2015
Instanța constituită din:
Președinte: I. A. P.
Grefier: D. O.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive, pretenții, obligația de a face formulată de reclamanta P. D. M., în contradictoriu cu pârâta B. SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reclamanta persona, având datele de identificare consemnate în caietul grefierului, lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat, instanța acordă cuvântul cu privire la formularea de probatorii.
Reclamanta solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Instanța, în temeiul art. 255 C., încuviințează în cauză proba cu înscrisuri, considerând că această probă este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Nemaifiind probe de administrat în cauză, instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reclamanta solicită admiterea cererii și convertirea monedei CHF în lei sau înghețarea cursului monedei CHF la cursul de la momentul contractării creditului, respectiv 17.07.2009. De asemenea, reclamanta arată că a semnat un contract preformulat, nu a existat o negociere, iar de la momentul la care i-a fost acordat creditul, rata lunară s-a dublat. Totodată arată că i s-a recomandat de către ofițerul de credite contractarea unui credit în moneda CHF, pe motiv că altfel nu se încadra pentru obținerea creditului. Reclamanta solicită, de asemenea, returnarea comisionului de acordare credit de 2,5 %, considerând că acesta este abuziv.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 03.07.2013 sub nr._, reclamanta P. D. M., în contradictoriu cu pârâta . solicitat înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la momentul obținerii creditului, 17.09.2007, convertirea acestuia în lei și restituirea sumelor plătite în plus la plata ratelor ca urmare a creșterii necontrolate a francului elvețian, să se constatate caracterul abuziv al clauzei prev. la art.4.1 din contract, referitoare la comisionul de administrare și comisionul de acordare, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și să se restituie sumele încasate nelegal pentru aceste comisioane.
În motivare, a arătat, în esență, că a încheiat cu pârâta la data de 17.09.2007 un contract de credit de nevoi personale pentru suma de_ CHF, pe o perioadă de 120 luni și că acesta cuprind clauze abuzive. Totodată, a menționat că nu există clauză de risc valutar în contract și că nu și-a luat nicio răspundere prin semnarea contractului asupra creșterii cursului de schimb.
În drept, a invocat Legea nr. 193/2000.
În dovedire a anexat înscrisuri.
Pârâta a depus la data de 28.07.2015 întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat, în esență, că în contract se prevăd care sunt condițiile și consecințele tipului de dobândă, comisioanele și modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de împrumutat și că au fost respectate dispozițiile legale, deci nu poate fi vorba de rea-crență din partea băncii. De asemenea, a menționat că un contract de credit reprezintă un tip de contract de consumație cu dobândă și că îi este aplicabil principiul nominalismului.
În drept, a invocat disp. art.205-208 C.proc.civ., art.9 ind.3 lit.d teza I di OG nr.21/1992, art.36 alin.3 din OUG nr. 50/2010.
În dovedire a anexat înscrisuri
Instanța a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Pârâta S.C. B. S.A., în calitate de bancă și reclamanta P. D. M., în calitate de împrumutat, au încheiat, la data de 17.09.2007, convenția de credit de consum nr. 820CSF_, având ca obiect acordarea unui credit de 11.500 CHF, pe termen de 120 luni (f.7-10).
Considerând că acest contract conține clauze abuzive, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, pe care instanța o apreciază ca neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Având în vedere data încheierii contractului de credit (anterioară intrării în vigoare a noului C.civ.), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevăd disp. art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009, și de Legea nr.193/2000, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial nr.305/18.04.2008, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
De asemenea, instanța va avea în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Directiva nu are efect direct în litigiile dintre particulari, însă norma internă de transpunere trebuie interpretată în lumina textului și a finalității normei europene, în acest mod instanța judecătorească, autoritate a statului, contribuind la atingerea rezultatelor prevăzute de directivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-106/89, Marleasing, par. 8).
Instanța reține că potrivit art.4 alin.(1) și alin.(6) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat cu reclamanta, se constată indiscutabil că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. De asemenea, Împrumutatul, respectiv reclamanta din prezenta cauză, nu a putut influența natura acestor clauze, iar pârâta nu a făcut dovada contară, deși sarcina probei îi aparținea, în baza art. 4 alin. 3 din aceeași lege.
Astfel, nu reprezintă negociere nici posibilitatea de a alege între ofertele mai multor bănci, nici posibilitatea de a alege între mai multe variante de contracte oferite de aceeași bancă. Posibilitatea de a alege moneda creditului, perioada de rambursare sau suma totală împrumutată reprezintă doar adaptarea specifică a unor contracte de adeziune la caracteristicile concrete ale unui client și nu negociere.
Prin negociere se înțelege ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor.
Pârâta nu a făcut însă dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.
Așa fiind instanța reține că prima condiție este îndeplinită, astfel că acțiunea poate fi analizată din perspectiva normelor de protecție a consumatorului.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În legătură cu art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, corespondent al articolului din legea internă citat anterior, CJUE a arătat că, întrucât el prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare restrictivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 42).
De asemenea, a arătat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical și că prezintă o importanță esențială pentru respectarea acestei cerințe dacă în contract se indică în mod transparent motivul și particularitățile clauzei în discuție, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 71 și 73).
Așa fiind instanța reține că dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, fiind o parte a costului creditului, rămânând a se analiza dacă respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.
În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare și restituirea sumelor percepute cu acest titlu, instanța reține că:
Prin art. 4.1 din convenția de credit de consum nr. 820CSF_/17.09.2007 s-a prevăzut ca pentru creditul acordat, împrumutatul să plătească un comision de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului.
Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanta, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,3% din valoarea soldului creditului).
Între dreptul băncii și obligația reclamantei de plată a acestui comision nu există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea consumatoarei, cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,3%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda, iar perceperea acestuia este justificată de administrarea contului. Sumele percepute cu titlu de comision de administrare a contului curent nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a băncii, iar din modul în care acest comision a fost stipulat în contract nu se poate deduce reaua-credință a pârâtei.
Din chiar denumirea acestui comision reiese scopul perceperii sale, astfel că pentru înțelegerea conținutului clauzei criticate nu era necesară stipularea unei definiții separate.
Posibilitatea perceperii comisionului de administrare a contului curent a fost expres prevăzută de art.36 din O.U.G. nr.50/2010.
Faptul că reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia acest comision nu poate determina, ut singuli, reținerea caracterului abuziv al clauzei, condițiile prevăzute de art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 având caracter cumulativ.
Pentru aceste considerente, instanța va respingere cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a art.4.1 referitor la comisionul de administrare, și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, și cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu.
În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de acordare credit și restituirea sumelor percepute cu acest titlu, instanța reține că:
Prin art. 4.1 din convenția de credit de consum nr. 820CSF_/17.09.2007 s-a prevăzut ca pentru creditul acordat, împrumutatul să plătească un comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului.
Instanța consideră că prevederile art. 4.1, referitoare la comisionul de acordare sunt clare, fiind prevăzute motivele perceperii comisionului și că împrumutatul, consultând contractul și graficul de rambursare, putea să prevadă cu ușurință consecințele economice care se produc în ceea ce îl privesc. De altfel, reclamanta nu a avut nicio dificultate în a calcula și suma datorată.
În aceste condiții, o analiză a caracterului abuziv al clauzei nu poate fi făcută.
Și dacă am considera că respectiva dispoziție nu este redactată suficient de clar, analiza pe fond a clauzei ar conduce la concluzia inexistenței caracterului abuziv al acesteia.
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Vorbim în cauză despre un contract de adeziune, astfel că această condiție este îndeplinită.
Nu este, însă, îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, creat contrar cerințelor bunei-credințe.
Condiția existenței unui dezechilibru semnificativ nu poate fi considerată îndeplinită prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze.
Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauză instanța consideră că nu ne aflăm într-o astfel de situație.
Astfel, perceperea comisionului este permisă de legislația în vigoare.
Pe de altă parte, există și contraprestații specifice, anume analizarea situației clientului și a posibilității de rambursare a creditului, precum și a îndeplinirii altor obligații ale împrumutatului. Contraprestația băncii trebuie privită global, iar aceasta constă, evident, în acordarea sumei de bani cu titlu de împrumut.
Nu se poate invoca nici reaua-credință a pârâtei, atât timp, așa cum am arătat, astfel de comisioane erau permise de legislația în vigoare.
Prin urmare, este neîntemeiată solicitarea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, și cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu.
În ceea ce privește cererea reclamantei prin care a solicitat să se dispună înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la momentul obținerii creditului, 17.09.2007, convertirea acestuia în lei și restituirea sumelor plătite în plus la plata ratelor ca urmare a creșterii necontrolate a francului elvețian, instanța o constată ca neîntemeiată, întrucât:
Reclamanta și-a exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei în valută, cunoscând în mod cert moneda creditului, care a fost stipulată în mod neechivoc atât în conținutul contractului, cât și în graficul de rambursare.
În materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art.1578 din Codul civil de la 1864 – aplicabil contractului dedus judecății, față de data încheierii acestuia – „obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract” (alin.1). Potrivit alineatului al doilea, „întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.
De asemenea, instanța reține că în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența vreunei clauze abuzive, ci a unei aplicații a principiului nominalismului monetar, pe care însuși legiuitorul l-a instituit. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Întrucât principiul nominalismului are izvor legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite decât pe cale legală, iar nu pe cale jurisprudențială. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă în viitor măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută prin transpunerea în legislația română a Directivei nr. 17/2014, însă această reglementare va avea aplicabilitate numai pentru viitor, pentru contractele care se vor fi încheiat sub imperiul unei asemenea reglementări, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi.
Obligația reclamantei de a restitui suma împrumutată în CHF are suport legal, fluctuația monetară fiind integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate. Pe cale de consecință, în lipsă de dispoziție contrară, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.
Instanța reține și faptul că împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanta și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamantă – stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului – ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferența de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF. Or, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea co-contractantă.
Ca atare, executarea obligației reclamantei de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligației de plată a creditului în lei la cursul de schimb de la data încheierii convenției dintre părți.
Instanța constată că mărirea valorii CHF nu poate fi considerată ca fiind previzibilă pentru pârâtă prin intermediul aplicării exclusiv a unei prezumții simple întemeiată pe calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar. De asemenea, fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine modificarea contractului în sensul solicitat de către reclamantă, având în vedere că variația cursului de schimb al valutelor este o noțiune general cunoscută, putându-se susține că orice persoană cunoaște posibilitatea creșterii/scăderii valorii acestora și, implicit, că un consumator, chiar mai puțin avizat, își asumă riscul aferent.
Se reține că prin formularea acestui capăt de cerere se solicită instanței o intervenție nepermisă în contract, cu consecința modificării acestuia în ceea ce privește obiectul său, situație care pune în discuție toate elementele esențiale convenite de părți, respectiv moneda contractului, dobânda aferentă și perioada de rambursare. Aceste elemente creează un tot unitar, pe piața bancară moneda creditului influențând nivelul dobânzilor și al comisioanelor, precum și perioada de rambursare. Din această perspectivă, schimbarea monedei creditului conform solicitărilor reclamantei, fără a se realiza o analiză obiectivă a impactului unei asemenea intervenții în contract, ar rupe echilibrul contractual în defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit în considerarea monedei CHF, cu consecința, la momentul semnării contractului, a acordării unor condiții mai avantajoase pentru împrumutat față de alte produse financiare existente pe piață.
Astfel, se constată că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanța de judecată să intervină în contractul dedus judecății prin modificarea monedei creditului, astfel cum s-a solicitat prin intermediul acestui capăt de cerere.
Față de cele menționate anterior, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de reclamanta P. D. M. cu domiciliul în sector 4, București, .. 34, .. A, . cu pârâta .> cu sediul în sector 2, București, .. 6 A, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea urmând a se depune la Judecătoria sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
I. A. P. D. O.
Red. și dact. Jud. I.A.P., Gref. D.O./ 4 ex/05.01.2016
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria... | Evacuare art. 1033 CPC ş.u.. Încheierea nr. 16/2015.... → |
|---|
