Pretenţii. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 18/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 05-01-2015 în dosarul nr. 18/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 2 BUCUREȘTI SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 18
Ședința publică din data de 05.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. E. M.
GREFIER: A. M. V.
Pe rol se află judecarea cauzei având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, pretenții civile privind pe reclamanții M. L., M. N.-M., M. D. L. și M. R. în contradictoriu cu pârâta V. România SA.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pârâta, prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modul de îndeplinire al procedurii de citare.
Nefiind cereri de formulat, instanța acordă cuvântul pe formularea cererii de probatorii.
Reprezentantul pârâtei solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamanților.
Instanța, deliberând asupra cererii de probatorii formulată în cauză și reținând că proba cu înscrisuri este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, o încuviințează în temeiul art. 258 și urm. C.proc.civ. Totodată, respinge proba cu interogatoriul reclamanților ca nefiind utilă soluționării cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reprezentantul pârâtei solicită respingerea acțiunii, precizând că reclamanții nu au făcut dovada demersurilor efectuate în vederea negocierii cu banca a clauzelor contractuale. În ceea ce privește comisionul de risc, arată că acesta face parte din costul creditului.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța declară închise dezbaterile asupra fondului și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 13.03.2014 sub nr._, reclamanții M. L., M. N.-M., M. D. L. și M. R. au chemat-o în judecată pe pârâta V. România SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de risc – art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și 3.5 din Condiții Generale ale Convenției de credit nr._/11.12.2007 și a Actului adițional nr. 2/15.11.2010 la Convenția de credit nr._/11.12.2007; în subsidiar, față de constatarea nulității absolute a Actului adițional menționat, să se constate nulitatea absolută a art. 2 (pct. 5.1 lit. b) „Comision de administrare credit”) din Actul adițional nr. 2/15.11.2010 la Convenția de credit nr._/11.12.2007; să dispună obligarea pârâtei . la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/comisionului de administrare credit, ca plata nedatorată din momentul încheierii convenției și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a acestui debit, calculată conform OG nr. 9/2000 începând cu data efectuării plății nedatorate până la data de 01.09.2011 și conform OG nr. 13/2011 (în principal, dobânda penalizatoare conform art. 1 alin. 3, în subsidiar, dobânda remuneratorie conform art. 1 alin. 2), după această dată și până la achitarea debitului; valoarea acestui capăt de cerere este de 7.597 CHF (28.055 lei); aceasta valoare a fost obținută prin însumarea sumelor plătite de reclamanți cu titlu de comision de risc/de administrare credit, din momentul semnării convenției și până la data depunerii cererii de chemare în judecată, conform extraselor de cont și a planurilor de rambursare, la cursul BNR din data de 11.03.2014; cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 și urm. C.civ. (art. 992 C.civ. din 1864), art. 1635 și urm. C.civ., art. 1349 și urm. C.civ. (art. 998 C.civ. din 1864), art. 1235 și urm. C.civ. (art. 948, art. 966 C.civ.) și art. 453 (art. 274 C.proc.civ. din 1865), iar în susținere a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
2. Pârâta . a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu motivarea că, în cauză, clauza contractuală ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este un abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2010 și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, perceperea acestuia fiind justificată având în vedere costurile pe care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costurile ce privesc înființarea și organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 și urm. C.proc.civ., iar în susținere a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamanților.
3. În temeiul art. 167 C.proc.civ., instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, reținând că acestea sunt pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei, astfel cum va rezulta mai jos din analiza detaliată a materialului probator pe care este întemeiată soluția în prezenta cauză.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:
4. Între reclamanții M. L. și M. N.-M., în calitate de împrumutați, M. D. L. și M. R., în calitate de garanți ipotecari și pârâta ., în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat Convenția de credit nr._/11.12.2007 având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 67.500 CHF pentru o perioadă de 300 de luni (filele 18-28). Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații erau obligați să o achite către bancă, nedepus la dosar.
Conform art. 3 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției, dobânda este de 4,25% pe an, iar D., de 7,24%.
Subsecvent, s-a încheiat Actul adițional nr. 1/25.11.2010 la Convenția de credit nr._/11.12.2007 (filele 33-37), semnat de reclamanți, prin care, printre altele, împrumutații și garanții ipotecari au fost de acord, ulterior intrării în vigoare OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori [21.06.2010], cu plata unui comision de administrare de 0,11% pe lună (fila 36). De asemenea, D. a fost stabilit la 5,40%. În acest sens, a fost întocmit un nou grafic de rambursare, nedepus la dosar.
Susținând că, în cazul lor, clauza contractuală referitoare la comisionul de risc/de administrare inserat în contract și actul adițional este abuzivă, în lumina dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții au solicitat anularea acesteia.
5. Clauza contractuală inserată în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției, denumită marginal „Comision de risc”, având următorul conținut – „0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenții de credit” șiîn art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției, denumită marginal „Comisionul de risc”, având următorul conținut – „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la solul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.
Instanța reține faptul că actul juridic constând în convenția de credit încheiată între părți are un caracter oneros, banca, în calitate de comerciant, urmărind obținerea unui avantaj patrimonial din activitatea economică derulată.
Comisionul contestat este cuprins în contractul semnat de părți și, contrar susținerilor reclamanților, se reține că acesta este prevăzut într-o manieră accesibilă, sintagma în sine nepresupunând cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă. Prin urmare, susținerile reclamanților în sensul că nu este definit și nu se precizează care este scopul acestui comision, nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât reclamanții aveau posibilitatea de a solicita explicații din partea băncii cu privire la acest aspect sau de a apela chiar la serviciile unui specialist. Aceste minime diligențe se impun a fi reținute mai ales în contextul în care semnarea unui asemenea contract nu este o operațiune de rutină, având implicații patrimoniale semnificative și de durată considerabilă. Reclamanții aveau posibilitatea și trebuiau să analizeze temeinic, anterior încheierii actului sau, cel târziu, în chiar momentul semnării acestuia, solicitând eventual acordarea unui termen în acest sens, aspectele referitoare la comisionul de risc.
De asemenea, instanța reține că este evident faptul că, prin acordarea unui credit, banca își asumă un risc, având în vedere perioada îndelungată de restituire a creditului, contextul economic actual justificând această afirmație. De altfel, se constată că reclamanții au înțeles să invoce caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, cunoscut încă din momentul încheierii contractului, respectiv 11.12.2007, abia la data de 13.03.2014, în condițiile acutizării crizei economice. În acest context, riscul asumat de bancă este unul actual, depășind considerațiile teoretice care au stat la baza reglementării sale.
Reclamanții au invocat în sprijinul susținerilor invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Potrivit art. 4 alin. 1 din acest act normativ, „o clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, iar potrivit art. 4 alin. 2, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
În lumina acestor prevederi, se apreciază că se impun a fi analizate două condiții, respectiv clauza ● să nu fie negociată direct cu consumatorul și ● să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește prima condiție, instanța o apreciază ca fiind îndeplinită, întrucât actul juridic ce face obiectul cauzei, respectiv Convenția de credit nr._/11.12.2007, reprezintă un contract de adeziune, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau de a refuza condițiile contractuale oferite de bancă, aflându-ne astfel în ipoteza avută în vedere de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000. Or, în aceste condiții, se reține că revenea băncii sarcina de a proba faptul că, în concret, astfel cum se susține, condițiile speciale au fost negociate, probă care nu a fost făcută în cauză.
În ceea ce privește însă cea de-a doua condiție, instanța o apreciază ca neîndeplinită. În abordarea acestei condiții trebuie plecat de la premisa că legea are în vedere un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Este evident că, pornind de la natura juridică a actului încheiat între părți, poziția băncii este dominantă și că există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, însă această împrejurare nu determină concluzia că orice contract bancar sau, mai mult, orice clauză contractuală intră sub incidența textului de lege enunțat.
Instanța reține că prețul contractului îl constituie dobânda anuală efectivă, D., stabilită în contract ca fiind de 7,24% și, subsecvent, de 5,40%, element esențial în formarea voinței reclamanților de alegere a ofertei băncii pârâte în vederea încheierii împrumutului. Este de notorietate că aprecierea unei oferte bancare se face prin prisma acestui element, aspect ce este cunoscut sau ar trebui cunoscut de un consumator mediu avut în vedere de Legea nr. 193/2000. În aceste condiții, este rezonabil să se aprecieze că reclamanții au contractat în deplină cunoștință de cauză, asumându-și voluntar obligația de a achita o dobândă anuală efectivă de 7,24% și, subsecvent, de 5,40% Or, această dobândă include și comisionul de risc, împrejurare necontestată de reclamanți și care rezultă cu claritate din graficul de rambursare a creditului. Chiar și în situația în care s-ar admite faptul că reclamanții au fost induși în eroare cu privire la comisionul de risc, nu s-ar putea reține că nu au putut aprecia costul total al creditului (D.), considerând, în momentul încheierii contractului, că acesta este potrivit intereselor din acel moment și preferabil altor societăți bancare ce ofereau servicii similare.
Dobânda anuală efectivă este de natură să ofere în mod transparent o perspectivă clară în privința costurilor creditului asigurând, concomitent, previzibilitatea pe termen lung a drepturilor și obligațiilor asumate prin contract de către fiecare dintre părți. De altfel, se constată că reclamanții nu au invocat o nerespectare a acestui prag și că revelația cu privire la dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților a venit la peste cinci ani de la încheierea contractului.
Se reține, totodată, că potrivit prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 care reprezintă transpunerea națională a prevederilor art. 4 alin. 2 din Directiva CE 93/13 CEE din 5 aprilie 1993, evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu poate privi justețea prețului față de serviciile furnizate în schimbul acestuia dacă aceste condiții ale contractului sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Or, în cauză, prețul contactului a fost exprimat clar și inteligibil, acesta incluzând comisionul de risc, care, la rândul său, este clar precizat, este dimensionat în funcția de o valoare concretă (soldul creditului), astfel încât nu se poate reține faptul că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Susținerile reclamanților în sensul că prin perceperea comisionului de risc se maschează de fapt o dobândă, nu pot fi avute în vedere, atâta timp cât aceste noțiuni nu se confundă, dobânda reprezentând beneficiul împrumutătorului aferent perioadei în care a fost lipsit de suma de bani acordată, iar comisionul de risc reprezintă acoperirea riscurilor la care se expune împrumutătorul pe întreaga perioadă a contractului, riscuri legate de imposibilitatea rambursării creditului, devalorizarea garanțiilor, imposibilitatea de executare a garanțiilor etc.
Nu se poate aprecia nici că banca a acționat cu rea-credință, cuantumul comisionului, de 0,22% și, subsecvent, de 0,11%, raportat la soldul creditului, neputând determina concluzia unei împovărări excesive a reclamanților, mai ales că valoarea se diminuează în timp, proporțional cu scăderea riscurilor asumate de bancă.
Mai mult decât atât, subsecvent intrării în vigoare, la data de 21.06.2010, a OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, reclamanții au semnat Actul adițional nr. 1/15.11.2010 la Convenția de credit nr._/11.12.2007 (filele 33-37), prin care au fost de acord cu plata unui comision de administrare de 0,11% pe lună.
Potrivit art. 36 alin. 1 din OUG nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Cum reclamanții au semnat Actul adițional și au fost de acord cu plata comisionului de administrare, nu se mai pot plânge de pretinsul caracter abuziv al comisionului de administrare prevăzut în mod expres de OUG nr. 50/2010.
Pe cale de consecință, instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M. L., CNP_, M. N.-M., CNP_1, M. D. L. și M. R., CNP_8, toți cu domiciliul în Ineu, ., județul A. și cu domiciliul ales la C.A. A. C. din București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, biroul nr. 1, sector 2, în contradictoriu cu pârâta V. România SA, cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, sector 2, înregistrată sub nr. J_, având CUI RO_, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.01.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
M. E. SerenaVasile A. M.
Red.S.M./Th.red.A.V. și S.M./04.04.2015/4 ex.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 1047/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 23/2015. Judecătoria... → |
|---|
