Contestaţie la executare. Sentința nr. 6034/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6034/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 04-05-2015 în dosarul nr. 6034/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 6034/2015
Ședința publică de la 04 Mai 2015
Completul compus din:
Președinte I. D.
Grefier G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile, formulata de contestatorul M. B. PRIN PRIMAR GENERAL in contradictoriu cu intimata P. E. si terțul poprit A. DE T. SI contabilitate PUBLICA SERVICIUL VERIFICAREA SI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUTIILOR PUBLICE, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezinta partile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de sedinta, dupa care:
Instanța, potrivit art. 131, alin. 1 NCPC, verificând din oficiu competența, constată că este competentă material și teritorial in temeiul art. 650 și 713 NCPC.
Instanța, considerând proba cu înscrisurile depuse de parti la dosar, ca fiind admisibila și concludentă, putând duce la dezlegarea în fond a cauzei, în temeiul art. 237 al. 2 pct. 7 coroborat cu art. 255 C.p.c. rap. la art. 258 C.p.c., o încuviințează.
Instanța, considerându-se lămurită, reține cauza spre soluționare pe fondul cauzei.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub număr de dosar_, contestatorul, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, a formulat în contradictoriu cu intimații, C. J. și T. E. V., contestație la executare, prin care a solicitat anularea actelor de executare, somatie, incheiere de incuviintare a executarii silite si proces verbal de cheltuieli efectuate in dosarul de executare nr. 65/2013 al B. M. O..
În motivarea cererii, contestatorul a învederat că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar articolul 622 alineatul (2) din codul de procedură civilă din 2010 dispune că în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, dacă legea nu prevede altfel.
Contestatorul a solicitat să se aibă în vedere că în cauză creditorul s-a adresat direct organului de executare, fără ca în prealabil să se adreseze debitorului cu o cerere. În situația in care acesta din urmă ar fi refuzat punerea în executare a obligației stabilite prin titlu, era îndreptățit a se adresa instanței de judecată pentru valorificarea drepturilor sale.
In continuarea apărărilor sale, contestatorul invoca prevederile art. 2 din O.G nr. 22/2002, „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Referitor la suma de 500 lei reprezentând onorariul de avocat, s-a apreciat, de asemenea, că și acest cuantum este nejustificat, disproporționat si tendențios, nesocotindu-se chiar dispozițiile art. 132 și Statutul profesiei de avocat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari,față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, iar în funcție de situația concretă instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea ce a câștigat procesul, apreciind că aceasta din urma a săvârșit un abuz de drept, deci o faptă ilicită și prejudiciabilă care îi antrenează răspunderea civilă delictuală.
Din considerentele expuse și având în vedere dispozițiile legale potrivit cu care „cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit (...)", precum și caracterul general al normei juridice înscrise în art. 274 alin. 3 C.pr.civ., se impune reducerea onorariului de avocat pentru faza de executare silită.
În drept, contestatorul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 712 si urm.C.proc.civ. Contestatorul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
La solicitarea instanței, la dosar au fost depuse copii ale dosarului de executare nr. 142/2013 al B. M. O..
Prin sentința civilă 89/7.01.2015 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București ca urmare a admiterii excepției necompetenței teritoriale invocate din oficiu.
Probatoriul administrat în cauză este reprezentat de înscrisuri.
Analizând dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
La data de 14.11.2012, Tribunalul București a pronunțat sentința civilă 2001 prin care a obligat contestatorul la emiterea unei dispoziții motivate privind acordarea de despăgubiri conform Legii 10/2001 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei. Sentința a devenit irevocabilă prin decizia civilă 944/27.05.2013 a Curții de Apel București prin care s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului contestatorului și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei.
La data de 1.11.2013 creditoarea a formulat cererea de executare silită iar încuviințarea executării silite a fost dată la data de 11.12.2013 de către Judecătoria Sectorului 3 București privind obligația de a face.
În ceea ce privește nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002, cu modificările ulterioare (Legea nr. 110/2007, Legea nr. 92/2011 și Legea nr. 116/2011), instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauzele Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
În același sens, din jurisprudența mai sus evocată rezultă și că statul nu poate invoca prescripția extinctivă a executării silite pentru a paraliza valorificarea drepturilor de către creditori întrucât acesta are obligația de a executa din oficiu obligațiile care îi incumbă.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 (cu modificările ulterioare, astfel cum au fost precizate de contestatoare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanța mai retine că prin Deciziile nr.529/11.10.2005, nr. 161/22.04.2003., Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozițiile OG 22/2002 sunt constituționale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești.
Însă, aceste dispoziții trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constituționale, ci și la cele ale Convenției europene, având in vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Prin urmare, Curtea Constituțională a declarat amânările sau eșalonările constituționale întrucât eo ipso ele nu pot constitui încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, raporturile dintre legea internă și dreptul european urmând a fi stabilite în concret, în funcție de circumstanțele fiecărui dosar în parte, urmând ca autoritățile naționale, care sunt cele mai apropiate de situația de fapt, să realizeze un control de proporționalitate
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În speță, contestatoarea nu a comunicat și nici nu a dovedit executorului aspectele învederate. Totodată, se constată că suma totală de plată este de 3.980 lei, fiind neplauzibil a aprecia că acest cuantum poate pune probleme bugetului instituției și poate afecta funcționarea acesteia.
Cu privire la cheltuielile de executare, se constată că atât titlul executoriu cât și încuviințarea executării silite au fost admise pentru ”obligația de a face”, aceasta încadrându-se la punctul 2 din tabelul onorariilor prevăzut în OMJ 2550/2006, natura executării fiind directă întrucât vizează valorificarea de către creditor a dreptului întocmai cum a fost stipulat în titlul executoriu, pentru persoana juridică valoarea maximă fiind de 5.200 lei plus TVA, în prezentul dosar onorariul fiind stabilit la nivelul sumei de 3.980 lei TVA inclus, inferior față de plafonul maxim.
Astfel, se poate observa că actul normativ anterior citat nu cuprinde expres onorariul pentru ”obligația de a face” însă prin corelarea cu articolul 887 din Codul de procedură civilă din 2010, având în vedere că cea de a treia linie a punctului 2 al tabelului din Ordinul 2550/2006 prevede prin sintagma ”etc.” un caracter neexhaustiv al enumerării, rezultă că nu există niciun motiv rezonabil de a exclude calculul onorariului executorului pentru dosarul de executare din prezenta cauză.
De asemenea, din analiza punctului 2 al Ordinului se constată că pentru executarea directă împotriva unei persoane juridice onorariul maxim este de 5.200 lei, indiferent de forma de executare directă realizată.
Cu privire la onorariul de avocat, se constată că față de reticența debitorului în executarea obligației, creditorii sunt îndreptățiți să apeleze la procedura executării silite în cadrul căreia asistența juridică nu poate fi estimată ca nejustificată, de vreme ce este destinată informării părților și consilierii acestora în vederea valorificării drepturilor rezultate din titlul executoriu.
Onorariul avocatului este în cuantum de 500 lei pentru servicii de asistență juridică și reprezentare pe o durată care la acest moment nu poate ci determinată, de la data formulării contestației la executare și până la momentul pronunțării sentinței civile obligația de a face nefiind îndeplinită.
Prin urmare, ținând seama de considerentele mai sus expuse, în baza articolelor 622 și 669 din Codul de procedură civilă din 2010 se va dispune respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, față de prevederile articolului 453 din Codul de procedură civilă din 2010 care stabilesc dreptul la recuperarea lor în beneficiul părții câștigătoare, se va lua act că acestea nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulata de contestatorul M. B. PRIN PRIMAR GENERAL - sector 6, București, .. 291-293 in contradictoriu cu intimata P. E., CNP_ - sector 6, București, ., ., . si in București, .-138, corp B, parter, sector 5 si terțul poprit A. DE T. SI contabilitate PUBLICA SERVICIUL VERIFICAREA SI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUTIILOR PUBLICE - sector 4, București, .. 6-8, ca neîntemeiată.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de a se formula cerere de apel la această instanță, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4.05.2015.
P. GREFIER
| ← Pretenţii. Sentința nr. 6078/2015. Judecătoria SECTORUL 3... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 6077/2015. Judecătoria... → |
|---|
