Contestaţie la executare. Sentința nr. 9076/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9076/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 22-06-2015 în dosarul nr. 9076/2015
Dosar. _
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI – Sectia Civila
Sentinta civila nr. 9076
Sedinta publica de la 22.06.2015
Instanta compusa din:
P.: I. DARZEANU
GREFIER: G. D.
Pe rol pronuntarea asupra cauzei civile, formulata de contestatoarea D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI JUDETENA A FINANTELOR PUBLICE ILFOV in contradictoriu cu intimata ., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile in fond au avut loc in sedinta publica de la 15.06.2015, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, parte integranta din prezenta si cand instanta, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea la 22.06.2015, cand a hotarat urmatoarele:
INSTANTA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată de către contestatoare, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu intimata, ., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună anularea actelor de executare emise în dosarul de executare 2252/2014 al SCPEJ D., C. & Asociații, precum și suspendarea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin somația înregistrată la 19.11.2014 a fost înștiințată că are de achitat creditoarei suma de 3.363.485,14 lei, reprezentând debit restant și cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă_/19.10.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 București.
Contestatoarea a menționat că a fost încălcat articolul 622 din codul de procedură civilă din 2010 întrucât creditoarea nu a formulat o cerere anterior demarării executării silite, pentru a permite debitoarei să își execute voluntar obligația.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile O.G. nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care instituția este obligată să dispună măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor de bani stabilite prin titluri executorii, termen ce nu a fost respectat de creditor.
De asemenea, s-a mai indicat că executorul judecătoresc a stabilit onorariul maxim care este disproporționat față de munca efectuată în dosar și care nu respectă criteriile OMJ 2550/2006.
În drept, a invocat articolul 622 și următoarele din Codul de procedură civilă din 2010, OG 22/2002 și OG 8/2014.
Contestatoarea a depus înscrisuri în dovedirea cererii.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare, învederând că nu se impune acordarea unui termen de grație de 6 luni având în vedere că litigiul inițial purtat cu debitorul, Consiliul Local Snagov, a început acum 11 ani. De asemenea, se învederează corectitudinea calculului cheltuielilor de executare, solicitându-se în același timp și înlăturarea motivelor în sprijinul cererii de suspendare a executării silite.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Prin sentința civilă_/19.10.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 București, contestatoarea a fost obligată să achite intimatei suma de 4.338.154,23 lei, ca urmare a admiterii cererii de validare a popririi.
Prin cerere adresată SCPEJ D., C. & Asociații, s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu menționat, executarea silită fiind încuviințată la data de 19.11.2014.
Vor fi înlăturate criticile de nelegalitate întemeiate pe articolul 622 din Codul de procedură civilă din 2010 întrucât sentința reprezentând titlul executoriu a fost pronunțată întocmai ca urmare a refuzului contestatoarei de a da curs cererii de poprire a disponibilităților bănești ale Consiliului Local Snagov, împrejurare la care se adaugă faptul că titlul executoriu a parcurs în integralitate căile de atac (apel și recurs).
Cu privire la exigențele europene în materia executării hotărârilor și a altor titluri, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauzele Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În ce privește motivul contestației la executare legat de nerespectarea disp. OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, prin care se arată faptul că în cadrul procedurii nu a fost respectat termenul de grație de 6 luni care operează legal în beneficiul contestatoarei, instanța are în vedere următoarele:
Potrivit art. 2 din actul normativ menționat „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Procedura de executare ce rezultă din textele legale menționate este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 C.pr.civ., reiese că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale impun creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în cazul în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, OG nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), și art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Astfel, instanța constată că instituția contestatoare nu este îndreptățită să se prevaleze de dispozițiile Ordonanței Guvernului 22/2002 întrucât finalitatea acesteia poartă asupra temporizării executării silite în condițiile în care se efectuează proba lipsei de fonduri. Or, în prezenta cauză contestatoarea nu a efectuat această dovadă, de altfel, cererea de poprire fiind efectuată în 2012 iar procesul în urma căruia a fost admisă validarea popririi a început în același an, condiții în care contestatoarea putea prefigura iminența achitării acestei sume.
Se constată de asemenea contrar susținerilor din contestația la executare că sumele reprezentând cheltuielile de executare sunt percepute conform OMJ 2550/2006, cuantumul onorariului executorului judecătoresc fiind stabilit ca urmare a efectuării urmăririi silite prin poprire, calculul indicat în cuprinsul întâmpinării fiind corect, la onorariu adăugându-se TVA în cotă de 24%.
Deși dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 nu prevăd în mod expres necesitatea adăugării TVA datorate de executorul judecătoresc bugetului de stat la cuantumul onorariului stabilit conform legii, potrivit art. 127 și art. 129 alin. 3 din Codul fiscal, taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect și este datorată de persoana impozabilă (inclusiv de persoanele ce exercită profesii liberale, în anumite condiții) în toate cazurile în care se prestează un serviciu, taxa fiind inclusă în tariful final practicat de prestator pentru a fi suportată în final de beneficiarul serviciului. În consecință, beneficiarul serviciului prestat (în speță executarea silită), respectiv creditorul care solicită prestarea serviciului de către executor, este cel care în conformitate cu dispozițiile legale, va suporta în final și costul TVA datorate de prestatorul de servicii (executor) către bugetul de stat. În aceste condiții, TVA reprezintă pentru creditorul urmăritor o cheltuială efectuată în cursul executării silite.
Serviciul prestat de executorul judecătoresc fiind încadrat din punct de vedere contabil în categoria prestărilor de servicii pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată, în mod legal executorul judecătoresc a calculat TVA la cheltuielile de executare, suma constituind taxă pe valoare adăugată urmând a fi virată de executor la bugetul statului. Ca urmare a achitării acestei obligații fiscale, suma ce va rămâne efectiv executorului judecătoresc cu titlu de onorariu este doar maximul prevăzut de art.37 alin.1 lit. d din Legea nr.188/2000.
Având în vedere dispozițiile articolului 669 din Codul de procedură civilă din 2010, potrivit cărora cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, acesta va trebui să plătească creditorului toate cheltuielile de executare, inclusiv TVA inclus în tariful final al executorului judecătoresc.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, dat fiind că măsura suspendării executării are efect numai până la pronunțarea asupra fondului contestației, instanța constată că a rămas fără obiect și o va respinge în consecință.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala în prezentul dosar de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa un titlu și că neexecutarea îi este imputabilă, iar celelalte motive de invocate nu au temei legal, instanța va respinge prezenta contestație ca neîntemeiată.
Cu privire la cheltuielile de judecată, față de prevederile articolului 453 alineatul (1) potrivit căruia se acordă numai la cerere, împotriva părții care a pierdut procesul, instanța va dispune obligarea contestatoarei la plata sumei de 2.647 lei, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 2.000 lei și cheltuieli de deplasare în cuantum de 647 lei, astfel cum rezultă din filele 77 și 78 ale dosarului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTARASTE:
Respinge contestația la executare formulata de contestatoarea D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI JUDETENA A FINANTELOR PUBLICE ILFOV - sector 2, București, SPERANTEI, nr. 40 in contradictoriu cu intimata . - A., PRUNULUI, nr. 129, J. A., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Obligă contestatoarea la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.647 lei.
Cu drept de a se formula cerere de apel la această instanță, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22.06.2015.
P., Grefier,
I. D. G. D.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9068/2015. Judecătoria SECTORUL 3... | Pretenţii. Sentința nr. 9056/2015. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
