Contestaţie la executare. Sentința nr. 759/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 759/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 759/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILA Nr. 759
Ședința publica de la 27.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: R. C. L.
Grefier: E. Ș.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR și pe intimații B. M. A., T. M.-A.-E., având ca obiect „contestație la executare +suspendarea executării”.
La apelul nominal făcut in ședința publică au răspuns intimatele prin apărător ales, lipsind contestatoarea.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 09.01.2015 s-a depus dosarul de executare nr. 139/2014 al B. Ulman B., in copii certificate pentru conformitate cu originalul, după care:
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat instanța acordă cuvântul părților asupra propunerii de probe.
Intimații având cuvântul prin apărător ales solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța în temeiul art. 255, alin. 1 C., încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri, ca fiind admisibila și concludenta pentru soluționarea cauzei.
Apărătorul ales al intimaților având cuvântul asupra cereri de suspendare a executării silite arată că față de înscrisurile depuse de executor prin care se dovedește faptul că a încetat executarea, consideră că cererea de suspendare a rămas fără obiect.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra fondului.
Apărătorul ales al intimaților solicită respingerea contestației la executare. Arată că, deși contestatoarea a solicitat anularea executării silite din dosarul de executare nr. 139/2014 al B. Ulman B. și anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare emisă in data de 24.07.2014 in dosarul de executare, totuși nu a invocat nici un motiv de nulitate, ci doar prevederile OG 22/2002 cu privire la termenul de grație de 6 luni, pentru ca aceasta să facă demersurile necesare pentru a-și achita obligația de plată. Mai arată că s-a achitat de obligația de plată contestatoarea in luna decembrie 2014, și chiar și in acest context termenul de grație invocat nu duce la admiterea contestației formulate. In ceea ce privește cheltuielile de judecată, arată că s-au făcut demersuri de către intimatele - creditoare timp de 1 an și jumătate. Solicită respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și respingerea cererii de suspendare a executării ca rămasă fără obiect. De asemenea solicită acordarea de cheltuieli de judecată .
Instanța reține cauza in pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 01.08.2014, sub nr._, contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în contradictoriu cu intimații Ț. M. A. E. și B. M. A. a solicitat anularea executării silite în dosarul de executare nr. 139/2014 aflat pe rolul B. Ulman B., anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare emisă la data de 24.07.2014 în dosarul nr.139/2014, anularea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, suspendarea executării silite până la soluționarea contestației.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin somația emisă în dosarul de executare nr.139/2014 a fost înștiințată că are de achitat creditorilor suma de 250.000 lei, reprezentând despăgubiri, suma de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată precum și suma de_,25 lei, reprezentând cheltuieli de executare silită.
În opinia contestatoarei, somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor OG nr. 22/2002, respectiv cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 2, care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată, comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Astfel, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun pe care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
Din cauza existenței numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă a fost blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce a pus instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților.
Totodată, contestatoarea a contestat includerea onorariului de avocat în cuantum de 3000 lei în cuantumul cheltuielilor de executare, dat fiind faptul că instanța de judecată a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 2.500 lei, astfel că apreciază ca abuzivă solicitarea unei alte sume, reprezentând onorariu de avocat.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.247/2005, OUG nr.62/2010, OUG nr.81/2007, Legea nr.165/2013.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri (filele 7-12).
La data de 10.10.2014 intimații au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestației la executare formulate, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
In motivare, intimații au arătat că, deși solicită anularea executării silite, anularea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare și anularea încheierii de încuviințare a executării silite, contestatoarea nu invocă nicio cauză de nulitate.
Intimații au mai arătat că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. Or, în prezenta cauză, deși decizia a devenit executorie la data de 11.10.2012, între acest moment și data formulării de către creditor a cererii de executare silită nu a existat nici un demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu iar, în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
In concluzie, intimații au arătat că dispozițiile legale cuprinse în OG nr.22/2002 prevăd doar posibilitatea instanței de a acorda un termen de grație, respectiv o eșalonare la plată, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere dreptului conferit de lege.
Totodată, intimații au învederat faptul că luând în considerare intervalul de timp scurs de la depunerea notificărilor, precum și faptul că în baza legislației interne sunt ținuți să aștepte un timp nedefinit, fiind condiționate de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 14 ani nu este rezonabilă. De altfel, Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
Cu privire la cuantumul onorariului de avocat, intimații au arătat că nu există un motiv temeinic de înlăturare sau diminuare raportat la considerentele expuse, iar faptul că instanța a acordat cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 lei nu are legătură cu etapa executării silite, ce implică o altă activitate, desfășurată în baza altui contract avocațial, onorariul fiind inclus printre cheltuielile de executare silită, altele decât cheltuielile de judecată.
In probațiune, intimații au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
La solicitarea instanței, B. Ulman B. a depus la dosar copii certificate de pe actele ce compun dosarul de executare nr. 139/2014 (filele 40-82).
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin decizia nr.4054/11.10.2012 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de intimatele Ț. M. A. E. și B. M. A. iar contestatoarea a fost obligată să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de 15.05.2013.
De asemenea, contestatoarea a fost obligată la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimate.
Prin titlul de plată nr.169/10.01.2014 emis de Președintele ANRP (fila 44), s-a emis titlul de plată în cuantum de 250.000 lei în favoarea intimatei Ț. M. A. E..
Prin cererea formulată de intimate și înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Ulman B. V. la data de 01.04.2014, s-a solicitat executarea silită pentru suma totală reprezentând despăgubiri. Prin încheierea din 01.04.2014, executorul a dispus înregistrarea cererii, fiind format dosarul nr. 139/2014 (fila 51), a fost încuviințată executarea silită (fila 54), iar prin încheierea din data de 24.07.2014 a fost stabilit și cuantumul cheltuielilor de executare (filele 55, 56).
Pentru debitul principal și cheltuielile de executare a fost emisă contestatoarei somația nr. 139/24.07.2014 (fila 57), s-a dispus înființarea popririi (fila 63), măsură despre care a fost înștiințată și contestatoarea (fila 62), înființarea popririi fiind confirmată.
Potrivit art. 711 alin. 1 din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În cauza de față, instanța constată că se solicită de către contestatoare anularea executării silite din dosarul de executare nr. 139/2014 pentru următoarele motive:
- încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, fiind necesar ca sumele să fie aprobate prin bugetul instituției,
- nerespectarea termenului de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, reglementat de art. 2 din O.G. nr. 22/2002
- existența numărului foarte mare de popriri, care conduce la blocarea conturilor sale, fapt ce o pune în imposibilitate de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite.
- Includerea onorariului de avocat în cuantum de 3000 lei în cuantumul cheltuielilor de executare.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/ 2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instanța constată că, potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prin urmare, procedura de executare este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bună voie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația comunicată prin executorul judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 din Codul de procedură civilă, rezultă că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale reglementează în favoarea creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în situația în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, O.G. nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Însă, beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, și art. 20 alin. 2, care prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, dispoziții care atrag prioritatea, în soluționarea cauzei de față, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute susținerile contestatoarei în sensul că este necesar ca sumele datorate conform titlului executoriu din cauză să fie aprobate în buget, întrucât același text de lege, art. 2 din O.G. nr. 22/2002, prevede obligația pentru debitoare de a întreprinde demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca necuprinderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată. Odată pronunțat un titlu executoriu în contra sa, debitoarea avea obligația să îl aducă la îndeplinire inclusiv prin organizarea bugetului în mod corespunzător. În niciun caz lipsa sa de diligență și propriile inacțiuni nu justifică anularea unei executări silite.
O interpretare corectă a dispozițiilor OG nr. 22/2002 invocată de contestatoare ar determina orice instituție publică să comunice executorului lipsa fondurilor, dacă se află în această situație, atașând dovezi că a întreprins demersurile necesare în vederea executării obligațiilor în termen de 6 luni. În speță debitoarea nu a făcut aceste dovezi, ci doar s-a limitat la afirmarea lipsei fondurilor, ori nicio normă legală nu dă dreptul debitorului, indiferent de persoana acestuia, să-și îndeplinească obligațiile de plată dacă și când va avea bani.
Legea trebuie interpretată cu bună credință, trebuie respectată, iar obligațiile stabilite în sarcina statului trebuie executate cu celeritate, altfel dreptul la un proces echitabil ar fi lipsit de conținut. Astfel, invocarea nerespectării unui termen de 6 luni întemeiat pe interpretarea dispozițiilor din OG nr. 22/2002, reprezintă o ingerință în drepturile creditorilor săi, iar dacă instanța ar primi asemenea apărări, s-ar ajunge chiar la încălcarea acestor drepturi garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare C.E.D.O.) a statuat în hotărârea pronunțată în cauza Ș. contra României din 24.03.2005 că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Aceeași situație se regăsește și în cauză, deoarece, în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri și cheltuieli, se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii.
Contestatoarea a susținut că ar fi trebuit respectat în mod obligatoriu termenul de 6 luni, însă nu a comunicat executorului, în urma primirii somației, nici că s-ar afla în situația prevăzută de ordonanță, nici demersurile întreprinse pentru obținerea de fonduri, deși i s-a pus în vedere expres să comunice aceste aspecte, în caz contrar procedura executării silite va continua (fila 57). De altfel, cum s-a arătat, termenul de 6 luni nu este un termen suspensiv de drept, ci el este dublu condiționat, de neexistența fondurilor (care nu se confundă cu criza economică) și de demersurile întreprinse pentru obținerea acestor fonduri.
C.E.D.O. a arătat că administrația (instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta, pe parcursul unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza S. P. împotriva României, CE.D.O. a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
Totodată, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului.
De asemenea, existența numărului mare de popriri asupra conturilor contestatoarei nu poate constitui motiv de nulitate a executării silite, fiind în sarcina statului să organizeze activitatea și resursele în așa fel încât să nu ajungă la blocarea conturilor sale.
Referitor la insuficiența resurselor financiare ale contestatoarei, instanța apreciază că dificultățile economice ale autorităților publice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului, însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica refuzul sine die de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Totodată, instanța reține că intimatele sunt titulare ale unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimații au o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimaților un drept de creanță (necontestat nici în prezent), ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În cauza de față se constată că prin încheierea din data de 06.01.2015 B. Ulman B. a dispus încetarea executării silite întrucât contestatoarea a achitat în întregime sumele datorate. De asemenea, orice contestație la executare trebuie să reprezinte o cale de atac specială în procedura executării silite, prin intermediul căreia instanța să poată cenzura actele executorului sub aspectul legalității și temeiniciei. Ori contestatoarea, prin invocarea lipsei fondurilor, a sublinierii atribuțiilor ei, inclusiv în protejarea statului de eventuale prejudicii, nu indică niciun motiv de nelegalitate ori de netemeinicie împotriva actelor de executare silită, iar motivele argumentate pe dispozițiile OG nr. 22/2002 nu pot fi primite, cum s-a reținut.
Mai mult, plata unor drepturi recunoscute de stat către titularii acestora nu poate cauza prejudicii bugetului, sumele ce reprezintă însuși conținutul dreptului sunt datorate de Statul Român creditorilor săi, însă prin plata acestora statul își execută obligațiile. Tocmai din acest motiv s-a prevăzut obligația instituțiilor ca, în cazul în care nu au suficiente fonduri, să facă demersuri în vederea obținerii lor. În orice caz, niciun debitor, nici chiar statul, nu se poate exonera ori amâna succesiv, cu depășirea unui termen rezonabil, plata sumelor datorate numai invocând lipsa fondurilor. A accepta posibilitatea exonerării în acest mod de obligații înseamnă a aprecia că este legal ca un debitor să nu-și execute niciodată obligațiile pentru că nu are bani.
Contestatoarea a mai invocat faptul că onorariul avocatului nu trebuia inclus în cuantumul cheltuielilor de executare.
Conform art. 451 alin. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
Instanța reține că, în etapa executării silite, intimatele au fost reprezentate de avocat B. M., conform împuternicirii de la fila 43 din dosar.
Pentru serviciile avocatului, părțile au stabilit un onorariu în cuantum de 3.000
lei, achitat cu chitanța nr. 413/28.03.2014 (f. 43). Instanța apreciază că acest cuantum al onorariului nu este unul exagerat, fiind proporțional cu activitatea desfășurată de avocat, acesta fiind cel care a luat legătura cu executorul judecătoresc și a formulat cererea de executare silită, urmărind desfășurarea executării silite în locul creditorilor. Prin urmare acest motiv de contestație urmează a fi respins ca neîntemeiat.
Întrucât nu au fost invocate motive de contestație cu privire la celelalte acte de executare, instanța urmează să respingă contestația la executare ca neîntemeiată.
Art. 718 din codul de procedură civilă statuează că până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel, asupra cererii de suspendare instanța, în toate cazurile, pronunțându-se prin încheiere, care poate fi atacată numai cu apel, în mod separat. Totuși, în ipoteza în care se rămâne în pronunțare, la același termen de judecată, atât cu privire la contestația la executare, cât și cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța va pronunța o sentință, supusă apelului, conform art. 717 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, instanța reține că s-a solicitat de către contestatoare suspendarea executării silite dispuse prin dosarul de executare nr. 139/2014.
Astfel, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 718 alin. 1 din Codul de procedură civilă, numai până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate suspenda executarea. Or, instanța a soluționat contestația la executare, astfel încât cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare apare ca rămasă fără obiect, urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge contestația la executare formulată de către contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202, CUI_ în contradictoriu cu intimații B. M. A. și T. M. A. E., cu domiciliul ales în București, ., ., ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării până la soluționarea contestației la executare, ca rămasă fără obiect.
Executorie potrivit art. 650 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședința publică azi, 27.01.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
R.-C. L. E. Ș.
Red.Tehnored.Jud.RCL
5 ex./15.04.2015
| ← Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 29-09-2015,... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 844/2015. Judecătoria... → |
|---|
