Pretenţii. Sentința nr. 16/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 16/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 11774/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședinta publică din data de 16.09.2015
Instanța constituită din:
Președinte: D.-I. S.
Grefier: Rădița P.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile formulata de reclamanta N. M. R. în contradictoriu cu pârâta A. F. IMOBILIAR, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 01.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, parte integranta din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 396 C., a amânat pronunțarea la data de 16.09.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile, instanța constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10.07.2014 sub numărul de dosar_, reclamanta N. M. R. în contradictoriu cu pârâta A. F. IMOBILIAR a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 180.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, precum și la plata sumei de 10.000 lei, cu titlul de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că la sfârșitul anului 1994 l-a cunoscut pe soțul său prin prisma meseriei comune, aceea de artist, iluzionist și fachir în spectacole pentru copii organizate ambulant în școli generale. Timp de aproape 12 ani a avut cu acesta o relație de concubinaj concretizată prin căsătoria civilă din 10 august 2006. Încă de când s-au cunoscut au locuit împreună în apartamentul din București, ., sector 2. Pentru acest imobil soțul reclamantei a încheiat inițial contractul de închiriere la data de 11.07.1980 ce era valabil până la 31.12.1999, iar ulterior acesta a fost prelungit succesiv.
După căsătorie, soții au efectuat numeroase demersuri spre a fi trecută și reclamanta în contractul de închiriere, însă au întâmpinat dificultăți în relația cu Primăria Municipiului București, Administrația F. Imobiliar și Societatea Apolodor SA. Primăria Sectorului 2 București i-a direcționat spre Administrația F. Imobiliar, unde le era refuzată primirea oricărui înscris, fiind îndrumați înapoi de unde veneau.
La data de 15 septembrie 2008 N. C., soțul reclamantei, a decedat și din această dată reclamantei nu i s-a mai permis accesul de către fiul defunctului în imobilul din București, ., sector 2, întrucât nu figura în contractul de închiriere. Nu a reușit să devină titular al contractului de închiriere în calitate de soție supraviețuitoare, din cauza refuzului AFI de a-i recunoaște calitatea de chiriaș.
Prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului înregistrat sub nr._/4/2009 la Judecătoria Sectorului 4 București, reclamanta a solicitat instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâtele Primăria Municipiului București, Societatea Apolodor SA și Administrația F. Imobiliar la acordarea beneficiului contractului de închiriere, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului N. C., în conformitate cu Legea locuinței nr. 114/1996, cu privire la contractul de închiriere pentru suprafețe cu destinație de locuință nr._/06.09.1999, ce avea ca obiect locuința din București, ., sector 2.Prin Sentința Civilă nr. 2385 pronunțată la data de 21.03.2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins acțiunea, susținând că este neîntemeiată. Față de pârâții Municipiul București prin Primarul General și Societatea Apolodor S.A. s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. Apelul împotriva acestei sentințe a fost respins, ulterior formulând recurs, instanța de control judiciar l-a admis, obligând Administrația F. Imobiliar să încheie cu reclamanta un contract de închiriere asupra imobilului situat în București, ., sector 2.
Pârâta, după atâția ani în care s-a pretinsproprietară a imobilului apartament și a privat-o pe reclamantă de beneficiul contractului de închiriere, în momentul în care s-a impus executarea hotărârii definitive și irevocabile a instanței competente, a invocat faptul că imobilul situat în București, ., sector 2 a fost retrocedat încă din anul 2007 moștenitoarelor fostului proprietar din timpul regimului comunist.
Cu privire la daunele morale, a arătat că sediul materiei ce reglementează repararea prejudiciului cauzat cuprinde prevederile art. 1357 din Noul Cod Civil, dar și prevederile art. 1349. Astfel, pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Fapta ilicită a pârâtei constă în lipsirea de folosință a apartamentului, întrucât Administrația F. Imobiliar nu si-a exercitat atribuțiile cu bună-credință, ci dimpotrivă în mod abuziv și nu în limitele stabilite de lege. Pârâta a refuzat în mod nejustificat încheierea contractului de închiriere cu reclamanta, ceea ce constituie în mod evident un element al răspunderii civile delictuale, iar sancțiunea este obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau nepatrimonial cauzat.
În ceea ce privește prejudiciul, a menționat că potrivit art. 1381 alin. 1 din Noul Cod civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Este neîndoielnic faptul că, urmare a conduitei pârâtei, reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu material cert atât timp cât a fost împiedicată să-și exercite dreptul de folosință asupra imobilului apartament în temeiul contractului de închiriere nr._/06.09.1999, ce implica obligații de plată mai puțin împovărătoare. Reclamanta a fost nevoită să locuiască în diverse imobile și contra unei chirii mult mai mari.
Prejudiciul l-a calculat la suma de 180.000 de lei, calculată pe perioada 15.09._13, respectiv 57 de luni, contravaloare chirie fiind de 3157,90 lei, totalul chiriei estimate pentru această perioadă ajungând astfel la suma menționată de 180.000 lei.
Referitor la repararea prejudiciului, a arătat că raportat la obiectul cererii introductive de instanță ce a format obiectul dosarului nr._/4/2009 poate pretinde că avea cel puțin o speranță legitimă de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noțiunea de bunuri prevăzute de art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, justificarea dreptului de a obține despăgubiri de natură materială și morală rezidă în faptul că a suportat o sarcină specială, exorbitantă din moment ce a fost lipsită nu numai de dreptul de a folosi imobilul apartament din litigiu, dar și de orice despăgubire sau măsură reparatorie. Referitor la evaluarea despăgubirilor materiale trebuie avut în vedere natura dreptului ce a fost încălcat, astfel, dreptul la încheierea unui contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reprezintă o creanță suficient de bine stabilită pentru a constitui un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol.
Cu privire la întinderea prejudiciului a arătat că este îndreptățită la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a apartamentului pentru întreaga perioadă în care a fost privată de folosința imobilului respectiv din data de 15 septembrie 2008 până la data pronunțării instanței de control judiciar a Deciziei nr. 1175 R/12.06.2013.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dat de legătura dintre conduita pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.
Atitudinea pârâtei a fost tot timpul de natură a obstrucționa valorificarea dreptului reclamantei de folosință și implicit de a-și crea un prejudiciu material. Vinovăția pârâtei rezultă cu evidență din hotărârile Curții de Apel București care au statuat obligația de a încheia contractul de închiriere ce-i incumba Administrației F. Imobiliar.
Cu privire la despăgubirile pentru daune morale aduse onoarei și demnității, a arătat că, conduita adoptată (incluzând refuzul abuziv de a încheia contractul de închiriere pentru apartamentul în care reclamanta locuise 12 ani împreună cu defunctul soț), pârâta a schimbat cursul întregii vieți a reclamantei, era văduvă, fără locuință și fără posibilitatea reală de a achiziționa un alt apartament care să satisfacă nevoile minime de locuit. Refuzul abuziv și nejustificat al pârâtei de a-i recunoaște beneficiul locațiunii echivalează în realitate cu o încălcare vădită a onoarei, cu o atingere gravă a respectului de sine . drept. Trebuie ținut seama și de perioada îndelungată de timp în care reclamanta a urmat procedurile judiciare (2008 -2014), pentru ca, după ce a obținut câștig de cauză să ajungă într-un final în punctul de unde a pornit, adică fără un drept de a locui, dar și fără o justă despăgubire. Această incertitudine a fost de natură a-i crea o stare de presiune psihică continuă și de stres ce trebuie reparată.
A menționat că a făcut dovada atât a prejudiciului material suferit, cauzat de lipsa de folosință a apartamentului, a cărei evaluare se încadrează în limite rezonabile a actualelor condiții ale pieței imobiliare, cât și a prejudiciului moral suferit constând în starea de incertitudine în care s-a aflat pe parcursul anilor în care a avut loc derularea procesului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. art. 194 din Noul Cod de procedură civilă, art. 1357 și art. 219, art. 252 - 253 din Noul Cod civil.
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri (filele 15-51), martori și expertiză tehnică.
La data de 25.11.2014 intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca nefondată și neîntemeiată.
În motivare, arătat că prin contractul de închiriere nr._/6.09.1999, prelungit si acesta in baza OUG 44/1999 si, mai departe, a OUG 8/2004, Primăria Municipiului București - prin intermediul mandatarei . închiriat către N. C. imobilul din ., Sector 2, acesta având calitatea de titular al contractului. În acest contract au fost înscriși, cu drepturi locative derivate din cel al titularului, fiul d-lui. N. împreuna cu soția acestuia, cei 3 copii si părinții soției. La data de 10.09.2006 reclamanta s-a căsătorit cu dl. N. C.. La data de 4.06.2007, in soluționarea notificării întemeiate pe dispozițiile Legii 10/2001, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 8325/4.06.2007 prin care a restituit in natură întregul imobil din ., Sector 2, implicit si apartamentul d-lui N. C.. In acest fel locuința in cauza a ieșit din patrimoniul municipalității.
La data de 15.09.2008 dl. N. C. a decedată. Imediat după decesul d-lui. N. si probabil datorita neînțelegerilor avute cu fiul acestuia, reclamanta a deschis procedurile judiciare pentru a i se încheia contractul de închiriere pe numele acesteia ca urmare a decesului soțului său. Astfel, la data de 20.10.2008, reclamanta a deschis dosarul_ pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 in care a fost pronunțata s.c. nr. 6213/21.11.2008 prin care s-a anulat acțiunea ca netimbrata. Ulterior, la data de 18.09.2009, reclamanta a deschis dosarul nr._/4/2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, in care solicita același lucru, respectiv continuarea de către municipalitate a raporturilor de locațiune cu aceasta in calitate de titulara a contractului de închiriere. Dacă Judecătoria Sectorului 4 si, mai apoi, in apel Tribunalul București, au respins cererea reclamantei, in recurs Curtea de Apel București Secția a-IV-a Civila prin d. c. nr. 1175R/12.06.2013 a admis recursul reclamantei si a obligat instituția pârâtă să încheie cu reclamanta contractul de închiriere asupra imobilului in cauza.
Deși inițial in cuprinsul cererii de revizuire pârâta a afirmat despre decizia din recurs ca ar fi folosit un „raționament corect" cu privire la drepturile reclamantei de a-i fi aplicabile disp art. 323 din Noul Cod Civil, totuși după lecturarea art. 31 din Legea 71/2009 ce afirma ca art. 323 din NCC este aplicabil doar contractelor de închiriere nou încheiate (iar nu cele prelungite, asa cum era cazul reclamantei intrucat reclamanta ar fi preluat un drept -contract- preexistent pe care il avea, aspect pe care 1-a reținut si instanța de recurs) pârâta a arătat că își reconsideră poziția si afirmă ca decizia din recurs constituie o eroare judiciara.
Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă în cuantum de 180.000 lei cu titlu de despăgubiri, precum suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale, a arătat că, aceste sume îi sunt solicitate, in baza răspunderii civile delictuale, ca urmare a faptului ca d.c. nr. 1175R/12.06.2013 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a-IV-a Civila nu poate fi adusă la îndeplinire întrucât, așa cum a arătat, imobilul nu se mai afla in proprietatea statului fiind retrocedat la data de 4.06.2007. Instanța urmează să aprecieze, însă, dacă eventualul prejudiciu suferit de reclamantă provine dintr-o faptă ilicita a instituției pârâte.
Mai mult decât atât, pârâta nu ar fi putut să-i încheie reclamantei contractul de închiriere in condițiile in care proprietatea acestui mobil se afla in mâinile moștenitorilor fostului proprietar. S-ar fi născut, automat, răspunderea penală.
Instituția pârâtă a greșit atunci când nu a comunicat instanțelor din dosarul_/4/2009 faptul ca imobilul era retrocedat (in acest fel cererea reclamantei nu mai avea obiect material si nici fundament ori temeinicie), însă și in sarcina reclamantei exista culpa neaducerii la cunoștința instanțelor din acel dosar a faptului ca imobilul fusese retrocedat cu mai bine de un an mai înainte de deschiderea dosarului_/4/2009.
Este de fapt, o greșeală care, datorita împrejurărilor atipice, nu generează nicio paguba asupra reclamantei, întrucât „cel ce se va pretinde vătămat prin faptul unui terț, va trebui sa dovedească culpa acestuia"; deci, pentru a exista o culpa terțul va fi trebuit sa făptuiască (sa comită) o greșeala. Ori, in speța de fata nu fapta instituției pârâte de a nu arata instanței din dosarul_/4/2009 ca imobilul fusese retrocedat este cauza (faptul) generatoare de prejudiciu, ci însăți faptul ca imobilul nu se mai afla in patrimoniul statului.
În ceea ce privește prejudiciu, acesta ar fi trebuit că fie demonstrat că a existat, aceasta însemnând că reclamanta a fost pusă in situația suportării unor cheltuieli legate de închirierea unei locuințe, cheltuieli (chiria) ce ar fi constituit prejudiciul suferit. Ori, reclamanta nu face altceva decât sa afirme ca a fost prejudiciată si sa înainteze o suma, calculată la o cifra de 3.157,9 lei /luna (720 Euro/luna) in condițiile in care chiar si daca i s-ar fi putut încheia contractul de închiriere asupra imobilului din . fi ocupat doar o camera din întregul apartament. Ori, pentru o camera, situata . „la comun" sa pretinzi ca ai fi plătit, o suma de 720 Euro/luna trebuie ca te afli . ori o grozavă neștiință.
Cu privire la întinderea prejudiciului reclamat, în temeiul art. 2517 coroborat cu art. 2512 din Codul Civil, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 15.09._11, rămânând de cercetat pe fondul acestuia (doar) prejudiciul aferent perioadei 10.07._13.
In susținerea acestei excepții, a arătat că prezenta cerere de chemare in judecată, ce are efectul juridic al întreruperii curgerii prescripției extinctive, a fost introdusa la data de 10.07.2014, astfel ca cei trei ani legiferați prin art. 2517 C.Civ. se întind, anterior, pana la data de 10.07.2011.
Cu privire la existența prejudiciului, a menționat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă a existenței acestuia. A mai arătat că dacă acel contract de închiriere nu putea fi încheiat in mod legal, apare ca susținerile reclamantei conduc spre o instigare la încălcarea legii.
Neaducerea la cunoștința instanțelor din dosarul_/4/ 2009 a faptului ca imobilul fusese retrocedat este un fapt al instituție pârâte care, deși eronat, nu a produs nici un prejudiciu reclamantei, întrucât, dacă pârâta ar fi adus la cunoștința instanțelor aspectul retrocedării, reclamanta nu mai avea nici fond si nici temei juridic in a solicita ca pârâta să fie obligată sa-i încheie contract de închiriere, instituția pârâtă nemaiavând calitate procesuala pasiva.
Reclamanta a arătat durata mare a procedurilor judiciare derulate („2008-2014"), omițând să afirme și motivul pentru care a inițiat aceste proceduri judiciare in anul 2008 câtă vreme pe parcursul anului 2007, locuind împreună cu soțul acesteia in imobilul in cauza, a cunoscut faptul ca acest imobil fusese retrocedat încă din 04.06.2007.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 205, 223 C.proc.civ. și art. 1349 și urm. C.civ.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantei și proba cu 2 martori.
La data de 30.12.2014 reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă. A menționat că sunt incidente dispozițiile art. 2528 NCC. Reclamanta a cunoscut despre fapta ilicită a pârâtei la sfârșitul întregului ciclu procesual, în anul 2013, cu prilejul încercării de a pune în executare hotărârea Curții de Apel București nr. 1175R/12.06.2013. Astfel, la data de 20.11.2013, a constatat că, deși instanța i-a recunoscut fără echivoc beneficiul locațiunii, Administrația F. Imobiliar nu mai era titularul dreptului de proprietate al imobilului. În cauza de față, termenul de la care începe să curgă cursul prescripției dreptului material la acțiune este 20.11.2013 și s-ar împlini în cazul de față abia la data de 20.11.2016 și nicidecum la data de 10.07.2011 așa cum în mod greșit afirmă pârâta.
În ceea ce privește susținerile pârâtei pe fondul cauzei, a arătat că pârâta nu face decât să reclame o eschivare a răspunderii, o neasumare a sentinței instanței de control judiciar (considerată prin întâmpinare o "eroare judiciară"), prin care reținerea culpei procesuale se bucură de autoritate de lucru judecat. Pârâta reconsideră o hotărâre perfect justă după bunul său plac ignorând orice limite legale, lansând acuze gratuite, ironii nejustificate denaturând situația reală de fapt cu scopul de a distrage atenția instanței de la soluționarea cauzei deduse judecății. Un exemplu relevant e faptul că acel contract de închiriere privind imobilul apartament situat în ., a continuat mult după data la care se pretinde că imobilul a fost retrocedat și că a ieșit din proprietatea statului. Inclusiv în prezent, domnul N. A. Stefano figurează cu domiciliul indicat la adresa imobilului pretins retrocedat.
Prin conduita sa, abuzivă, contrară legii, pârâta, i-a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în lipsa folosinței imobilului, iar răspunderea decurge din obligația de garanție și de respectare a legilor și drepturilor altor subiecți de drept ce-i incumbă.
Prin încheierea de ședință din data de 10.03.2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, cu motivarea din încheierea de ședință.
În cursul judecății a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatorii și cu expertiză evaluatorie imobiliară.
La data de 14.07.2015 a fost depus raportul de expertiză evaluatorie imobiliară întocmit de expert B. C.-G., față de care pârâta a formulat obiecțiuni, respinse prin încheierea de dezbateri din data de 01.09.2015.
Analizând cauza prin prisma probatoriului administrat, instanța reține:
În fapt, reclamanta N. M.-R. s-a căsătorit cu numitul N. C. la data de 10.08.2006, iar numitul N. C. a decedat la data de 15.08.2008, în timpul căsătoriei cu reclamanta.
Numitul N. C. a încheiat la data de 11.07.1980 un contract de închiriere pentru imobilul situat în București, ., sector 2, valabil inițial până la data de 31.12.1999 și prelungit ulterior în mod succesiv.
După decesul numitului N. C., reclamanta s-a adresat Administrației F. Imobiliar pentru acordarea beneficiului contractului de locațiune al imobilului situat în București, ., sector 2, în calitate de soție supraviețuitoare, însă i-a fost refuzat acest drept.
S-a adresat instanțelor de judecată, fiind înregistrat dosarul cu nr._/4/2009, soluționat irevocabil de către Curtea de Apel București în favoarea reclamantei.
Astfel, Curtea de Apel București a reținut prin decizia civilă nr. 1175R din data de 12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2009 că reclamanta este soția supraviețuitoare a defunctului N. C., titular al contractului de închiriere nr._ din data de 23.05.2006, iar după data decesului titularului de contract, soția supraviețuitoare s-a adresat administratorului F. Imobiliar prin cererea înregistrată sub nr._/14.10.2008 în vederea preluării contractului de închiriere, cerere care nu a fost soluționată. A mai reținut Curtea că dispozițiile art. 12 din OUG 40/1999 au fost abrogate prin Legea 71/2011, astfel că aceste dispoziții nu mai puteau fi aplicate contractelor de închiriere a locuinței în curs de executare. În ceea ce privește dispozițiile art. 27 din Legea 114/1996, mai favorabile reclamantei, deoarece nu prevedeau decât condiția de a fi locuit efectiv împreună cu defunctul, situația este aceeași, și acestea fiind abrogate. Ca atare, a reținut Curtea, că textul aplicabil este art.1834 Noul C.civ. care trimite la art. 323 din Noul Cod Civil. S-a reținut în baza textelor de lege enumerate că în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu chiar dacă numai unui dintre ei este titularul contractului, ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ dacă nu renunță în mod expres la acesta în termenul prevăzut de art. 1834 Noul Cod Civil.
Curtea a mai reținut că în viziunea Noului Cod civil, prin încheierea căsătoriei, soțul dobândește drepturi locative proprii devenind în virtutea legii, membru cu drepturi depline în contractul de închiriere încheiat de celălalt soț, chiar înainte căsătoriei asupra locuinței familiale. Ca atare, în cazul decesului soțului titular, locațiunea continuă în favoarea soțului supraviețuitor cu singura excepție a renunțării în mod expres la beneficiul locațiunii în termenul prevăzut la art. 1834 Noul Cod Civil. Având un drept locativ propriu dobândit în urma căsătoriei și chiar exprimându-și dorința de a prelua contractul de închiriere, Administrația F. Imobiliar era obligată să încheie cu reclamanta contract de închiriere pentru locuința în litigiu, locuință ce a constituit locuință familială a soților.
În acest sens, Curtea de Apel București a admis recursul și a schimbat hotărârile pronunțate în sensul admiterii acțiunii. A fost obligată pârâta Administrația F. Imobiliar să încheie cu reclamanta contract de închiriere pentru locuința în cauză situată în București, ., parter, sector 2.
Astfel, decizia civilă nr. 1175R din data de 12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2009 are putere de lucru judecat, aspectele reținute în aceasta neputând fi contrazise print-o altă hotărâre judecătorească.
Totodată, instanța reține că decizia civilă nr. 1175R din data de 12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2009 de către Curtea de Apel București nu a putut fi pusă în executare întrucât prin Dispoziția nr. 8325/04.06.2007 emisă de Primăria Municipiului București s-a restituit în natură în proprietatea doamnelor D. G. și Manuchian M. imobilul situat în București, ., sector 2, inclusiv apartamentul ce a făcut obiectul contractului de închiriere al cărui titular a fost defunctul N. C. (f.84).
În acest sens, s-a comunicat reclamantei de către AFI o notificare prin care i s-a adus la cunoștință restituirea în natură a imobilului (f.100).
- Cu privire la despăgubirile solicite cu titlu de contravaloare lipsă de folosință imobil
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, arătând că fapta ilicită constă refuzul AFI de a încheia contractul de închiriere cu aceasta.
Cu privire la legea aplicabilă în timp, instanța reține că față de data la care se consideră săvârșită fapta ilicită de către pârâtă, respectiv în anul 2008, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1865, respectiv art. 998 -999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Astfel, răspunderea civilă delictuală reprezintă acel raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Codul civil reglementează atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea civilă contractuală, ambele forme având același scop: restabilirea echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile și repunerea victimei în situația anterioară comiterii acestuia. Astfel, distincția este clară între răspunderea delictuală și cea contractuală, fiecare având trăsături specifice în raport de izvorul obligațiilor: faptul ilicit delictual, respectiv faptul ilicit constând în încălcarea obligațiilor contractuale.
Ambele răspunderi civile au aceleași elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită păgubitoare, culpa făptuitorului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În ceea ce privește raportul dintre acestea, răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, fiind aplicabilă ori de câte ori prejudiciul cauzat nu este în legătură cu un raport de natură contractuală.
Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie reprezintă obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală, care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită.
În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. Astfel, de esența răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiții obiective în absența cărora nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile. Vinovăția, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancționării sale, prin angajarea obligației de despăgubire a victimei.
Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale și juridice sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut.
Prejudiciul, dauna sau paguba reprezintă acele „efecte negative patrimoniale și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului. Pentru ca victima să poată obține despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat. În ceea ce privește prima condiție, se consideră a fi îndeplinită când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică.
În cauza, existența unei fapte ilicite a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1175R din data de 12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2009 de către Curtea de Apel București.
În cauză însă, cererea reclamantei este neîntemeiată, lipsind condiția existenței unui prejudiciu cert atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare.
Astfel, instanța reține că dreptul reclamantei la încheierea contractului de închiriere este un drept intuituu personae, iar reclamanta, și în situația în care s-ar fi încheiat efectiv contractul de închiriere, nu ar fi avut dreptul de a subînchiria imobilul.
În consecință, reclamanta nu are dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosință, drept ce s-ar fi cuvenit unui proprietar ce poate culege fructele civile ale bunului ori unui chiriaș ce are în patrimoniul dreptul de a subînchiria imobilul.
Reclamantei i s-ar fi cuvenit cel mult contravaloarea sumelor de bani avansate cu titlu de chirie în această perioadă pentru imobile în care a locuit întrucât a fost privată de folosința imobilului de către pârâtă, însă nu acesta este obiectul cererii reclamantei și nici nu a făcut o dovadă în acest sens.
Față de aceste considerente, instanța va respinge această cerere ca neîntemeiată, reținând că reclamanta nu a făcut dovada unor efecte patrimoniale certe generate de fapta ilicită a pârâtei.
- Cu privire la daunele morale
În solicitarea daunelor morale, reclamanta a arătat că refuzul abuziv al pârâtei de a-i recunoaște beneficiul locațiunii echivalează în realitate cu o încălcare vădită a onoarei, cu o atingere gravă a respectului de sine într-un stat de drept, fiind nevoită să urmeze proceduri judiciare îndelungate pentru recunoașterea dreptului său.
În privința daunelor morale, definite ca obiect al obligației de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea adusă unor drepturi nepatrimoniale, instanța de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării și evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor și natura controlată a acestora. Astfel de criterii obiective trebuie să răspundă principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, fie acesta de natură nepatrimonială, morală.
Instanța apreciază că existența prejudiciului moral încercat de către reclamanta N. M.-R. este necontestată în cauză, acesta fiind reprezentat de disconfortul psihic creat de conduita abuzivă a pârâtei de a refuza acordarea beneficiului unui drept legal, urmată de o perioadă îndelungată în care reclamanta a fost nevoită de recurgă la proceduri judiciare în fața instanțelor pentru recunoașterea drepturilor sale. Mai mult decât atât, după 5 ani de proceduri judiciare soluționate favorabil reclamantei, aceasta a fost în imposibilitate de a-și exercita dreptul întrucât imobilul fusese restituit în natură adevăraților proprietari de către pârâtă, care nici nu a informat instanțele în acest sens.
Instanța reține că prejudiciul moral trebuie raportat întotdeauna la circumstanțele concrete ale cauzei, iar cuantificarea sa exactă într-o sumă de bani este aproape imposibilă, întrucât valoarea pecuniară pe care o poate acorda instanța cu titlu de daune morale nu reprezintă echivalentul prejudiciului, ci este menită să compenseze, într-o măsură oarecare, suferințele psihice cauzate prin faptul ilicit și să ofere o oarecare satisfacție părții lezate.
Din cauzele obiective anterior descrise se poate trage concluzia existenței unui prejudiciu moral suferit de reclamantă, constând în disconfortul creat de faptul că a fost nevoită să își asigure o altă locuință decât cea familială și să urmeze proceduri judiciare pentru o perioadă mai mare de 5 ani în fața instanțelor de judecată, precum și de faptul că nu a putut pune în executare o hotărâre judecătorească favorabilă acesteia.
Față de aceste considerente, instanța apreciază suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale ca fiind o satisfacție echitabilă acordată reclamantei pentru prejudiciul moral suferit, sens în care va obliga pârâta la plata acestei sume.
In temeiul art. 18 din OUG 51/2008 va obliga parata către stat la plata sumei de 605 lei cu titlu de taxa de timbru aferenta ajutorului public admis proporțional cu pretențiile in care a căzut, respectiv taxa de timbru calculată la suma de 10.000 lei acordată cu titlu de daune morale pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE :
Admite in parte actiunea formulată de reclamanta N. M. R., CNP:_, cu domiciliul ales sector 2, București, Fabrica de Glucoza, nr. 6A în contradictoriu cu pârâta A. F. IMOBILIAR, cu sediul în sector 3, București, .. 16, C.:_.
Obliga parata la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale catre reclamanta.
Respinge in rest actiunea ca neintemeiata.
In temeiul art. 18 din OUG 51/2008 obliga parata catre stat la plata sumei de 605 lei cu titlu de taxa de timbru aferenta ajutorului public admis proportional cu pretentiile in care a cazut.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată in ședință publica, azi 16.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D.-I. S. Rădița P.
Red./Rehnored./SDI/RP/21.10.2015/4ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 02/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 16/2015. Judecătoria... → |
|---|
