Pretenţii. Sentința nr. 1853/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1853/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 13-02-2015 în dosarul nr. 1853/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1853
Ședința publică din data de 13.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte – A. C. T.
Grefier – D. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantii I. F. ȘI I. D. P., în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, având ca obiect anulare act.
Dezbaterile asupra fondului cauzei, au avut loc în ședința publică de la 23.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv pentru data de 06.02.2015 și pentru astăzi, 13.02.2015 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01.04.2014 pe rolul judecătoriei sectorului 3 București sub nr._, reclamantii I. F. ȘI I. D. P., în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, au solicitat anularea clauzei abuzive prevăzut la art. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ referitoare la instituirea unui comision de urmărire riscuri de 80,50 lei lunar reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat și restituirea sumelor încasate cu acest tilu începând cu data de 19.12.2007 la care se va adăuga dobânda legală, anularea clauzei abuzive prevăzute la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ referitor la instituirea unui comision de administrare de 17,50 lei lunar reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare peste procentul de 0,05% din valoarea creditului rămas de restituit începând cu data de 19.12.2007 și până la data de 16.01.2014 la care se va adăuga dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că la data de 19.12.2007, reclamanții în calitate de împrumutați au încheiat cu banca pârâtă contractul de credit pentru persoane fizice nr._ pentru acordarea unui împrumut pentru nevoi personale în cuantum de_ lei, ce urma a fi restituit eșalonat în 10 ani, respectiv 120 rate lunare.
Reclamanții au menționat că nu au avut posibilitatea negocierii contractului, angajatul băncii informându-i că nu are mandat pentru a opera modificări ale formularului tip utilizat pentru acordarea creditului, situație în care s-au văzut obligați să accepte pachetul standard impus și formularistica aferentă utilizată de pârâta BCR la nivelul anului 2007. s-a menționat că contractul de adeziune ce i-a fot impus de către pârâtă le-a creat o situație de inferioritate, conținând clauze abuzive ce încălcau în mod flagrant principiul bunei-credințe dar și dispozițiile Legii 193/2000, astfel încât reclamanta I. F. a purtat o îndelungată corespondență cu pârâta în vederea eliminării clauzelor abuzive care creau un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, prin art. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 19.12.2007 pârâta a instituit n mod unilateral obligația reclamanților de plată a unui comision de urmărire riscuri de 80,50 lei lunar reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat.
Reclamanții au menționat că această clauză este abuzivă întrucât pârâta nu și-a asumat obligația de prestare a unei activități în schimbul acestui comision cu valoare semnificativă – din graficul de rambursare rezultând că pentru împrumutul de_ lei reclamanții urmau să restituie_,74 lei din care 9660 lei reprezentat de valoarea comisionul de risc, pârâta neasumându-și obligația de restituire a acestui comision la finalul contractului. De asemenea, s-a menționat că obligația de restituire a comisionului de risc era acoperită printr-o garanție suplimentară constând în obligația personală de plată a ratelor asumată de coplătitorul I. D. P..
Reclamanții au arătat că este abuzivă și clauza prevăzută la art. 9 lit. c din contractul de credit încheiat referitoare la instituirea unui comision de administrare de 17,50 lei lunar reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului acordat, deși reclamanta împrumutată avea obligația de plată a ratelor și soldul datorat se diminua lunar, pârâta i-a impus obligația de a plăti un comision calculat la valoarea creditului inițial. S-a precizat că pârâta și-a recunoscut implicit culpa cu privire la inserarea acestei clauze abuzive și a fost de acord la aproape 7 ani după încheierea contractului cu modificarea în sensul aplicării unui comisio de administrare în sumă fixă de 5 lei care să înlocuiască comisionul procentual de 0,05% din valoarea întregului credit.
Ca urmare a acestui aspect, reclamanții au învederat că înțeles să solicite anularea clauzei abuzive prevăzută la art. 9 lit. c din contractul de credit încheiat și restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare peste procentul de 0,05% din valoarea creditului rămas de restituit începând cu data de 19.12.2007 și până la data de 16.01.2014 – data actului adițional_/16.01.2014 împreună cu dobânda legală calculată asupra sumei percepute.
Reclamanții au mai arătat că în cauză sunt aplicabile dispoz. art. 4 din Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor criticate întrucât aceștia au calitatea de consumatori persoane fizice, au acționat în scopuri necomerciale – obținerea unui împrumut de nevoi personale, iar pârâta are calitatea de comerciant având drept scop comercializarea serviciilor creditare. Contractul standardizat impus de către pârâta a reprezentat voința unilaterală a instituției bancare și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul și paguba evidentă a reclamanților consumatori.
În drept au fost invocate dispoz. art. 4 și urm. din Legea 193/2000, Directive 93/13/CEE.
În dovedirea fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri.
La data de 22.05.2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes a cererii, excepția nulității capetelor 1 și 2 de cerere, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește anularea clauzelor reglementând elemente ale prețului contractului de credit, excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere privind restituirea sumelor achitate în baza prevederilor contractuale și a dobânzilor legale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare excepției lipsei de interes, pârâta a arătat, în esență, că reclamanții nu pot justifica un interes în promovarea unei acțiuni în anularea unor clauze contractuale care nu mai există sau care au fost modificate și care nu-și mai produc efecte juridice între părți.
În privința excepției nulității, s-a învederat că reclamanții nu au indicat valoarea sumelor solicitate și modul de calcul aplicat.
Cu privire la excepției prescripției, s-a arătat că nulitatea ce intervine în cazul cererii de chemare de constatare a caracterului abuziv este relativă întrucât dispoz. Legii 193/2000 ocrotesc un interes particular, iar potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 trebuia invocată în termenul de prescripție de 3 ani de la data încheierii contractului.
Referitor la excepția inadmisibilității, s-a arătat, în esență, că dobânda și comisioanele într-un contract de împrumut reprezintă chiar prețul contractului, iar anularea acestor clauze ar reprezenta în realitate anularea întregului contract ceea ce ar contraveni principiului forței obligatorii a contractului.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind restituirea prestațiilor, s-a menționat că în principal este urmarea inadmisibilității capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv, iar în subsidiar, este bazată pe natura contractului de credit ce este un contract cu executare succesivă.
Pe fondul cauzei, s-a menționat că, clauzele cu privire la care reclamanții invocă caracterul abuziv sunt esențiale, făcând parte din prețul împrumutului și astfel nu pot forma obiectul controlului prevăzut de Legea 193/2000. S-a mai menționat că clauzele au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni echivoci. De asemenea, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.
Pârâta a menționat că toate clauzele contractuale au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent. Astfel contestarea valabilității unei clauze din contractul de credit la 7 ani de la semnarea acestuia reprezintă dovada cp reclamanții au înțeles clauzele contractuale, au fost de acord cu nivelul comisioanelor și le-au și plătit, în caz contrar, aceștia putând să refuze oferta băncii sau putând lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor. Faptul că împrumutații au înțeles întocmai clauzele contractului de credit este confirmat și de mențiunea finală existentă în contract.
În continuare, s-a învederat că respectivele clauze nu sunt contrare bunei-credințe și nici nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri prevăzut la pct. 9 lit. f din contractul de credit, s-a arătat că a fost stabilit în cuantum lunar fix de 80,50 lei reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului acordat. Acest comision s-a arătat că a fost perceput de bancă pentru credite fără garanții reale mobiliare/imobiliare, cum a fost și cazul reclamanților, rațiunea fiind aceea a existenței riscului de credit asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care le prezintă.
Pârâta a arătat că la data când reclamanții au contractat creditul cu pârâta, mai aveau în derulare alte trei credite de 49000CHF,_ lei și un card de credit de 7880 lei, în condițiile în care veniturile salariale ale acestora erau de aproximativ 3000 lei. Or, în aceste condiții, dat fiind că nu au constituit nicio garanție reală mobiliară sau imobiliară pentru restituirea creditului acordat, perceperea comisionului de urmărire riscuri este pe deplin justificată.
În ceea ce privește comisionul de administrare, s-a arătat că acesta se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri ci operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constată ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, pârâta a învederat că acest comision trebuie să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă. Împrejurarea că prin actul adițional din 16.01.2014, banca a fost de acord cu reducerea comisionului de administrare și eliminarea celui de urmărire riscuri, pârâta a arătat că nu semnifică p recunoaștere a culpei, ci dimpotrivă reprezintă o dovadă a bunei sale credințe, care a înțeles nevoile clienților și a răspuns favorabil solicitărilor acestora privind diminuarea costurilor creditului.
În dovedire a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamanților.
La data de 23.06.2014, reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor ca neîntemeiate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Reclamanții au arătat, în esență, că împrejurarea că după șapte ani de derulare a contractului, pârâta a fost de acord cu încheierea unui act adițional prin care să renunțe în parte la clauzele abuzive, nu este de natură să îndreptățească pârâta să acopere nulitatea retroactivă și imprescriptibilă a clauzelor abuzive și nu este de natură să îndreptățească pârâta să păstreze sumele de bani pe care, în baza unor clauze nule și le-a însușit.
La termenul din data de 17.10.2014, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția lipsei de interes, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii și a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare pe fondul cauzei.
La termenul de judecată din data de 21.11.2014, instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și pentru pârâtă proba cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 19.12.2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâta banca Comercială Română, în calitate de bancă, a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ (filele 6-15), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de_ lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat, contravaloarea nevoi personale, acordat pentru o perioadă de 120 de luni.
Conform art. 9 din contractul menționat, sunt prevăzute pentru creditul acordat mai multe comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare, printre care: comision de administrare de 17,50 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, comision de urmărire riscuri de 80,50 lei lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat.
La data de 16.01.2014 părțile litigante au încheiat un act adițional la contractul de credit nr._/19.12.2007 prin care au convenit eliminarea comisionului de urmărire riscuri și reducerea comisionului de administrare la suma fixă de 5 lei (f. 113-117).
În drept, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând din contracte încheiate între un comerciant și consumatori așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Legea 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.
Art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:
(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;
(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.
În prezenta cauză, instanța apreciază că pârâta a răsturnat prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la comisionul de administrare și de urmărire riscuri. Astfel, din interogatoriul administrat reclamantei I. F., instanța constată că reclamanta a avut reprezentarea înțelesului clauzelor contractuale, pe care le-a acceptat prin semnarea contractului. Astfel, la întrebarea nr. 4 reclamanta a arătat că a mai analizat și s-a mai informat și cu privire la alte oferte, iar la întrebarea de la punctul 10 referitoare la aspectul dacă la momentul încheierii contractului de credit a avut reprezentarea obligațiilor sale în calitate de împrumutat, reclamanta a răspuns că era desfășurătorul de rate cu comisioane și dobândă. Rezultă așadar că la momentul semnării contractului de credit, reclamanta a cunoscut cuantumul comisioanelor inserate în cuprinsul contractului de credit și care urmau a fi plătite de către aceasta lunar.
În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale, instanța apreciază că negocierea nu presupune doar o manifestare unilaterală din partea băncii pârâte. Astfel contractul pus la dispoziție de către bancă reprezintă o ofertă în vederea perfectării unor relații contractuale, presupunând și o manifestare de voință din partea reclamanților în sensul acceptării contractului, cu toate clauzele contractuale inserate, sau, în caz contrar, ulterior aducerii la cunoștința băncii a eventualelor obiecțiuni, de redefinire a clauzelor contractuale.
Or, instanța constată că reclamanta nu a învederat băncii că ar avea anumite obiecțiuni cu privire la clauzele contractuale, astfel cum a menționat la întrebarea nr. 9 din cuprinsul interogatoriului și nici nu a încercat negocierea vreunei clauze sau solicitarea vreunei explicații suplimentare cu privire la clauzele contractuale inserate (răspunsul la pnct. 8 din cuprinsul contractului). Din contră, reclamanta la întrebarea nr. 12 din interogatoriu respectiv dacă recunoaște că la semnarea contractului de credit era mulțumită de condițiile agreate cu banca a răspuns că „la momentul acela, da”. În ceea ce privește lipsa unei eventuale negocieri, instanța apreciază că reclamanta își invocă în realitate propria culpă, câtă vreme a menționat că nu a citit în amănunt contractul (răspuns întrebare 8) și că nu a crezut că se putea negocia, cât timp era un contract standard (răspuns întrebare 9).
Or, din moment ce reclamanta a avut la cunoștință de toate clauzele contractuale la momentul încheierii contractului, că nu a solicitat explicații suplimentare, că a avut o întâlnire anterioară cu banca pârâtă înaintea de semnarea contractului și că nici nu a manifestat vreo obiecțiune cu privire la clauzele contractuale, ci, din contră a semnat contractul, fiind mulțumită de condițiile inserate, instanța apreciază că pârâta a reușit să răstoarne prezumția caracterului nenegociat al clauzelor contractuale.
Mai mult, instanța constată că reclamanta nu era la primul contract de credit încheiat cu o unitate bancară (f. 91, 101).
De asemenea, instanța reține că, la momentul la care reclamanții au solicitat negocierea clauzelor contractuale, după aproximativ șapte ani de la data încheierii contractului de credit, pârâta a dat curs solicitării formulate de reclamanți, încheindu-se astfel la data de 16.01.2014 actul adițional la contractul de credit nr._/19.12.2007. Instanța apreciază că încheierea actului adițional, deși nu poate dovedi prin sine caracterul negociat sau nu al clauzelor contractului inițial, totuși sprijină susținerile băncii cu privire la disponibilitatea acesteia de modificare a clauzelor contractuale, în cazul în care reclamanții consumatori ar fi manifestat vreo obiecțiune cu privire la clauzele contractuale inserate.
În ceea ce privește pe reclamantul I. D. P., ca urmare a lipsei acestuia la administrarea interogatoriului, va face aplicarea dispozițiilor art. 358 C. și va aprecia neprezentarea acestuia ca fiind un început de dovadă în folosul pârâtei, care se coroborează cu celelalte probe.
Față de toate cele de mai sus arătate, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată se reține că potrivit dispoz. art. 453 alin. 1 C.- partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, iar potrivit dispoz. art. 452 C. – partea care pretinde cheltuieli de judecată, trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului.
Având în vedere soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, reclamanții fiind cei care au căzut în pretenții, instanța urmează să obliga reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 6321,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (conform dovezilor depuse la f. 58-61 vol II).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamantii I. F., CNP_ ȘI I. D. P., CNP_, ambii cu domiciliul in sector 1, București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, J40/_, CUI_, cu sediul in sector 3, București, .. 5, ca neîntemeiată.
Admite cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.
Obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6321,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare care se depune la Judecătoria sectorului 3 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.02.2015.
Președinte Grefier
A. C. T.D. Ș.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6360/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 14/2015. Judecătoria... → |
|---|
