Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6495/2016. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6495/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 04-05-2016 în dosarul nr. 6495/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
HOTĂRÂRE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6495
Ședința din Camera de Consiliu din data de 04.05.2016
Instanța constituită din:
Președinte – P. D. O.
Grefier – T. C. N.
Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamantul I I L. P. în contradictoriu cu pârâții V. D. și V. G., având ca obiect cerere de valoare redusă.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința din camera de consiliu de la data de 20.04.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04.05.2016, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.12.2015, sub nr. _ , de reclamantul I I L. P. a chemat în judecată pârâții V. D. și V. G., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata sumei de 2.500 lei reprezentând debit principal, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,7% pe zi de întârziere începând de la data de 25.07.2015 în valoare de 210 lei, precum și la plata sumei de 450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 250 lei reprezentând onorariu avocat .
În motivare, reclamanta a arătat a încheiat cu pârâții contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate, nr . 1199/25.08.2014, îndeplinindu-și obligația de a pune la dispoziția cumpărătorilor marfa vândută, însă pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a achita prețul acesteia, convenind că în cazul neplății sau plății cu întârziere, cumpărătorii datorează daune moratorii sub forma unor penalități stabilite pe zi de întârziere, în conformitate cu art. 1538 Cod Civil.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 200 lei.
În dovedire a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În urma comunicării acțiunii, pârâții nu au formulat întâmpinare.
În cauza a fost propusă și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține că următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu plata prețului în rate nr. 1199/25.08.2014 (f. 8 – 9), având ca obiect diferite produse enumerate expres în contract. Prețul vânzării a fost stabilit la suma de 2.500 lei, urmând a fi achitat în 10 rate lunare, a câte 250 lei, prima rată fiind scadentă la data de 25.10.2014, iar ultima rată la data de 25.07.2015.
Totodată, prin art. 6 din contract conform căruia obligația asumată de cumpărători privind plata prețului și a eventualelor daune moratorii este o obligație solidară, s-a stabilit, în condițiile art. 1445 C.civ, solidaritatea convențională a debitorilor în ceea ce privește obligația de plată a prețului stipulat în contract.
Potrivit art. 1026 alin. 1 C.pr.civ prezentul titlu (care reglementează procedura privind cererile cu valoare redusă) se aplica atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecata si alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.
Instanța reține că debitul pretins de reclamantă este mai mic de 10.000 de lei iar prezenta acțiune nu este inclusă între cererile care nu pot face obiectul prezentei proceduri (art. 1026 alin. 2-3 C.pr.civ.)
Instanța reține incidența în cauză a prevederilor art. 1.270 C.civ. privind forța obligatorie a contractului valabil încheiat. De asemenea, conform prevederilor art. 1.350 C.Civ. orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Totodată, potrivit art. 1.516 alin. 1 C.Civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, în caz contrar putând fi angajată răspunderea contractuală a debitorului.
Potrivit regulilor generale în materia probei plății, reclamantul trebuie să facă dovada creanței sale, după care se prezumă neexecutarea, revenind pârâtului sarcina de a face dovada stingerii creanței prin plată sau prin orice mod admis de lege.
Așadar, pentru a se angaja răspunderea contractuală a pârâților este necesar a se stabili dacă în prezenta cauză există o neexecutare a unei obligații contractuale, dacă există un prejudiciu, dacă există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și dacă neexecutarea obligației se datorează culpei debitorului.
Referitor la prima condiție aceea a existenței unei neexecutări a obligației contractuale, instanța reține că astfel cum rezultă din prevederile contractului nr. 1199/25.08.2014 pârâții aveau obligația de a achita suma de 2.500 lei reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate. Atât timp cât reclamanta a făcut dovada creanței pe care o deține împotriva pârâților, aceștia din urmă aveau obligația de a proba faptul că și-au îndeplinit obligația asumată și au achitat integral suma de bani reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în contract. Or, pârâții nu au făcut o astfel de dovadă.
Cu privire la existența unui prejudiciu, instanța reține că acesta constă în suma de 2.500 lei, reprezentând contravaloarea prețului stabilit în contractul nr. 1199/25.08.2014, fiind vorba despre un prejudiciu cert și care nu a fost reparat.
În continuare, instanța reține că este îndeplinită în speță și condiția existenței unui raport de cauzalitate între neexecutarea obligației asumate prin contract și prejudiciu întrucât acesta din urmă este consecința logică și directă a nerespectării de către pârâți a obligației de plată a contravalorii prețului stabilit în contractul nr. 1199/25.08.2014.
În ceea ce privește cerința culpei pârâților, instanța reține că din dispozițiile art. 1547 C.civ., rezultă că debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă. În același timp, art. 1548 C.civ. instituie și o prezumție de vinovăție în sarcina debitorului prin simplul fapt al neexecutării, prezumție care nu a fost răsturnată în cauză prin dovedirea vreunei cauze străine, exoneratoare de răspundere.
Pe cale de consecință, instanța reține că reclamanta a reușit sa facă dovada pozitivă a existentei unei obligații de plata a pârâților în sumă de 2.500 lei, motiv pentru care va dispune obligarea pârâților, în solidar, la plata acestei sume.
În ce privește penalitățile de întârziere, instanța reține în primul rând că în cererea formulată reclamanta a pretins penalități în cuantum de 2.100 lei, adică un procent de 0,70% pe zi de întârziere, până la data achitării integrale a debitului principal.
Insa, această clauză trebuie interpretată în lumina dispozitiilor legii nr. 193/2000, cu modificari privind clauzele abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori, in vigoare la momentul incheierii conventiei intre partile in litigiu. Conform art 1 alin 3, se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in intelegerile realizate cu consumatorii. Este considerata clauza abuziva, potrivit art. 4 din acelasi act normativ, orice prevedere contractuala care nu a fost negociata direct, nedand posibilitatea cosumatorului de a influenta natura ei si care creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor in defavoarea consumatorului si incalcand principiul bunei-credinte.
Astfel, aceasta dispozitie ocroteste interesele consumatorului, in sensul acordarii posibilitatii de a negocia de pe pozitii de egalitate clauzele contractuale, fiind, totodata, o expresie a manifestarii efective ( reale ) a libertatii de vointa.
Or, clauza inserata in art. III. 1 din contractul nr. 1199/25.08.2014 care nu limiteaza in timp sau in cuantum valoarea penalitatilor, dand astfel posibilitatea creditorului sa ramană in pasivitate pana la implinirea termenului de prescriptie, nu satisface in intregime cerintele unei clauze conforme cu dispozitiile legale si principiul bunei credinte. Aceasta intrucat pârâții nu au putut influenta continutul acesteia, avand in vedere ca respectiva conventie reprezinta un contract tip, care contine clauze prestabilite in mod unilateral de reclamantă. Pe de alta parte, prevederea in discutie produce un dezechilibru grav intre situatiile partilor, in defavoarea pârâților, caci stabileste o raspundere unilaterala, obligându-i doar pe aceștia la plata de penalitati in caz de neexecutare sau executare cu intarziere, insa nu si pe reclamantă.
In aceste conditii, vazand si dispozitiile literei i) din anexa nr. 1 la legea nr. 193/2000, care enumera cu titlul exemplificativ tipuri de clauze abuzive, printre care si cea privind obligarea consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, instanta apreciaza ca obligatia pârâților de a plati penalitati ., ajungandu-se la o valoare ce ar putea depăși cu mult valoarea debitului principal reprezinta o clauza abuziva ce vatama interesele consumatorului.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută totală a clauzei abuzive mai sus-menționate. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, în hotărârea Murciano Quintero C-240/98 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Din modul de redactare a contractului, care în fapt este un contract de adeziune, partea neavând nici un rol activ în negocierea clauzelor, nu reiese în mod evident că pârâții au avut posibilitatea efectivă de a influența natura clauzelor inserate, inclusiv cea referitoare la modul și cuantumul de percepere a penalităților în caz de întârziere a plății facturilor.
Față de aceste motive, instanța apreciază că art. III. 1 din contractul nr. 1199/25.08.2014, prin care se prevede că se vor percepe penalități în cuantum de 0,70% pe zi de întârziere, totalul penalităților de întârziere putând depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate reprezintă o clauză abuzivă, motiv pentru care nu îi va reține incidența în cauză.
Asupra efectelor ineficacității, instanța reține că în hotărârea, Banco Espanol de Credito SA, C-618/10, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, însă fără a avea posibilitatea să modifice conținutul contractului. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
Pentru aceste considerente instanța urmează a admite în parte cererea și va obliga pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei 2.500 lei reprezentând debit principal și va respinge capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.
În privința cheltuielilor de judecată, instanța reține că s-au solicitat de reclamantă cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 200 lei și onorariu avocat în valoare de 450 lei, achitat prin chitanțele . nr._ (f. 3) și . nr. 142/20.04.2016 (f. 30). Având în vedere că acțiunea urmează a fi admisă numai în parte, în temeiul art. 453 alin. 1 și 2 C.pr.civ., pârâții urmează a fi obligați și la plata cheltuielilor de judecată legal datorate în cuantum de 450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 250 lei reprezentând onorariu avocat parțial, proporțional cu pretențiile admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE :
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul I I L. P., C. RO_, nr. în Reg.. sediul în PIETROSANI, .. 32, jud. Teleorman în contradictoriu cu pârâții V. D., CNP_ și V. G., CNP_, ambii cu domiciliul în sector 3, București, ., ., .> Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei 2.500 lei reprezentând debit principal.
Respinge capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.
Obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei de 450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 250 lei reprezentând onorariu avocat.
Executorie.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată astăzi, 04.05.2016, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Președinte Grefier
P. D. O. T. C. N.
Red. și tehnored. ODP/TCN
23.05.2016
4 ex.
| ← Cereri privind executarea silită. Sentința nr. 7443/2016.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6809/2016. Judecătoria... → |
|---|
