Pretenţii. Sentința nr. 5432/2016. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5432/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 18-05-2016 în dosarul nr. 5432/2016
Cod ECLI ECLI:RO:JDS4B:2016:001._
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5432
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 18.05.2016
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. - M. P.
GREFIER: V. H.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamantul G. V. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A P., având ca obiect „Pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reclamantul, personal, aflat în stare privativă de libertate, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință în cadrul căruia s-a învederat instanței faptul că au fost depuse la dosar, de către reclamant, la data de 17.05.2016, cerere precizatoare a temeiurilor de drept ale acțiunii introductive, și respectiv de către reprezentanții Penitenciarului G., la aceeași dată, relațiile solicitate prin adresa emisă către instituție la termenul anterior privind condițiile de cazare și igienă asigurate reclamantului în timpul perioadei de deținere în penitenciar, după care:
Instanța acordă reclamantului cuvântul asupra excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză.
Reclamantul apreciază excepția invocată de partea adversă ca fiind neîntemeiată. Apreciază, totodată, faptul că instanța poate dispune scutirea sa de la plata eventualei taxei de timbru datorate în cauză, având în vedere faptul că nu realizează venituri întrucât se află încarcerat.
Față de motivele de fapt și drept invocate în dovedirea cererii de chemare în judecată și disp. art. 29 alin. 1 lit. j) din OUG nr. 80/2013, respinge ca neîntemeiată excepția netimbrării invocată de către pârâtă, constatând acțiunea ca fiind scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.
În continuare, instanța acordă reclamantului cuvântul asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză.
Reclamantul solicită instanței respingerea ca neîntemeiată a excepției puse în discuție.
Instanța acordă totodată reclamantului cuvântul asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză.
Reclamantul solicită instanței respingerea excepției puse în discuție, ca neîntemeiată, menționând că a formulat cererea dedusă judecății în termenul prevăzut de lege.
La solicitarea instanței, reclamantul precizează faptul că nu a formulat și înaintat judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate la penitenciar, o eventuală plângere în cuprinsul căreia să notifice încălcarea drepturilor sale și să solicite despăgubirea sa.
Reclamantul arată în continuare faptul că înțelege să solicite amânarea judecării cauzei pentru a efectua demersuri în vederea angajării unui apărător ales.
La solicitarea instanței, reclamantul menționează că dorește a-și angaja un avocat competent și cunoscător al prevederilor legale, intenționând ca dosarul de față să ajungă în fața judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța pune în vedere reclamantului faptul că se apreciază lămurită asupra cauzei de față în baza înscrisurilor aflate la dosar, probatoriu încuviințat ambelor părți în precedent. Pune în vedere, totodată, reclamantului, în eventualitatea în care va aprecia oportună atacarea soluției ce urmează a fi pronunțată, necesitatea epuizării căilor de atac prevăzute de legislația română, anterior eventualei sesizări a Curții Europene a Drepturilor Omului.
La interpelarea instanței, reclamantul precizează faptul că nu mai susține cererea de amânare a judecării cauzei, înțelegând să solicite instanței de față pronunțarea unei soluții în cauză.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10.11.2015 cu nr. de mai sus, reclamantul G. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a P., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru deținerea sa în Penitenciarul G. în condiții degradante și umilitoare în perioada 16.03._12.
Înmotivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că în perioada 16.03._12 a fost încarcerat în Penitenciarul G., fiind cazat în diferite camere, fără a i se asigura condiții minime de cazare și igienă, și nume 4 mp/persoană, respectiv 6mp de aer. De asemenea, a susținut că nu a beneficiat de o aerisire corespunzătoare a spațiilor respective, de confortul termic necesar, pe timpul iernii și al verii, iar lipsa de apă potabilă timp de mai multe zile, precum și saltelele vechi, constituiau focare de infecție și surse de boli.
Îndrept, au fost invocate dispozițiile art. 58, 619, 252, 253, 1349, 1357, 1359 C.civ., art. 30 C.proc.pen., iar în dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. j din O.U.G. 80/2013.
La data de 15.01.2016, pârâta Administrația Națională a P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția netimbrării acțiunii, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 4 București și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. În motivare, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că nu are calitatea de titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care reclamantul pretinde prejudicii morale cauzate prin cazarea în Penitenciarul G. pentru perioada 16.03._12. În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii, pârâta a invocat disp. art. 3 din OUG nr. 80/2013 și a solicitat anularea acțiunii ca netimbrată. Referitor la excepția necompetenței materiale, a învederat instanței că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de art. 38 alin. 2 din Legea nr. 275/2006 și în consecință, Judecătoria sector 4 nu are competență de soluționare a aspectelor prezentate de reclamant în prezenta cauză. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâta a susținut că a fost depășit termenul general de prescripție prevăzut de art. 2571 din Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că petentul nu a formulat nicio plângere sau contestație către administrația penitenciarului cu privire la condițiile de detenție în perioada 16.03._12. De asemenea, a învederat faptul că în perioada de detenție la Penitenciarul G., reclamantul a fost cazat numai în camere destinate cu maxim 6 paturi, camere de deținere având în medie o suprafață totală de 20,15 mp și fiind dotate cu mobilier, astfel încât să ofere deținuților condiții de dormit, păstrarea bunurilor și obiectelor personale, servirea mesei, precum și pentru desfășurarea unor activități de educație. În ceea ce privește reclamația petentului referitoare la plasa aplicată la geamurile camerelor de deținere, a precizat că administrația locului de deținere a dispus această măsură pentru a limita pătrunderea bunurilor și obiectelor interzise în spațiul de detenție. Referitor la susținerile conform cărora pe timpul verii temperatura în camere era ridicată, iar iarna foarte scăzută, agentul termic fiind furnizat cu întreruperi, pârâta a susținut că furnizarea agentului termic s-a realizat în conformitate cu OMJ 2874/1999 și OMJ 433/C/2010. Pârâta a mai arătat că apa potabilă este asigurată cu ajutorul rețelei de apă a Municipiului G. la care este racordat penitenciarul. Datorită consumului foarte mare de apă, există probleme în distribuția apei din cauza scăderii debitului acesteia datorat consumului ridicat la nivelul orașului. Pârâta a mai susținut că administrația penitenciarului nu raționalizează în niciun fel apa potabilă, cantitatea de apă primită din rețeaua de apă este pompată în sistemul propriu de distribuție, însă datorită consumului foarte mare la nivelul secțiilor de deținere nu se poate asigura în mod constant apă curentă. Referitor la sesizarea petentului privitoare la calitatea saltelelor, pârâta a învederat faptul că dezinsecția periodică s-a făcut la intervale prevăzute în metodologii, dar nu mai mari de 3 luni, iar deratizarea periodică s-a făcut la intervale de maximum 6 luni; între operațiunile periodice s-au aplicat proceduri de dezinsecție și deratizare curente, de întreținere, în funcție de prezența vectorilor, în conformitate cu OMJ 563/1997.
În drept, au fost invocate disp. art. 205 C.proc.civ.
La data de 29.01.2016, reclamantul a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, solicitând respingerea excepțiilor și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
La termenul din 18.05.2016, instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii, invocată de pârâta Administrația Națională a P..
Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile aflate la dosar.
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a P., instanța constată că este neîntemeiată, având în vedere că această instituție are atribuții în ceea ce privește organizarea activității de executare a pedepselor și în asigurarea drepturilor deținuților, potrivit Legii nr. 275/2006. Prin urmare, această instituție are calitate procesuală pasivă în speță, raportat la obiectul cauzei, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Națională a P..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține, față de obiectul cererii deduse judecății și temeiul de drept invocat în cuprinsul cererii precizatoare depuse la data de 17.05.2016 (fila 32), că reclamantul pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de condițiile de detenție din penitenciarul G. în perioada 16.03._12.
În aceste condiții instanța constata ca in speta dedusa judecatii sunt incidente dispozitiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform carora dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege, precum si ale art. 3 coroborat cu art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, din care rezulta ca termenul prescriptiei dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita este de trei ani, care incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba, cat si pe cel care raspunde de ea.
Din verificările efectuate în baza de date a Administrației Naționale a P. de către Biroul Executări Penale al instanței, instanța reține că reclamantul G. V. s-a aflat în detenție în Penitenciarul G., în regim de maximă siguranță, în perioada 15.03._12, în executarea unei pedepse de 7 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, faptă prev. de art. 211 Cod penal.
Instanța constata astfel ca de la data de 12.11.2012, când a fost eliberat, reclamantul daca aprecia ca ar fi fost pagubit prin aplicarea pe durata executarii pedepsei inchisorii a unui regim de detenție în condiții degradante și umilitoare, a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba, cat si pe cel care raspunde de ea. In aceste conditii de la acest moment a inceput sa curga si termenul de prescriptie al dreptului la actiune in repararea daunelor pretinse de reclamant.
Actiunea de fata a fost insa inregistrata la instanta la data de 10.11.2015, asa incat nu s-a implinit termenul de prescriptie, ceea ce impune respingerea exceptiei prescriptiei invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 1 alin. 1 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate adoptate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 (publicat în Monitorul Oficial nr. 103 din 15 februarie 2010), ”Spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație.”
(2) Camerele de cazare și celelalte încăperi destinate persoanelor private de liberate trebuie să dispună de iluminat natural, de instalațiile necesare asigurării iluminatului artificial și să fie dotate cu utilități igienico-sanitare și instalații de încălzire.
(3) Camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să asigure:a) cel puțin 4 metri pătrați(m2) pentru fiecare persoană privată de liberate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranță; b) cel puțin 6 metri cubi(m3) de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis”
Art. 5 din aceleași Norme prevede că „Grupurile și instalațiile sanitare din camerele de deținere trebuie să asigure accesul permanent la apă potabilă și să permită fiecărei persoane private de libertate să își satisfacă nevoile fiziologice ori de câte ori este necesar, în condiții de igienă și intimitate.
Grupurile sanitare se dotează cu instalații sanitare și se amenajează astfel încât să se asigure cel puțin o chiuvetă, un WC și un duș pentru maximum 10 persoane private de libertate.
Amenajarea camerelor de deținere trebuie să asigure fiecărei persoane private de libertate condiții de folosire a surselor de apă curentă și a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei”.
De asemenea, art. 8 din același act normativ, prevede că ”Instalațiile de încălzire trebuie să asigure în perioada sezonului rece o temperatură de cel puțin 19° C în camerele de cazare a persoanelor private de liberate și în spațiile destinate desfășurării diferitelor activități.
Elementele de reglare a instalației de încălzire se amplasează în spații asigurate, în care să fie interzis accesul persoanelor private de libertate.”
În ceea ce privește condițiile de cazare din camere instanța reține că, așa cum rezultă din susținerile pârâtului din întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul a fost cazat numai în camere destinate cu maxim 6 paturi, camere de deținere având în medie o suprafață totală de 20,15 mp. Referitor la suprafața camerelor în care reclamantul a fost cazat, la solicitarea instanței, Penitenciarul G. a comunicat faptul că în camerele cu o capacitate de cazare de până la 6 deținuți, suprafața camerei este de 20,35 mp, iar în camerele cu o capacitate de cazare de până la 2 deținuți, suprafața este de 9,33 mp. De asemenea, a precizat că pentru perioadele anterioare anului 2012, acesta nu poate stabili numărul de deținuți și numărul de metri pătrați per deținut, deoarece registrele de apel deținuți nu se mai află în evidența depozitului de arhivă(fila 34).
Instanța constată că, potrivit art. 1 alin. 3 din Normele menționate, camerele de deținere unde sunt cazați deținuții ce execută pedeapsa în regim de maximă siguranță trebuie să asigure acestora un număr de 4 m2 pentru fiecare.
Instanța va lua în calcul și jurisprudența CEDO și Concluziile Comitetului European pentru prevenirea torturii (CPT), rezultate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum și diferite observații, care sunt cuprinse în cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (B. contra României, B. contra României, etc.).
Comitetul European pentru prevenirea torturii a avut o atitudine constantă cu privire la lipsa spațiului vital pentru deținuți, arătând că aceasta reprezintă o problemă constantă și foarte serioasă întâlnită nu numai în penitenciarele vizitate, ci și la nivel național. Comitetul a solicitat mereu luarea unor măsuri de anvergură în scopul rezolvării acestei situații inacceptabile. CPT recomandă autorităților române să ia măsurile necesare în vederea respectării normei de 4m² de suprafață pentru fiecare deținut.
De asemenea, instanța reține din probele administrate că spațiul vital al petentului în cauza de față a fost în mod clar mai mic de 4 m2, ceea ce nu corespunde evident standardelor impuse de jurisprudența CEDO prin deciziile pronunțate contra României sau altor state.
Instanța observă că, deși normele interne acordă petentului dreptul la beneficia de un spațiu de minim 4 metri pătrați, acest lucru nu s-a întâmplat.
Instanța constată că OMJ nr. 433/2010 nu distinge cu privire la perioada de detenție a condamnatului, ci numai impune acea suprafață minimă de 4 m2 pentru deținuții încadrați la regim închis sau de maximă siguranță, chiar aflați temporar în acel loc de deținere.
Este adevărat că situația penitenciarelor nu poate fi imputată în totalitate neglijenței ANP-ului sau Administrației Penitenciarului G., aceste instituții nefiind susținute corespunzător de bugetul de stat, însă această situație nu poate avea relevanță asupra încălcării drepturilor unui deținut. Dreptul acordat acestuia prin convenții internaționale la care statul roman este parte trebuie fără îndoială respectat în condițiile impuse de aceste convenții și de art. 11 și 20 din Constituția României.
Supraaglomerarea penitenciarului nu poate justifica încălcarea dispozițiilor legale, nici măcar temporar, trebuind găsite soluții la nivelul ANP și a persoanelor cu putere de decizie din cadrul Ministerului Justiției și a Guvernului României pentru descongestionarea unor locuri de deținere sau crearea altora noi.
Potrivit art. 1349 alin. 1 C.civ., „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", conform art. 1349 alin. 2 C.civ.,”cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Astfel, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a patru condiții, respectiv: o faptă ilicită; un prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Instanța reține că fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.
Pornind de la faptul ca ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială.
Totodată, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie săvârșită cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârșită cu vinovăție, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă.
Potrivit art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
În jurisprudența sa constantă referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (printre altele, P. c. împotriva României, plângerea nr. 4792/03, Hotărârea 29 aprilie 2008, B. c. României, plângerea nr._/04, Hotărârea din 6 decembrie 2007, M. c. României, plângerea nr._/03, Hotărârea din 26 mai 2009, cauza D. c. României, cererea nr._/04,Hotărârea din 14 decembrie 2010, Aharon Schwarz c. României, plângerea nr._/02, Hotărârea din 2 ianuarie 2010) Curtea E.D.O. a statuat că art. 3 din Convenție impune statelor părți la Convenție să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător.
În cauză, fapta ilicită, reprezentată de încălcarea cu privire la petent, de către administrația Penitenciarului G., a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate în sensul că în perioada cât a fost cazat (16.03._12), nu i s-a asigurat acestuia un spațiu util de 4 m2 (în speță, reclamantul beneficiind în medie de un spațiu de 3,91 mp)rezultă din probele administrate în cauză, pârâtei revenindu-i sarcina probei în sens contrar.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.
În speță, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu, fiind îndeplinite și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate și vinovăția pârâtei, acesta din urmă rezultând din probele administrate în cauză, fiind fără relevanță aspectul că în perioada de detenție reclamantul nu a formulat nicio plângere sau contestație către administrația penitenciarului.
Instanța reține că, în cazurile judecate de CEDO, în care reclamanții au avut la dispoziție mai puțin de 3 m² de spațiu vital, curtea europeană a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice, de la sine, constatarea încălcării art. 3 din convenție (cauza I. S. contra României, pct. 168)
Astfel, instanța reține că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu cel puțin moral, motiv pentru care instanța va analiza în continuare gravitatea acestuia, precum și împrejurarea dacă este necesară acordarea unei sume de bani pentru repararea sa.
În acest context, instanța constată că CEDO a arătat, în cauza I. S. contra României (hotărârea din 10.07.2012), că „Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanța națională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral” (pct. 199).
Cât privește posibilitatea reparării prejudiciului moral, în prezent aceasta nu mai reprezintă o controversă, din moment ce dispozițiile art. 253 alin. 4 și 1391 C.civ. evocă în mod expres posibilitatea reparării prejudiciului nepatrimonial.
În speță, instanța reține că fapta ilicită s-a produs în mediul penitenciar, instanța reținând că, deși starea penitenciarelor nu poate fi imputată în totalitate neglijenței Administrației Naționale a P. sau Administrației Penitenciarului G., această situație nu poate avea relevanță asupra încălcării drepturilor unui deținut (aspect subliniat de altfel și de CEDO în jurisprudența sa).
Astfel, deși inacțiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție, acest aspect nu poate conduce la înlăturarea răspunderii sale.
Așa cum a arătat CEDO, legislația internă privind despăgubirile trebuie să reflecte existența prezumției că respectivele condiții de detenție necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților.
Este recunoscut faptul că prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale și obiective, pentru a stabili care este valoarea suferinței de natură morală, produsă de o faptă ilicită unei persoane determinate.
Prejudiciul moral nu poate fi probat prin probe materiale, de aceea, la stabilirea cuantumului daunelor solicitate, sunt avute în vedere criterii variabile, precum: circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită, consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea acestora, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
Instanța pornește de la principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența CEDO, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenție.
În privința faptei pârâtei de a nu asigura spațiul de 4m2, deși reprobabilă, totuși în circumstanțele concrete ale speței, instanța nu reține existența unor elemente distinctive, care să conducă la constatarea că aceasta a avut drept consecință o degradare morală a persoanei reclamantului, o umilire a acestuia într-o astfel de măsură care să necesite acordarea unei sume de bani considerabile pentru repararea financiară a prejudiciului creat.
În ceea ce privește consecințele negative ale faptei ilicite reprezentate de neasigurarea spațiului de 4m2, instanța reține că acestea constau în principal într-un disconfort practic, fiind de natură totuși să conducă la o degradare morală a persoanei reclamantului (nu și la o umilire a acestuia, așa cum s-a susținut), având în vedere perioada de timp în care a stat în detenție în penitenciarul G. (respectiv peste 6 ani de zile).
Instanța constată că CEDO, în jurisprudența sa, a precizat că la evaluarea condițiilor de detenție, se ține seama de efectele cumulate ale acestora, luându-se în calcul nu doar durata perioadei în care o persoană este deținută într-un spațiu supraaglomerat, ci și alte elemente, precum existența ventilației, accesul la lumină naturală sau aer curat, caracterul adecvat al instalațiilor de încălzire, conformitatea cu cerințele sanitare fundamentale, posibilitatea folosirii toaletei în intimitate sau regimul de detenție al condamnatului ( Hot. I. S. c. României).
În aceste condiții, instanța reține că, potrivit adresei din data de 16.05.2016(fila 34) emisă de Penitenciarul G. și susținerilor pârâtei din întâmpinarea depusă la dosar, referitor la asigurarea confortului termic necesar pe timp de vară și de iarnă, administrația Penitenciarului a asigurat temperatura minimă de 19°C, asigurând în permanență confortul termic necesar. Referitor la solicitarea de a comunica dacă au existat întreruperi ale furnizării de apă potabilă, administrația penitenciarului a menționat că nu poate oferi date sau informații concrete în acest sens, însă pârâta a precizat în întâmpinarea depusă la dosar că datorită consumului foarte mare la nivelul secțiilor de deținere nu se poate asigura în mod constant apă curentă și că există probleme în distribuția apei din cauza scăderii debitului acesteia datorat consumului ridicat la nivelul orașului, deși administrația penitenciarului nu raționalizează în niciun fel apa potabilă. Referitor la starea saltelelor de dormit, administrația locului de detenție a comunicat de asemenea faptul că nu poate oferi date sau informații concrete cu privire la acest aspect în perioada în care deținutul a fost cazat în acest penitenciar și a menționat că la nivelul unității au fost distribuite un număr de 500 de saltele pentru paturile deținuților în luna februarie anului 2015, care le-au înlocuit pe cele vechi.
Prin urmare, instanța a constatat că sunt indicii de nerespectare a drepturilor petentului sub aceste aspecte.
Instanța are în vedere toate eforturile depuse pentru asigurarea spațiului minim de 4m2 și a unor condiții adecvate de igienă și cazare, faptul că aceste condiții din penitenciare s-au îmbunătățit în mod semnificativ în ultimii ani și că unele măsuri care restricționează într-o anumită măsură confortul deținuților, cum ar fi plasa aplicată la geamurile camerelor de deținere, aspect sesizat de asemenea de reclamant, pot fi justificate prin natura locului respectiv, atât timp cât asigură aerisirea și iluminatul natural al camerei.
Instanța observă și faptul că aceste condiții imputate de reclamant au fost identice pentru toți deținuții, iar în prezent, prin raportare la nivelul dezvoltării economice a țării, condiții similare sau chiar inferioare de cazare și confort se regăsesc în spitale, cămine pentru elevi și studenți, cazărmi sau alte instituții ale statului. Totodată, instanța constată că reclamantul este autorul unei infracțiuni de violență, cu un grad ridicat de pericol social, prin comiterea unei astfel de fapte asumându-și consecințele acesteia, inclusiv posibilitatea de a se afla o perioadă de timp într-un mediu care presupune o . de privațiuni și restricții și uneori, condiții de cazare și igienă care nu sunt întrutotul corespunzătoare.
În raport de criteriile expuse mai sus, ținând cont de toate circumstanțele speței, instanța apreciază că suma de 2.000 lei reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, ca urmare a faptului că nu i-a fost asigurat spațiul minim de 4m2 și condiții corespunzătoare de cazare și igienă, în perioada 16.03._12.
Pe cale de consecință, având în vedere toate considerentele expuse, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G. V., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a P. și o va obliga pe aceasta la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamantul G. V., CNP_, fiul lui R. și F., deținut în Penitenciarul București Jilava, cu sediul în comuna Jilava, ., județul I., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A P., cu sediul în București, sector 2, .. 47.
Obligă pârâta la plata sumei de 2000 lei către reclamant, cu titlu de daune morale.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sector 4 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.05.2016.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C.-M. P. V. H.
Red./CMP/VH/ 4 ex/2016
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 5081/2016. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 5770/2016. Judecătoria SECTORUL 4... → |
|---|
