Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 1910/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1910/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 09-03-2015 în dosarul nr. 1910/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.1910
Ședința publică din data de 09.03.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-R. P.
GREFIER: F. Ț.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimatul B. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile, dosarul fiind lăsat la sfârșitul ședinței de judecată, conform dispozițiilor art.104 alin.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ultima strigare, a răspuns intimatul, prin avocat C. L., cu împuternicire avocațială la fila 28 din dosar, lipsă fiind contestatoarea.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modul de îndeplinire a procedurii de citare, precum și depunerea la dosarul cauzei a dosarului de executare silită.
Instanța, fiind primul termen de judecată, în acord cu dispozițiile art.131 alin.1 C.pr.civ., procedează la verificarea, din oficiu, a competenței sale și constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză, conform dispozițiilor art.713 alin.1 raportat la art.650 alin.1 și alin.2 C.pr.civ.
Instanța acordă cuvântul în probațiune.
Având cuvântul, intimatul, prin reprezentant, solicită proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Instanța, în temeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., încuviințează ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze.
Instanța, având în vedere cererea aflată la fila 35 din dosar, formulată de către contestatoare și intitulată „note de ședință”, o califică drept o cerere completatoare a contestației la executare, în condițiile în care contestatoarea a înțeles să invoce motive noi de contestație la executare. În acest context, instanța invocă din oficiu excepția tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, față de dispozițiile art.712 alin.3 C.pr.civ., excepție pe care o pune în discuția contradictorie a părții prezente.
Având cuvântul, intimatul, prin reprezentant, solicită respingerea cererii completatoare a motivelor contestației, apreciind-o ca fiind tardivă. În acest sens, depune concluzii scrise.
Instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei, în apărare, față de contestația la executare formulată.
Având cuvântul, intimatul, prin reprezentant, solicită respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, apreciind că motivul de contestație referitor la depășirea limitelor încuviințării executării silite prin faptul că executorul judecătoresc a actualizat sumele este eronat, iar cu privire la motivul că nu s-ar fi putut începe executarea silită în perioada în care s-a încuviințat executarea silită în cursul apelului, fiind aplicabile în această situație dispozițiile O.G. nr.10/2014, întrucât respectivul text de lege invocat de către contestatoare nu interzicea executările silite, îl apreciază că nefiind susținut. Mai mult, consideră că apărarea contestatoarei că nu ar fi avut fonduri bugetare și că nu se pot face plăți dacă nu există sume bugetare prevăzute în buget este o recunoaștere a culpei, întrucât debitoarea avea datoria de a face toate eforturile de a obține sumele pe care le are de plată, idee susținută și de faptul că a fost depășit cu mult termenul în care trebuia făcută plata, iar în ceea ce privește dispozițiile O.G. nr.22/2002, invocate de către contestatoare, consideră că nu se aplică, deoarece nu a fost făcută dovada lipsei veniturilor.
În ceea ce privește cererea completatoare a motivelor de contestație, reiterează concluziile de respingere susținute de tardivitatea formulării. Mai mult, arată că această lege nou invocată, respectiv Legea nr.164/2014, nu prevede anularea executării silite începute înainte de . acesteia, ci are ca obiect anularea executării silite. Or, această lege nu prevede anularea executării silite începute anterior, schimbarea debitorului neconducând în nici un fel la anularea executării silite, deoarece sunt aplicabile dispozițiile art.644 alin.2 C.pr.civ., astfel că prevederile acesteia nu se pot aplica retroactiv.
Instanța, fiind lămurită, în temeiul art.394 alin.1 C.pr.civ., declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare, atât pe excepția invocată din oficiu a tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, cât și pe fondul cauzei.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 21.10.2014, sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a formulat, în contradictoriu cu intimatul B. M., contestație la poprire, în dosarul de executare nr.226/2014, aflat pe rolul B.E.J. “P. C. Ș.”, solicitând instanței să dispună anularea executării silite dispusă în dosarul de executare nr.226/2014, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, suspendarea executării silite dispusă în dosarul nr. 226/2014, întocmit de către B.E.J. “P. C. Ș.”, în temeiul art.700 alin.1 și alin.3 C.pr.civ., până la soluționarea prezentei cauze. De asemenea, solicită ca în situația admiterii contestației, să dispună restabilirea situației anterioare punerii în executare a Hotărârii nr.128/18.12.2006, emisă de Instituția Prefectului Județul G., pentru aplicarea prevederilor Legii nr.290/2003 și întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr.226/2014. Solicită, de asemenea, anularea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 14.10.2014, dispusă în dosarul de executare nr.226/2014.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că la data de 18.12.2006, Instituția Prefectului Județul G. – Comisia pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 a emis Hotărârea nr.128/2006, prin care s-au stabilit compensații bănești în valoare de 496.543 lei.
Prin înștiințarea privind măsura popririi din data de 14.10.2014, B.E.J. “P. C. Ș.” a comunicat contestatoarei înființarea popririi asupra conturilor pe care le deține aceasta la terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de 380.358,65 lei reprezentând despăgubiri stabilite prin hotărârea sus-menționată, actualizare și cheltuieli de executare. La data de 31.08.2007, creditorul B. M. a încasat suma de 198.617,20 lei, reprezentând tranșa I, conform O.P. nr. 3764.
În ceea ce privește încheierea de actualizare, rezultă că B.E.J. “P. C. Ș.” a actualizat suma de 71.263,85 lei din totalul despăgubirilor, cu indicele prețurilor de consum pentru perioada ianuarie 2009-septembrie 2014. Arată contestatoarea că B.E.J. “P. C. Ș.” a depășit limitele încheierii deciziei civile nr.1067A din data de 04.09.2014, pronunțată de către Tribunalul București, în dosarul nr._/302/2014 privind încuviințarea executării silite. Deși limitele executării silite au fost stabilite în mod clar de către instanță, fiind încuviințată executarea pentru recuperarea exclusiv a compensațiilor stabilite prin titlul executoriu și cheltuielile de executare silită, în mod nelegal executorul judecătoresc a procedat la executarea silită și cu privire la actualizarea despăgubirilor, pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
Or, modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.5 din H.G. nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, se achită beneficiarilor integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei, eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 60% în primul an, și 40%, în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei, eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi, 40%, în primul an și 60%, în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Mai mult, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente, aprobate anual cu această destinație. Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art.22 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia, ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale. Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are dretp efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane în detrimentul celor aflate la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și al egalității de tratament.
Contestatoarea a mai menționat că din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
Totodată, în ceea ce privește modalitatea de actualizare adoptată de executorul judecătoresc, contestatoarea a învederat faptul că alin.6 al art.18 din H.G. nr.1120/2006 prevede că suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere al prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Contestatoarea a mai arătat că somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor O.G. nr.22/2002, în sensul că art.2 al Ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. Potrivit art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Contestatoarea a mai arătat că în data de 12.03.2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr.10/2014, iar conform art.2 din acest act normativ s-a prevăzut un caz de suspendare pe o perioadă de 6 luni a plății voluntare a despăgubirilor stabilite prin hotărârile/deciziile pentru aplicarea inclusiv a Legii nr.290/2003.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art.711 și urm. C.pr.civ., ale Legii nr.290/2003, ale H.G. nr.1120/2006.
Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art.7 din O.G. nr.22/2002.
În dovedirea cerereii sale, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-a atașat.
Urmare a solicitării instanței, la dosarul cauzei s-au depus, în copie certificată conform cu originalul, actele de executare emise de Biroul Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.”, în cadrul dosarului de executare nr.226/2014.
În data de 17.12.2014, intimatul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat instanței să dispună respingerea contestației și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În data de 16.01.2015, contestatoarea a formulat “note de ședință”, calificate de instanță, la termenul din data de 09.03.2015, drept cerere completatoare a contestației la executare, în condițiile în care contestatoarea a înțeles să invoce motive noi de contestație la executare.
În acest context, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, față de dispozițiile art.712 alin.3 C.pr.civ. și a rămas în pronunțare pe această excepție, precum și pe fondul cauzei, în rest.
Analizând ansamblul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, prin prisma excepției invocate din oficiu a tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, instanța reține căla data de 14.10.2014, a fost emisă în contra contestatoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților somația aferentă dosarului de executare nr.226/2014, deschis de Biroul Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.”, comunicată acesteia, la sediul din București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, București, la data de 15.10.2014 (conform procesului-verbal de comunicare de la fila 67 din dosar), alături de somație contestatoarei fiindu-i comunicată, la aceeași dată, și încheierea prin care s-au stabilit cheltuielile de executare din data de 14.10.2014, alături de titlul executoriu și înștiințare declanșare executare.
Toate acestea, în timp ce cererea completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 16.01.2015, prin aceasta fiind invocate noi motive de contestație la executare, împotriva executării silite înseși, completare la contestația la executare, depusă prin serviciul registratură, cu mențiunea că plicul de la fila 37 din dosar nu rezultă a fi fost transmis prin poștă, în lipsa mențiunilor privind denumirea și adresa destinatarului, precum și a vreunei ștampile a oficiului poștal, respectivul plic fiind depus împreună cu completarea la contestația la executare, prin serviciul registratură, la data de 16.01.2015, după cum s-a arătat.
Astfel, în ceea ce privește excepția tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, instanța o apreciază întemeiată, dat fiind faptul că introducerea acestei contestații la executare s-a făcut cu depășirea termenului de 15 zile care, în conformitate cu dispozițiile art.714 alin.1 pct.3 C.pr.civ., începe să curgă de la data când “debitorul care contestă executarea însăși a primit încheierea de încuviințare a executării sau somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația sau executarea se face fără somație”, având în vedere, totodată, dispozițiile art.712 alin.3 teza a II-a C.pr.civ., potrivit cărora “cu toate acestea, contestatorul își poate modifica cererea inițială adăugând motive noi de contestație dacă, în privința acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestației la executare”, aceste din urmă dispoziții fiind speciale, și, pe cale de consecință, de strictă interpretare și aplicare în materia contestației la executare, derogatorii de la norma de drept comun în materie de modificare a cererii de chemare în judecată, conform art.204 alin.1 C.pr.civ., potrivit căruia “reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat”.
Din acest motiv, devin incidente dispozițiile art.185 alin.1 C.pr.civ., conform cărora “când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”, text de lege din care se deduce faptul că toate termenele legale imperative (peremptorii, înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un anumit act de procedură) sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, derogările trebuind să fie expres prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că sancțiunea decăderii intervine chiar dacă nu este prevăzută expres de lege.
Decăderea, constând în pierderea dreptului de a îndeplini orice act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege, vine să sancționeze neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul în termenul legal, aceasta din urmă fiind îndrituită a face dovada contrară, cu respectarea condițiilor art.186 C.pr.civ., prin solicitarea repunerii în termen, în sensul că nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul legal peremptoriu din pricina unor motive temeinic justificate, deci a unor împrejurări care exclud culpa părții respective, contestatoarea din prezenta cauza nesolicitând repunerea în termen.
Pentru aceste motive, instanța apreciază întemeiată excepția invocată din oficiu a tardivității, drept pentru care va respinge ca tardivă cererea completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimatul B. M..
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța reține că la data de 28.05.2014, intimatul B. M., în calitate de creditor, a înregistrat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.” o cerere de executare silită împotriva contestatoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de debitoare, în temeiul titlului constând în Hotărârea nr.128/18.12.2006 emisă de Comisia Județeană G. pentru aplicarea Legii nr.290/2003, în vederea recuperării sumei de 297.925,80 lei reprezentând despăgubiri, cerere de executare care a fost admisă de către Biroul Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.”, prin încheierea din data de 28.05.2014, deschizându-se, pe cale de consecință, dosarul de executare nr.226/2014.
Instanța mai reține că la data de 04.09.2014, prin decizia civilă nr.1067A a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr._/302/2014, în temeiul titlului executoriu sus-arătat, s-a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, până la concurența sumei de 297.925,80 lei.
Totodată, instanța constată că prin încheierea din data de 14.10.2014, emisă în cadrul dosarului de executare nr.226/2014, de către Biroul Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.”, s-a dispus actualizarea creanței intimatului, de 297.925,80 lei, prin aplicarea indicelui ratei inflației pe perioada ianuarie 2009 – septembrie 2014, în procent de 23,92 %, comunicat de Institutului Național de S., rezultând în urma calculului suma de 71.263,85 lei cu titlu de actualizare cu indicele de inflație a creanței.
În drept, potrivit dispozițiilor art.662 alin.1 C.pr.civ. (2010), executarea silită nu se poate realiza decât în condițiile existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Raportând situația de fapt la dispozițiile legale incidente, instanța reține că executarea silită împotriva contestatoarei se desfășoară legal, fiind neîntemeiate apărările formulate prin prezenta contestație la executare, după cum se va arăta în continuare.
I. Astfel, în susținerea contestației la executare, contestatoarea a învederat că somația ar fi fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (în continuare, O.G. nr.22/2002).
Or, potrivit dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002, “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar conform prevederilor art.3 din același act normativ, “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Instanța constată că executorul judecătoresc a emis somația prin care a pus în vedere contestatoarei să se conformeze titlului executoriu, ceea ce este corect, în condițiile în care prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 sunt incidente doar în cazul lipsei de fonduri dovedite. Or, contestatoarei îi incumba sarcina probei din acest punct de vedere, și anume, în privința lipsei de fonduri care face imposibilă executarea silită, pentru a fi incidente dispozițiile invocate. Cu toate acestea, contestatoarea nu a depus nici la dosarul de executare, nici la dosarul prezent vreo situație contabilă cu privire la fondurile sale, apărarea sa privind lipsa de fonduri nefiind astfel întemeiată.
II. În ceea ce privește critica privind modalitatea de plată a despăgubirilor, precum și cea cu privire la modalitatea de actualizare a despăgubirilor, instanța reține că și acestea sunt neîntemeiate, prima critică, întrucât contestatoarea nu a arătat în ce a constat nerespectarea modalității de plată a despăgubirii, ci doar a făcut referire la dispozițiile art.18 alin.5 din H.G. nr.1120/2006, dispoziții care au instituit o modalitate de plată, prin raportare la valoarea despăgubirilor (sub sau egal cu 50.000 lei, între 51._ lei, peste 100.000 lei), aplicabile, prin ipoteză, în situația în care plata respectivelor despăgubiri s-ar fi efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, ceea ce nu este cazul în situația din prezenta cauză, în care intimatul, deși a obținut o hotărâre încă din anul 2006 împotriva statului prin care s-a stabilit valoarea compensațiilor la care au dreptul în temeiul Legii nr.290/2003, totuși, a fost nevoit să apeleze la executarea silită a creanței lui, în anul 2014, în condițiile în care aceasta este tot nerecuperată.
A doua critică, privind modalitatea de actualizare a despăgubirilor, este neîntemeiată, întrucât executorul judecătoresc a procedat corect la actualizarea despăgubirilor, cu respectarea dispsozițiilor art.628 alin.3 C.pr.civ., potrivit cărora “dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2), executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizarea, în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.”
Cu mențiunea că dispozițiile art.18 alin.6 din H.G. nr.1120/2006, invocate de către contestatoare, nu sunt aplicabile, în condițiile în care acestea se referă la modalitatea de actualizare a celei de-a doua tranșe, ceea ce nu este cazul în situația din prezenta cauză, pentru motivele sus-arătate aferent criticii referitoare la modalitatea de plată a despăgubirilor, și anume, în esență, având în vedere că plata respectivelor despăgubiri nu s-a efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, doar în această ipoteză fiind recunoscută de către legiuitor o modalitate de plată eșalonată, în două tranșe, prin raportare la valoarea despăgubirilor (între 51._ lei, respectiv peste 100.000 lei).
III. Instanța reține că este neîntemeiată și apărarea contestatoarei privind incidența dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr.10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (în continaure, O.U.G. nr.10/2014), atât în forma inițială (în vigoare de la data de 14.03.2014 reprezentând datapublicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr.184 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni (s.n.), plata voluntară a despăgubirilor(s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”, cât și în forma actuală (în vigoare de la data 19.07.2014 reprezentând data intrării în vigoare a Legii nr.112/2014 de aprobare a O.U.G. nr.10/2014, legepublicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.530 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014 (s.n.), plata despăgubirilor (s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.”
Astfel, instanța reține că trebuie aplicate prioritar, față de dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.10/2014, în ambele forme, dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013, pentru următoarele argumente:
Plecând de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței europene, și anume, în special, gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantei și al autorităților competente, precum și importanța pentru părți a obiectului procedurii.
Or, astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.528/2013, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe fostele teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate, din punctul de vedere care ne interesează, fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, fie în ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru, fie în deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) au generat un drept de creanță în contra statului, dând naștere, în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Având în vederecă plata despăgubirilor a mai fost eșalonată în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, nu se poate aprecia drept rezonabilă, credem, nici măsura instituită prin O.U.G. nr.10/2014, de suspendare a plății despăgubirilor până la data de 31 decembrie 2014. Cu mențiunea că opțiunea legiuitorului, din forma inițială a ordonanței de guvern (în vigoare din 14.03.2014, până la 18.07.2014), în sensul suspendării plăților voluntare, credem că a fost în sensul de a se suspenda orice plăți, cu atât mai mult cele din faza executării silite, legiuitorul nefăcând decât să declare neexigibilă pe această perioadă creanța persoanelor îndreptățite. Or, o obligație care nu este susceptibilă de o plată voluntară, nu poate face obiectul nici al executării silite, având în vedere dispozițiile art.662 C.pr.civ.
Nu este rezonabilă măsura suspendării plății despăgubirilor, instituită prin O.U.G. nr.10/2014, motivat atât de faptul că autoritatea a mai beneficiat de o eșalonare a plății despăgubirilor, dar pe care, în cele mai multe cazuri, nu a respectat-o, cât și de faptul privind data titlului executoriu, cele mai multe astfel de titluri fiind emise cu mult înainte de punerea în executare, aceasta fiind situația și în prezenta cauză, după cum s-a arătat mai sus.
O altă interpretare ar putea încuraja o practică nedorită, de adoptare la începutul fiecărui an a unei ordonanțe de urgență prin care să se instituie o măsură asemănătoare, de suspendare a plății despăgubirilor pe o perioadă aparent mică (în forma inițială a O.U.G. nr.10/2014, de șase luni), dar care, apreciată din momentul în care în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri a existat un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, rezultă a fi una nerezonabilă, constituind o ingerință disproporționată asupra dreptului de creanță al respectivelor persoane.
IV. De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, instanța constată că această critică formulată de contestatoare este neîntemeiată, atât pentru considerentele sus-arătate, cât și pentru următoarele motive.
Astfel, dificultățile economice ale autorităților publice au justificat deja amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care Legea nr.9/1998 și Legea nr.290/2003 au prevăzut eșalonarea la plată a compensațiilor bănești acordate.
Însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Instanța reține, de asemenea, prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene (împreună formând blocul de convenționalitate) asupra legislației interne în soluționarea litigiilor cu care instanțele sunt învestite, prevalență consacrată de art.20 alin.2 din Constituția României. Or, Curtea a stabilit în repetate rânduri că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să conducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor, în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk c. Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că ”reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a dovedit vreun aspect care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Instanța nu poate să nu atragă atenția asupra consecințelor pe care le poate avea comportamentul contestatorului-debitor, constând în aceea de a nu plăti intimatului sumele de bani care i se cuvin în virtutea titlului executoriu. Instanța nu va reține motivele invocate de contestator, în sensul că este instituție bugetară, fapt ce ar scuza întârzierea la plată, pentru cele ce urmează.
Astfel, în cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia articolul 6 par.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (cauza Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește două aspecte importante, și anume, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul (incluzând instituțiile publice) are obligația de a se „plia” unei hotărâri judecătorești pronunțate în contra lui (lor). În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei, cauza Ș. c. României).
De asemenea, în cauza Ș. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, a spus Curtea că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței. Curtea a amintit că nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Subscriind acestor motivări ale instanței europene, instanța reține că intimatul a manifestat diligență și a apelat și la procedura executării silite.
Instanța constată că, prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatului prin hotărârea ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul de proprietate al intimatului, garantat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, instanța observă că intimatul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatorul, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată – nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimatul B. M..
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, având în vedere cursul soluționării dosarului, instanța rămânând în pronunțare la același termen de judecată pe toate capetele de cerere, atât pe fondul contestației la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, observând dispozițiile art.718 alin.1 C.pr.civ., potrivit cărora se poate dispune suspendarea executării, pentru motive temeinice, însă doar până la soluționarea contestației la executare, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Totodată, în condițiile art.716 alin.2 C.pr.civ., instanța va pune în vedere contestatoarei să achite Biroului Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.” suma de 40,92 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu fotocopierea actelor de executare din dosarul de executare nr.226/2014, în caz contrar executorul judecătoresc urmând să includă și aceste cheltuieli în cadrul cheltuielilor de executare, conform dispozițiilor art.669 alin.2 și alin.4-6 C.pr.civ., potrivit cărora “cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit”, în condițiile în care “sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii”, încheiere care constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc, iar “în cazul în care sumele astfel stabilite nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte cauze, ele vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înlăuntrul termenului de prescripție”.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția invocată din oficiu a tardivității formulării cererii completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015.
Respinge ca tardivă cererea completatoare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată din oficiu, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.01.2015, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, București, în contradictoriu cu intimatul B. M., cu domiciliul în G., . A, județul G..
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimatul B. M..
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Pune în vedere contestatoarei să achite Biroului Executorului Judecătoresc “P. C. Ș.” suma de 40,92 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu fotocopierea actelor de executare din dosarul de executare nr.226/2014.
Ia act că intimatul înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cu drept numai de apel, în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.03.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-R. P. F. Ț.
Jud., red. și tehn. A.R.P. – 5 ex/10.05.2015
Se vor efectua 3 . judecătoresc
| ← Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 750/2015. Judecătoria... → |
|---|
