Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 7402/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7402/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 15-10-2015 în dosarul nr. 7402/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
București, Sector 4, Splaiul Independenței nr. 5
SECȚIA CIVILĂ
Dosarul nr. _
SENTINȚA CIVILĂ nr. 7402
Ședința publică din: 15.10.2015
Instanța constituită din:
Președinte: A.-M. P.
Grefier: A.-L. O.
Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect contestație la executare, iar ca părți contestatorul A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA în contradictoriu cu intimatul B. I. și terțul poprit DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE TIMISOARA - ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE C. S..
La primul apel nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile. În temeiul art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor, instanța a dispus lăsarea dosarului la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei și al doilea apel nominal al părților făcute în ședință publică, au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual, modul de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Observând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 167 alin. 1 Cod de procedură civilă și constatând că proba cu înscrisuri este utilă, pertinentă și admisibilă potrivit legii, putând conduce la soluționarea cauzei, o încuviințează ca atare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, în temeiul art. 150 C.pr.civ., instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
După ce a deliberat în secret, conform art. 256 C.pr.civ., a adoptat următoarea hotărâre:
I. PROCEDURA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2012, sub nr._, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimatul B. I., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi precum și a procesului verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 17.09.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", acte încheiate in dosarul de executare silita nr.619/2012 prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea adresei de infiintare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul executional anterior mentionat; a solicitat de asemenea contestatorul să se dispună și suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art. 403 alin. 1 Cod procedura civila.
În motivarea solicitării subsidiare, contestatoarea a invocat faptul că, există riscul executării silite iminente în ceea ce priveste cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din data de 17.09.2012 întrucât s-a trecut la executarea silită prin poprire; astfel, prin poprirea instituită de către executorul judecătoresc, este afectată activitatea Agentiei de Administrare Fiscală.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 27.09.2012 a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Adresa de înființare poprire intocmita in dosarul de executare nr.619/2012, însoțita de Procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimatul Chiritoiu G. I., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din Adresa de înființare poprire, rezultă că intimatul, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 39.848 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită."
În plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de Iepe și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimatul nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu si se aproba in buget pe surse de proveniența si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinația acestora, potrivit clasificatiei bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa si limitata si sunt determinate de autorizările conținute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.
În cauza de față, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011.
Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că, instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public; de asemenea, instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.; mai mult, instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc.
Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca inainte de a formula adresa de infiintare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de infiintare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata asa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somatia de plata trebuie sa fie comunicata debitorului inainte de a se formula adresa de infiintare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila potrivit căruia poprirea se înființează fara somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
S-a mai susținut că respectivele cheltuieli de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Contestatoarea a apreciat că numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedură civilă.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În susținerea cererii de chemare în judecată a fost depusă la dosar, în fotocopie, adresa de înființare de poprire emisă în dosarul de executare nr. 619/2012.
Intimatul, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță pentru a solicita probe în apărare.
La dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 619/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. (f. 24 - 28).
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 3353/16.04.2013, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și arătând în esență faptul că motivarea instanței de fond este eronată prin prisma faptului că face aprecieri asupra debitorului, care în speța de față este Direcția Generală a Finanțelor Publice C. –S., omițând că, în prezenta acțiune ANAF este terț poprit, iar nu debitor al intimatului B. I..
Prin decizia civilă nr. 817R/21.03.2014, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta-contestatoare, casând hotărârea recurată și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, instanța de control judiciar a reținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., apreciind că instanța de fond a soluționat contestația fără citarea debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. –S..
Pe cale de consecință, la data de 29.06.2015, cauza a fost reînregistrată sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 04.08.2015, instanța a pus în vedere contestatorului să precizeze dacă înțelege să se judece în contradictoriu și cu Direcția Generală a Finanțelor Publice C. –S..
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 14.08.2015, contestatoarea a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE TIMISOARA - ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE C. S. (fosta Direcția Generală a Finanțelor Publice C. –S.).
Deși legal citat, terțul poprit nu a depus întâmpinare.
Sub aspectul probatoriului, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
II. ÎN FAPT
Analizând înscrisurile din dosar, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 a Tribunalului C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009, prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de creditorul intimat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditorul intimat a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc “Casagranda-S. A.” și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Judecătoria Sectorului 5 București, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc „Casagranda-S. A.”, a încuviințat executarea silită a titlului executoriu sus-arătat.
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., până la concurența sumei de 39.848 lei.
ÎN D.
Raportând dreptul incident la situația de fapt reținută în baza înscrisurilor administrate în cauză, instanța constată neîntemeiată contestația la executare.
Soluția instanței se întemeiază pe următoarele considerente:
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele.
I. Astfel, în susținerea contestației la executare, contestatoarea a învederat că somația ar fi fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (în continuare, O.G. nr. 22/2002).
Or, potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar conform prevederilor art. 3 din același act normativ, “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Instanța constată că executorul judecătoresc a emis somația prin care a pus în vedere contestatoarei să se conformeze titlului executoriu, ceea ce este corect, în condițiile în care prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 sunt incidente doar în cazul lipsei de fonduri dovedite. Or, contestatoarei îi incumba sarcina probei din acest punct de vedere, și anume, în privința lipsei de fonduri care face imposibilă executarea silită, pentru a fi incidente dispozițiile invocate. Cu toate acestea, contestatoarea nu a depus nici la dosarul de executare, nici la dosarul prezent vreo situație contabilă cu privire la fondurile sale, apărarea sa privind lipsa de fonduri nefiind astfel întemeiată.
II. Cu privire la apărarea conform căreia contestatoarea nu are calitatea de terț poprit în ceea ce o privește pe debitoarea (intimată în prezenta cauză) Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (fostă Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C. S.), instanța o constată drept neîntemeiată.
Iar aceasta, având în vedere că potrivit titlului executoriu, calitatea de debitor aparține, astfel cum a indicat și contestatoarea, Direcției Generale Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Contestatoarea este executată silit, în calitate de terț poprit, așadar, conform art. 452 alin. 1 C.pr.civ., pentru sumele de bani pe care le datorează debitoarei sau pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Contestatoarea a dobândit calitatea de terț poprit prin adresa de înființare a popririi ce i-a fost expediată de către executorul judecătoresc, fiind fără relevanță dacă s-au reținut obligații în sarcina sa prin titlul executoriu sau nu.
Terțul poprit este, prin definiție, străin de raportul juridic ce a determinat procedura de executare silită, acesta putând fi executat silit în prezența unor raporturi juridice distincte avute doar cu debitoarea.
Or, cu privire la raporturile juridice dintre contestatoare și debitoarea executată silit, pe care se întemeiază adresa de înființare a popriri ce face obiectul contestației la executare, instanța reține că acestea există în temeiul dispozițiilor legale prezentate în continuare, iar apărările contestatoarei în sens contrar sunt neîntemeiate.
Astfel, instanța constată că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art.2 din H.G. nr.109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. 3 pct. 4 lit. e din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, Ministrul Finanțelor Publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar, totodată, distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Deși aceste raporturi de subordonare financiară între instituții, existente în temeiul legii, nu sunt raporturile clasice dintre un debitor și un terț poprit, prin care acesta din urmă să datoreze sume de bani debitorului, instanța apreciază că ele fac parte din domeniul de aplicare al art. 452 alin. 1 C.pr.civ. Aceasta, deoarece Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara nu se angajează, pe cont propriu, în raporturi contractuale cu terțe persoane, prin care să obțină venituri, ci doar distribuie sumele de bani primite în temeiul legii bugetului de stat, conform alocației bugetare. Prin urmare, în lipsa alimentării cu fonduri a acestei instituții de către ordonatorii superiori de credite, debitoarea ar fi în imposibilitate de a executa vreodată obligațiile de plată pe care le are, situație ce nu poate fi remediată decât prin instituirea unei popriri pentru sumele de bani ce i se cuvin, la ordonatorii superiori de credite.
Mai mult, nu se poate face o distincție între a datora și a repartiza, ci în speța dedusă judecății repartizarea creditelor este forma specifică în care terțul poprit datorează sumele de bani către debitoare și este de netăgăduit că între acestea există raporturi juridice. D. fiind raportul specific existent în situația instituțiilor publice și poprirea reglementată de Codul de procedura civilă, trebuie analizată în sens larg, căci, între instituțiile publice, un raport obligațional de drept comun nu poate exista în condițiile în care activitatea acestor instituții a primit o reglementare specială.
Instanța reține că o interpretare în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective ar crea premisele unei reale imunități la executare a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ci din contră, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
III. Contestatoarea a invocat în apărarea sa prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 C.pr.fisc. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană fizică (un particular) împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
IV. Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 a Tribunalului C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S., având calitatea de terț poprit.
V. În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale imunități la executare a instituțiilor publice, statul putând, astfel, oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
VI. Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatului la suma de 8.312 lei, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea.
Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced prezentei cauze și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată, prin chiar hotărârea judecătorească care a fost pusă în executare.
VII. În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate, deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C.pr.civ., instanța reține că, în temeiul dispozițiilor art. 454 alin. 1 C.pr.civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, pentru motivele arătate mai sus, la pct. I.
VIII. Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza respectivă a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă Decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, Decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditoarea, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
IX. În ceea ce privește apărarea conform căreia nu există documente justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. Instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. În plus, deși contestatoarea susține că nu există dovada „angajării” unui avocat, instanța constată că avocatul intimatei a depus delegație la dosarul de executare, prin care justifică în mod legal calitatea sa de avocat al intimatei în faza de executare silită. În ceea ce privește gradul de complexitate al cauzei, acesta nu este unul de neglijat, luând în considerare valoarea ridicată a obiectului acestuia, precum și calitatea de instituție publică a contestatoarei, aspecte ce necesitau o anumită pregătire și calificare profesională a avocatului intimatei.
Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice etc.
X. Referitor la apărarea conform căreia executarea silită este prescrisă, instanța constata că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, invocă, în același timp, faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin.1 lit. b C.pr.civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege.
XI. Cu privire la incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, instanța reține că potrivit relațiilor furnizate de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., intimatei nu i s-a plătit, până la acest moment, nicio sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu mai mulți ani, iar în baza art.1 alin.1 și 2 din O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:
În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art.6 din Convenție și a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.
În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar partiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar niciun act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut mai mulți ani de la rămânerea defintivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nicio sumă din debitul datorat.
În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatoarei o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2008 și până în prezent, 2015, în 7 ani, contestatoarea nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în niciun caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 5 ani, debitoarea a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatei.
Pentru aceste motive, instanta va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, astfel cum a fost modificată, formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimatele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (fostă Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C. S.) și G. D..
Întrucat instanța a rămas în pronunțare, la același termen, atât pe contestația la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, va respinge și această din urmă cerere, în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 403 alin. 1 C.pr.civ., suspendarea executării silite se poate dispune până la soluționarea contestației la executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
JUDECĂTORIA
HOTĂRĂȘTE:
1. Respinge cererea de chemare în judecată, având ca obiectcontestație la executare, formulată de contestatorulA. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, cu sediul în București, . în contradictoriu cu intimatulB. I., cu domiciliul în București, ., ., . și terțul popritDIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE TIMISOARA - ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE C. S., cu sediul în Reșița, ., jud. C.-S., ca neîntemeiată.
2. Definitivă, conform art. 377 alin. 1 C.pr.civ.
3. Fără drept de apel, conform art. 402 alin. 2 C.pr.civ., cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 299 și 301 C.pr.civ.
4. Prezenta hotărâre se va comunica părților în copie, în temeiul art. 266 alin. 3 C.pr.civ.
5. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15.10.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
A.-M. P.A.-L. O.
Redactat: A.-M. PUIUData: 09.11.2015Număr de exemplare printate: 2
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 7312/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5539/2015. Judecătoria... → |
|---|
