Pretenţii. Sentința nr. 7313/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7313/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 7313/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7313
Ședința publică din data de 13 Octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. S.
GREFIER: R. L. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta G. I. Romania SRL, în contradictoriu cu pârâții C. de A. B. E. G., B. E. G. și B. E. C., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 22.09.2015, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a se depune concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 29.09.2015, la data de 07.10.2015 și, ulterior, la data de 13.10.2015, când, în aceeași constituire, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.01.2015, sub nr. de dosar_, reclamanta G. I. Romania SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul C. de A. B. E. G., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1150 lei, reprezentând contravaloare serviciu sejur revelion în perioada 30.12.2013 – 05.01.2014, conform facturii nr. 2474/15.11.2013, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, în data de 28.10.2013, în calitate de agenție de turism, a achiziționat mai multe pachete sejur revelion de la societatea Liberty Promotion SRL, printre care și un pachet sejur pentru revelionul 2013/2014 în intervalul 30.12._14 la Hotel Eden din Predeal. Un astfel de pachet a fost achiziționat de familia B., soțul B. C., soția B. E. și copilul acestora, care au petrecut revelionul 2013/2014 la hotelul Eden din Predeal.
Reclamanta a mai arătat că, potrivit înțelegerii dintre părți, factura aferentă sejurului nr. 2474/15.11.2013 în cuantum de 2300 lei a fost emisă pe C. de avocat B. E. G.. În urma emiterii facturii, pârâtul a achitat parțial debitul, mai precis a achitat jumătate din valoarea acestuia, în speță suma de 1150 lei, conform extrasului de cont ING din data de 18.11.2013, în care se menționează expres: plată rata II pentru revelion – doi adulți și un copil 30.12-05.01 – Hotel Eden Predeal.
Reclamanta a învederat că, având în vedere că a efectuat plata întregului sejur către societatea Liberty Promotion SRL, iar pârâtul a beneficiat de un serviciu, fără să achite integral contravaloarea acestuia, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, și anume: existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează atingerea dreptului subiectiv patrimonial al reclamantei, existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații de plată, vinovăția debitorului, care nu și-a executat obligația, existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1348, 1349, 1357-1371 Cod civil. În temeiul art. 223 alin. 3 Cod procedură civilă, reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților.
În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a atașat cererii de chemare în judecată, conform art. 150 Cod procedură civilă, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, următoarele înscrisuri: factura fiscală nr. 2474/15.11.2013, extras ING din 18.11.2013, factura fiscală nr. 4661/28.10.2013, ordin de plată nr. 676/28.10.2013, ordin de plată nr. 742/06.12.2013, factura fiscală nr. 4662/28.10.2013, ordin de plată nr. 682/31.10.2013.
Cererea a fost legal timbrată cu o taxă judiciară de timbru de 86 lei, conform chitanței de la fila 2 din dosar.
La data de 20.02.2015, pârâtul C. A. G. B. a depus la dosar o întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, neexistând niciun raport juridic între părți. Astfel, factura nr. 2474/15.11.2013 nu a fost niciodată acceptată de Cabinetul de avocat, nu a fost comunicată niciodată, sub nicio formă către Cabinetul de avocat. De asemenea, Cabinetul de avocatură nu a solicitat și nu i s-au prestat niciodată serviciile turistice menționate de reclamantă.
În consecință, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.
În drept, a invocat art. 205 și art. 453 Cod procedură civilă.
La data de 16.03.2015, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare, prin care a solicitat lărgirea cadrului procesual pasiv prin introducerea în cauză a pârâților B. E. G. și B. E. C..
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe art. 204 Cod procedură civilă.
La data de 09.04.2015, pârâtul C. de A. B. E. G. a depus la dosar o întâmpinare la cererea modificatoare a reclamantei, prin care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive și apărările inițiale.
La aceeași dată, pârâții B. E. G. și B. E. C. au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat, de asemenea, lipsa calității procesuale pasive, solicitând instanței să pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei dovezi cu privire la faptul că pârâții au calitatea de debitori pentru neachitarea serviciilor. Pârâții au susținut că acțiunea le aduce prejudicii și a fost formulată cu rea-credință, nicio agenție de turism neacceptând să furnizeze servicii, pe care să le achite în numele clienților, fără vreun avans din partea acestora.
În drept, pârâții au invocat art. 205 și art. 453 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 26.05.2015, instanța, în temeiul art. 248 alin. 4 Cod procedură civilă, a unit cu fondul cauzei soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive invocate de toți pârâții în cauză.
În cauză, instanța a încuviințat, la solicitarea tuturor părților, administrarea probei cu înscrisuri, precum și, la solicitarea reclamantei, administrarea probei cu interogatoriul pârâtului B. E. C., iar, la solicitarea pârâților, administrarea probei testimoniale cu martorul B. C. și a probei cu interogatoriul reclamantei. Instanța a respins cererea reclamantei de administrare a probei testimoniale cu martorul Tachescu R., pentru motivele consemnate prin încheierea din data de 26.05.2015, precum și cererea pârâților de administrarea a probei testimoniale cu martorul S. P. L., pentru motivele consemnate prin încheierea din data de 23.06.2015.
În ședința publică din data de 23.06.2015, instanța a încuviințat suplimentarea probei testimoniale, prin audierea agentului care s-a ocupat de pachetul turistic al pârâților, dar, față de notele scrise ale reclamantei, depuse la dosar la data de 30.06.2015, prin care s-a arătat că agentul respectiv a fost chiar martorul B. C., deja audiat, a constatat că această suplimentare a probei testimoniale este fără obiect.
Răspunsurile pârâtului la interogatoriul propus de reclamanți au fost consemnate și atașate la fila 45 din dosar, iar răspunsurile reclamantei la interogatoriul propus de pârâți au fost depuse la dosar la filele 101-102. Totodată, depoziția martorului B. C. a fost atașată la filele 53-54 din dosar.
Analizând materialul probator administrat in cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin factura fiscală . nr. 2474/15.11.2013, reclamanta . SRL i-a imputat pârâtului C. de A. G. B. suma de 2.300 lei, reprezentând contravaloarea unui sejur de revelion, în intervalul 30.12.2013 – 05.01.2014 (f.6).
Prin ordinul de plată nr._/_/18.11.2013, atașat la fila 7 din dosar, pârâtul B. E. C. i-a achitat reclamantei suma de 1.150 lei, reprezentând rata a doua pentru revelionul din perioada 30.12 – 05.01, pentru doi adulți și un copil, la Hotel Eden, Predeal.
Deși factura fiscală prezentată anterior nu a fost acceptată la plată prin semnare și a fost contestată, inițial, de către pârâți, prin întâmpinări, ulterior, pe parcursul judecării cauzei, debitul consemnat prin aceasta a fost recunoscut de toate părțile.
Astfel, prin răspunsurile la interogatoriu oferite de reclamantul B. E. C., acesta a arătat, în esență, că i-a achitat reclamantei integral contravaloarea sejurului de revelion, prezentat anterior, indicând, în concret, că a achitat cea de-a doua rată prin transfer bancar, conform extrasului de cont din 18.11.2013, și, prima rată, în numerar, la sediul reclamantei. Prin răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, pârâtul a recunoscut și faptul că a beneficiat de sejurul de revelion astfel achiziționat, beneficiind astfel de serviciile prestate de reclamantă, pentru care a fost emisă factura fiscală . nr. 2474/15.11.2013.
În aceeași măsură, prin susținerile verbale ale pârâților B. E. G. și B. E. C. la termenele de judecată, precum și prin concluziile scrise depuse la dosar, aceștia au admis faptul că au beneficiat de pachetul turistic pentru care a fost emisă factura fiscală indicată anterior, arătând faptul că au achitat contravaloarea acesteia, integral, în două rate.
Analizând cu prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâți, instanța reține că, potrivit art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Derivată din această definiție, calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată, în calitate de pârât.
În cauză, instanța a reținut mai sus că beneficiarii sejurului de revelion pentru care a fost emisă factura fiscală ce face obiectul cauzei au fost cei doi pârâți persoane fizice, motiv pentru care aceștia sunt subiecte pasive în raportul juridic dedus judecății.
Totodată, factura fiscală a fost emisă în sarcina pârâtului C. de A. B. E. G., motiv pentru care și acesta este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
Pentru aceste considerente, instanța apreciază că toți pârâții au calitate procesuală pasivă, în cauză, urmând ca, pe fondul cauzei, să se analizeze existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor reclamate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâți, prin întâmpinare, vor fi respinse, ca neîntemeiate.
Pe fondul cauzei, în drept, instanța reține că, raportat la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, acestea sunt guvernate, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, de Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 (denumit în continuare Cod civil).
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu art. 194 lit. d Cod procedură civilă, a indicat temeiul de drept al cererii sale, respectiv situația de fapt calificată juridic, ca fiind instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 1349 și art. 1357-1371 Cod civil. Totodată, la solicitarea instanței, reclamanta, prin reprezentant, a arătat, la termenul de judecată din data de 26.05.2015, din nou, în mod expres, faptul că își întemeiază acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, deoarece, între părți, nu există un contract scris.
În temeiul principiului disponibilității procesului civil, instanța are obligația de a analiza cererile părților doar prin raportare la aspectele invocate de acestea, art. 9 Cod procedură civilă stipulând în mod expres că Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Conform art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul are dreptul și, totodată, obligația de a da o calificare juridică corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel ce a formulat-o, dar acest text de lege nu îi conferă și dreptul de a modifica împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază acțiunea. Din contră, art. 22 alin. 5 Cod procedură civilă stipulează expres faptul că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic, în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale acestora. În cauză, având în vedere și aspectul că reclamanta este un profesionist, în sensul art. 3 alin. 3 Cod civil, și, mai mult decât atât, a beneficiat în cauză de asistența juridică a unui avocat, instanța reține faptul că, în totală cunoștință a normelor juridice aplicabile, aceasta a ales fundamentul juridic dorit pentru pretențiile sale.
În consecință, instanța va motiva și va analiza situația de fapt prin raportare la dispozițiile art. 1349 și art. 1357-1371 Cod civil, ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Instanța reține că, în materie civilă, convențiile dintre părți sunt guvernate de principiul libertății contractuale, ce se manifestă, inclusiv, prin libertatea în exprimarea voinței la încheierea contractului. În acest sens, art. 1178 cod civil prevede că un contract se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, orice contract, în sensul de operațiune juridică (negotium) se încheie, în mod valabil, prin simplul acord de voință al părților, fără a fi necesară o anumită formă de manifestare al acestuia. Așadar, contractul civil poate fi încheiat și verbal, esențială fiind existența și concordanța manifestărilor de voință ale părților contractante.
În cauză, instanța apreciază că a existat un acord de voință al părților, respectiv oferta reclamantei de vânzare a sejurului de revelion în perioada 30.12.2013 – 05.01.2014 care s-a întâlnit cu dorința pârâților de achiziționare a acestui sejur, respectiv, cu acceptarea ofertei de către pârâți, ceea ce formează un raport juridic contractual.
Faptul că un astfel de contract dintre părți a fost consemnat sau nu în formă scrisă reprezintă un aspect ce ține de probațiunea raportului juridic contractual și nu de validitatea sa, în această materie fiind pe deplin aplicabil art. 1178 Cod civil, neexistând prevederi legale exprese contrare. Prin urmare raporturile juridice deduse judecății sunt unele contractuale, independent de existența unui act scris între părți doveditor în acest sens. De altfel, instanța a reținut anterior că raportul juridic contractual dintre părți a fost dovedit, prin recunoașterile tuturor părților implicate cu privire la achiziționarea pachetului turistic oferit de agenția reclamantă de către pârâți.
Codul civil reglementează distinct răspunderea civilă delictuală (art. 1357 Cod civil), ce survine în ipoteza existenței unei fapte ilicite, și răspunderea civilă contractuală (art. 1358 Cod civil), ce intervine în ipoteza specială în care fapta ilicită este reprezentată de neexecutarea unei obligații contractuale. Prin urmare, ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane, răspunderea contractuală reprezentând o răspundere cu caracter derogator, special de la răspunderea delictuală, ce reprezintă dreptul comun. Astfel, conform art. 1350 Cod civil, Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Cele două tipuri de răspunderi juridice au regimuri juridice distincte, iar conform principiului specialia generalibus derogant¸ în cazul în care prejudiciul ce se dorește a fi recuperat este urmarea neexecutării unei obligații contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale. În acest sens, art. 1350 alin. 3 Cod civil stipulează expres că dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli, care i-ar fi mai favorabile. A nesocoti acest principiu ar însemna a contraveni voinței comune a părților contractante și ar conduce la încălcarea domeniului de aplicare al răspunderii contractuale, care, astfel cum a fost arătat mai sus, este o răspundere specială.
În cauză, nerespectând aceste dispoziții legale, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală, deși solicită obligarea pârâților la plata unei obligații bănești, pe care aceștia și-au asumat-o în cadrul unui raport juridic contractual, astfel cum a fost arătat mai sus. În aceste condiții, conform art. 1350 alin. 3 Cod civil, cererea de chemare în judecată trebuie respinsă, ca neîntemeiată, fiind fundamentată pe o instituție juridică ce nu poate fi aplicată speței.
În continuare, instanța va analiza, totuși, independent de instituția juridică invocată în susținerea cererii de chemare în judecată, fondul raportului juridic dedus judecății, pentru a se pronunța, astfel, asupra tuturor aspectelor invocate de către părți.
În baza raportului juridic contractual dintre părți, dovedit, astfel cum s-a reținut anterior, prin recunoașterile pârâților, care au admis, finalmente, că au cumpărat de la reclamantă sejurul pentru revelion ce a făcut obiectul facturii fiscale nr. 2474/15.11.2013, pârâții aveau obligația de a achita reclamantei suma totală de 2.300 lei.
Este de necontestat de către părți, fiind dovedit, de asemenea, prin ordinul de plată atașat la dosar, că pârâții i-au achitat reclamantei suma de 1.150 lei, reprezentând partea a doua din totalul de 2.300 lei, indicat anterior, prima parte a acestei sume, de 1.150 lei, reprezentând obiectul acestei cereri.
Sarcina probei plății incumbă, ca regulă, debitorului, care afirmă că a efectuat plata obligației înfățișate și dovedite de către creditor. Instanța apreciază că, prin probele administrate în cauză pârâții au dovedit faptul că au achitat și prima rată, aferentă facturii fiscale emise de reclamantă, de 1.150 lei, chiar în lipsa unei chitanțe liberatorii din partea reclamantei.
Astfel, conform art. 1499 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se poate face cu orice mijloc de probă.
Martorul B. C., audiat în cauză, a arătat faptul că, în calitate de director al societății reclamante, la momentul desfășurării raporturilor juridice ale acesteia cu pârâții, a fost prezent, în momentul în care pârâtul B. E. C. a achitat, în numerar, la sediul agenției reclamante, suma de 1.150 lei, reprezentând prima rată din suma aferentă facturii nr. 2474/15.11.2013.
Deși în raporturile dintre martor și reclamantă există, în desfășurare, niște proceduri penale, inițiate ca urmare a plângerilor penale reciproce ale acestora, și, implicit, tensiuni care ar putea altera obiectivitatea depoziției martorului, față de această parte, instanța apreciază că, prin coroborare cu celelalte aspecte ale dosarului, aceste susțineri pot fi avute în vedere.
Astfel, faptul că pârâții au achitat cea de-a doua rată a concediului achiziționat de la reclamantă atrage prezumția că aceștia au achitat, înainte, și prima rată de 1.150 lei. Este rezonabil a se prezuma că, în momentul achitării a jumătate dintr-un debit, partea achitată va fi a doua jumătate, numai dacă, în prealabil, a fost achitată și prima jumătate.
Incidența unei astfel de prezumții poate fi dedusă și prin interpretarea art. 1502 Cod civil, potrivit cu care Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior. Deși ipoteza reglementată de acest text de lege este aceea a emiterii, de către creditor, a unei chitanțe liberatorii, principiul avut în vedere de legiuitor poate fi aplicabil și la speța de față, în care pârâții au achitat, în mod voluntar, a doua rată din debitul datorat, plată ce a fost acceptată și recunoscută de către reclamantă, putându-se prezuma, astfel, că, în prealabil, fusese achitată și prima rată.
Această prezumție se întregește cu faptul că, potrivit depoziției martorului B. C., și, conform modalității de lucru indicate de reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriul formulat de către pârâții B. G. și B. E. (f.101), reclamanta nu achită furnizorilor săi sejurul unor turiști, înainte ca aceștia să achite un avans. În cauză, reclamanta a achitat, integral, furnizorilor săi sejurul achiziționat de pârâți, de care aceștia, ulterior, au și beneficiat, de unde rezultă că fusese achitat, în prealabil un avans, reprezentat de prima jumătate din contravaloarea facturii nr. 2474/15.11.2013.
Instanța mai reține, totodată, că prin întrebările din interogatoriul propus de către reclamantă a fi administrat pârâtului B. E. C., aceasta a recunoscut, de asemenea, faptul că pârâții au achitat și prima rată a facturii arătate anterior, în numerar, către martorul B. C., în calitate de director al societății la momentul respectiv.
Astfel, prin întrebarea nr. 3 din interogatoriul atașat la fila 45 din dosar, reclamanta l-a întrebat pe pârât dacă este adevărat că prima rată, în cuantum de 1.150 lei, a fost plătită cash către B. C., director al G. la acea dată. Din formularea acestei întrebări, reclamanta a recunoscut, implicit, faptul că are cunoștință sau că admite că pârâții și-au îndeplinit obligația de a achita și prima rată din debitul datorat, către martorul B. C., care a acționat în calitate de director al societății la momentul respectiv.
Ceea ce se poate reține, dincolo de orice îndoială, din coroborarea tuturor acestor probe, este faptul că pârâții și-au îndeplinit obligația de a achita reclamantei suma de bani dedusă judecății, motiv pentru care acțiunea reclamantei este, din nou, neîntemeiată.
Aspectele care nu au fost lămurite în cauză se referă la persoana către care, într-adevăr, pârâtul B. E. C. a plătit, în numerar, prima parte a debitului, în condițiile în care pârâtul și martorul B. C. au arătat că suma de bani a fost achitată către un angajat al reclamantei, cu atribuții de casierie, în timp ce reclamanta a susținut că aceasta nu a fost încasată în casieria societății, fiind achitată către martorul B. C..
Instanța apreciază, însă, că dubiul existent cu privire la persoana care a încasat suma de bani achitată de pârâtul persoană fizică nu prezintă relevanță, câtă vreme se poate reține cu certitudine că respectiva suma de bani a fost achitată către reclamantă. Chiar în ipoteza în care suma de bani a fost remisă, în numerar, către martorul B. C., instanța reține că obligația de plată a pârâților poate fi considerată stinsă, martorul încasând suma de bani în calitatea sa de director al reclamantei, așadar de reprezentant al acesteia.
Raporturile juridice dintre reclamantă și martor, obligațiile pe care acesta nu le-a îndeplinit sau le-a îndeplinit defectuos față de societatea la care lucra, faptul că ar fi primit suma de bani de la pârâți dar nu a remis-o, mai departe, societății, astfel cum susține reclamanta, sunt aspecte ce trebuie lămurite în cadrul altor demersuri judiciare sau extrajudiciare, întreprinse de cele două părți, și care nu prezintă relevanță în cauză. Esențial este, astfel cum s-a arătat anterior, că pârâții au achitat suma de bani datorată, indiferent că au făcut-o către casieria reclamantei sau către un angajat al acesteia, care acționa în calitate de reprezentant al său, respectiv către fostul director - martorul B. C..
Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta G. I. Romania SRL, în contradictoriu cu pârâții C. de A. B. E. G., B. E. G. și B. E. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâți, ca neîntemeiate.
Respinge cererea formulată de reclamanta G. I. ROMANIA SRL, cu sediul în București, .. 54, sector 5, având J_, Cod fiscal RO_, în contradictoriu cu pârâții C. DE A. B. E. G., C._, B. E. G., CNP_, și B. E. C., CNP_, toți cu domiciliul ales în București, .. 40 (fost 128), ., ca neîntemeiată.
Cu apel care se depune la Judecătoria Sector 5 București în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. S. R. L. A.
Red. Jud. I.S. / 6 ex . / 07.12.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6746/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 7312/2015. Judecătoria... → |
|---|
