Anulare act. Sentința nr. 6710/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6710/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 15-09-2015 în dosarul nr. 6710/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6710
Ședința publică de la data de 15 septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I. C.
GREFIER: P. O.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act – clauze abuzive, privind pe reclamanții A. C. și A. O. și pe pârâții C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. IPOTECAR IFN SA.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 1 septembrie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 15 septembrie 2015
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.03.2015, reclamanții A. C. și A. O., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b și c din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea capătului 1 de cerere fiind de_,05 CHF (_.88 lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 2966,02 CHF (_,63 lei), cu valoarea sumelor plătite de către reclamanți ca și comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată –_,03 CHF (_.03 lei), conform înscrisurilor atașate (extrase de cont, grafic de rambursare), precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutați, respectiv codebitori, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008.
Se arată că contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008 încheiat de către reclamanți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant - parte contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâte pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtelor, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Reclamanții se arată că au solicitat pârâtelor să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr. 193/2000.
Se arată că clauza 5.1 lit. b) condițiile speciale ale contractului este abuzivă, deoarece aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2% din valoarea totală a creditului). În speță, se arată că nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor, apreciind că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea creditului pentru motive necunoscute de reclamanți.
În cazul de față, se arată că pârâtele au inserat în contract un comision de acordare, care nu respectă prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate) în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.
Se arată că comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent a folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce înseamnă că reclamanta a plătit o anumită sumă de bani, pentru a primi o altă sumă de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel da contraprestație. În speță, plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului reclamanților de credit se arată că nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.
Comisionul de acordare se arată că era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.
Clauza 5.1 lit. c condițiile speciale ale contractului se arată că este abuzivă deoarece aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.
Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput și percep 0,15%, fără a se specifica la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamanți.
Se arată că acest fapt (lipsa din contract a mențiunii la ce se aplică acest procent de 0,15%) face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamanți a cuantumului acestui comision, deoarece acest procent se poate aplica la sold, la valoarea principalului, la dobândă, etc. În aceste condiții, nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.
Acest comision se arată că nu poate fi inclus în prețul contractului. Se arată că denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, se arată că acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului reclamanților de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.
Comisionul de administrare se arată că reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rata. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Contractul de credit semnat de către reclamanți nu are D. (Dobândă anuală efectivă). Aceasta exprimă sub forma procentuală costul total al uni credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.
Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.
Privind cheltuielile de judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții conform art.453 din Noul Cod de procedură civilă..
Cererea reclamanților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civil) și următoarele din Noul Cod civil, art.453 (art.274 din Vechiul Cod de procedură civilă) din Noul Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008, condiții generale de creditare – parte integrantă a contractului de credit, cărți de identitate reclamanți, contract de ipotecă autentificat sub nr.662/17.04.2008 la BNP I. A. D., plan rambursare credit, chitanță din data de 17.04.2008, fișe cont, cerere formulată de reclamanți la data de 21.01.2015, adresa nr.J178 din data de 17.02.2015.
La data de 15.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu,
În fapt, între C. E. Ipotecar, în calitate de creditor, și A. C., în calitate de împrumutat, și A. O., în calitate de codebitori, s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008, prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 148.301 CHF pentru cumpărarea unui imobil.
Ulterior, la data de 31.03.2009, între C. E. Ipotecar și C. E. NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. NV, cesiune notificată împrumutatului.
Pe cale de excepție, pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. E. Ipotecar, arătând că, la data de 31.03.2009, drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar către C. E. NV, așadar C. E. Ipotecar nu poate fi obligată să restituie sume de bani ce nu au intrat în patrimoniul său după data cesiunii, precum și a C. E. E. Bank NV.
Având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar către C. E. NV fiind, pârâtele au apreciat că pârâta C. E. E. Bank NV nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite de reclamanți cu titlu de comision de acordare, ce au fost încasate în exclusivitate de C. E. Ipotecar, sau de administrare înainte de data de 31.03.2009.
Acest fapt al cesiunii a fost cunoscut și de către reclamanți, fiind dovedit de transmiterea notificării de cesiune, după cum s-a arătat în prezentarea situației de fapt.
Mai mult decât atât, trebuie a se arăta că cesiunea a fost înscrisă pentru opozabilitate în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, după cum reiese din extrasul AGREM pe care îl va atașa prezentei.
În altă ordine de idei, din interpretarea sistematică și literală a prevederilor art.1, art. 2 lit. a și art. 29 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, cesiunile drepturilor de creanță îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, în cauză fiind realizată această formalitate, potrivit precizărilor de mai sus.
Așadar, se arată că chiar dacă cesiunea de creanță nu ar fi fost adusă la cunoștința împrumutatului, asta nu înseamnă că respectivul contract nu este valabil sau nu îi este opozabil acestuia.
Pe fondul cauzei, pârâtele au menționat că prevederile Legii nr.193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare și a celui de acordare este reglementată în două legi speciale.
Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată și permisă expres de o altă lege, nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000, deoarece în acest caz s-ar afla într-o situație de contradicție între două legi.
Aflându-se în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, acesta este supus dispozițiilor Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.
Având în vedere natura contractului, se arată că în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract.
De asemenea, perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare, astfel cum s-a menționat, este admisă expres de art. 36 alin.1 din OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Prin urmare, pârâtele au solicitat a se observa că acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare sau acordare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare.
Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Se arată că rolul și modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin.3 din OUG nr. 50/2010.
Este de necontestat faptul că pe tot parcursul relației cu clienții, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați.
Prevederile art. 5.1 lit. b și c redau în mod clar, astfel cum este prevăzut de Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori coroborată cu OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc și fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată: scopul comisioanelor în cauză, respectiv de administrare și acordare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestora, respectiv comisionul de administrare reprezentând 0.15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului și comisionul de acordare credit fiind 2.996.02 CHF reprezentând 2.00 % aplicat ia suma solicitată.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se arată că se are în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a acestora, toate în condițiile unei obligații excesive a consumatorului, însă veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile.
De aceea, lipsirea băncii de contra prestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Cât privește comisionul de acordare, este evident că împrumutătorul prestează serviciile de analiză a documentației depuse la dosarul de credit. Tocmai existența art.15 din Legea nr.190/1999 permite inserarea comisionului de acordare ca fiind o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit, și nu îl interzice cum au susținut reclamanții.
Așadar, banca percepe dobândă însă, datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune o analiză temeinică a documentelor privind venitul solicitanților, a bonității acestora, a gradului de îndatorare pe perioada rambursării sumei împrumutate, precum și al altor elemente de care depinde valoarea ce poate fi acordată cu titlu de împrumut, băncile suportă costuri încă dinainte de aprobarea creditului.
Nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr.193/2000 pentru a se afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de acordare și de administrare.
În ceea ce privește negocierea clauzelor considerate a fi abuzive se arată că pentru a se putea discuta despre aplicabilitatea Legii nr.193/2000, una din condițiile impuse este ca o clauză contractuală considerată a fi abuzivă să fi fost prestabilită, adică să nu fi existat posibilitatea clientului de a o influența.
Se arată că standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie contractul, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea unui termen pentru semnarea contractului, termen care este prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele contractuale.
Proba contrară acestui fapt, adică proba faptului că un anumit client avea posibilitatea reală de a influența clauzele contractului se face prin dovedirea posibilității clientului de a negocia, de a propune o contraofertă anterior semnării efective a contractului.
Se arată că reclamanții au luat la cunoștință de perceperea acestor comisioane anterior încheierii contractului, existând posibilitatea acestora de a refuza încheierea acestuia dacă erau nemulțumiți de condițiile acordate, existând astfel o negociere a părților contractuale prin compararea diferitelor oferte și a prețurilor creditului solicitat, iar faptul că, în speță, reclamanții au înțeles să accepte oferta, fiind o opțiune a acestora, nu duce la concluzia inexistenței negocierii.
Un raționament contrar, se arată că care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligația de a-și modifica oferta din proprie inițiativă, fără a-i fi cerut acest lucru de către client.
Nu se poate reține nici susținerea acestora a faptului că, anterior semnării contractului, acestora nu li s-a explicat conținutul contractului din moment ce conform condițiilor contractuale, plata comisionului de acordare se efectuează de către clienți fie din surse proprii în ziua semnării contractului, fie cel mai târziu la data primei trageri a creditului aprobat.
Așadar, la momentul semnării contractului clienții nu doar că era necesar a cunoaște obligația de a achita acest comision de acordare, dar era și obligatoriu și a deține suma, ce urma a fi achitată din surse proprii. Deci, nu poate fi invocată necunoașterea acestui aspect sau necunoașterea conținutului contractului.
Se arată că clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b și c din Contractul credit sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și nu sunt contrare bunei-credințe.
Pârâtele au solicitat a se observa că aceste clauze au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică, citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecințelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula.
Iar clauzele privind comisionul de acordare si de administrare îndeplinesc ambele această condiție.
Ceea ce au încercat reclamanții să facă a fost să adauge o condiție nouă, care nu este impusă de lege, și anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preț. Or, se arată că condiția privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul. În acest sens, se arată că cauza C-26/13 A. Kasler, H. Kaslerne Rabat împotriva OTP Jeizalogbank Zrt.
Iar, în ceea ce privesc comisioanele din discuție, cerința este pe deplin îndeplinită prin faptul că obligația sa economică, sub aspectul cuantumului, este determinată și fixă încă de la semnarea contractului.
Pârâtele au învederat instanței faptul că, la momentul încheierii contractului, nu exista nici o prevedere legală care să instituie în sarcina băncii obligația de a defini în contractul de credit comisionul de administrare și comisionul de acordare.
Rezultă în consecință din chiar uzitarea acestor noțiuni care este scopul pentru care au fost percepute, nefiind termeni care să nască dubii cu privire la semnificația acestora și care nu presupun, pentru înțelegerea lor, cunoștințe de specialitate, cu atât mai mult cu cât aceste clauze au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj ușor accesibil chiar și unui profesionist. În prezent, definiția și scopul perceperii acestor costuri sunt prevăzute expres chiar de legislația specială în materie, respectiv de art. 36 alin.3 din OUG nr.50/2010.
Se arată că clauzele cuprinse în art.5.1 lit. b și c din contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând, pârâtele au solicitat a se avea în vedere că, simpla acordare a unui credit presupune o . proceduri inerente acestei activități comerciale, proceduri pe care împrumutătorul este nevoit să le efectueze pe toată durata contractului.
Rațiunea economică a comisioanelor percepute de către pârâte, nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual. Comisionul de acordare, respectiv de administrare, constituie obiect al convenției părților - art. 5.1 lit. b și c, obligațiile asumate de reclamanți fiind previzibile. Faptul că ulterior încheierii contractului de credit reclamanții se pretind a fi lezați din punct de vedere financiar prin perceperea comisioanelor, nu este de natură a conferi înțelegerii părților privind plata creditului, natura unei clauze abuzive.
Așadar, având în vedere că acordul reclamanților, la momentul contractării, este rodul unei informări suficiente, al reflecției și al libertății de opțiune, solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil.
Se arată că clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b, c din contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Directiva nr. 93/13/CEE a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000, ce a exclus la rândul ei clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare ia preț, principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.
Anularea clauzelor ce reglementează dreptul subscriselor de a percepe comisionul de acordare respectiv, de administrare, ar conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată și la libertate economică.
Chiar dacă Legea nr. 193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia.
Mai mult, pârâtele au solicitat a se avea în vedere că unele din aceste sume au fost plătite, cum este cazul comisionului de acordare, la data semnării contractului, deci restituirea acestuia la peste 6 ani distanță, deși banca a prestat serviciile constând în analiza cererii de credit, a documentației aferente și punerea la dispoziție a creditului, nu poate apărea decât ca o reducere a prețului contractului.
Cu alte cuvinte, consumatorii nu vor putea invoca ca fiind abuzive clauzele prin care se stabilește structura costului creditului, deoarece acest lucru ar echivala cu o încercare de modificare a elementelor esențiale asupra cărora au convenit, o micșorare a propriei prestații, al cărei cuantum a fost agreat de ambele părți la momentul semnării contractului.
Capătul de cerere privind dobânda legală este vădit neîntemeiat, pârâtele învederând instanței faptul că, prin acordarea dobânzii legale, s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, motiv pentru care au solicitat respingerea solicitării reclamanților de acordare a dobânzii legale.
În subsidiar, chiar și în cazul în care s-ar admite acțiunea reclamanților și s-ar dispune obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente, acestea au solicitat a se avea în vedere următoarele aspecte esențiale, în vederea stabilirii duratei aplicabilității acestui mod de reparație a prejudiciului pretins.
Se arată că cererea ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat a fost înregistrată de reclamanți pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București abia la data de 02.03.2015, iar obligația de plată a sumelor (capitalul) la care se solicită acum dobânda legală nu exista înainte de soluționarea prezentului dosar.
În acest sens, un principiu esențial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid și va produce efecte juridice, cel puțin până la momentul constatării nulității sale și/sau anulării sale de către o instanță de judecată, în sistemul judiciar românesc neexistând nulități de drept.
În privința termenului de executare, prin prevederea art. 1522 alin.3 teza a doua din Noul Cod civil, legiuitorul a tranșat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind că, ori de câte ori creditorul nu stabilește un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, Banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamanți, nu erau datorate.
În aceste condiții, pârâtele au considerat că solicitarea reclamanților de obligare a acestora la plata dobânzii legale pentru perioada încasării sumelor și până la restituirea lor efectivă este vădit neîntemeiată, solicitând a fi respinsă.
Pentru aceste considerente, pârâtele au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art.201 alin.1 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 193/2000, OUG nr.50/2010.
Alăturat întâmpinării, pârâtele au anexat, în copie, notificările privind cesiunea către C. E. E. Bank NV, cu borderou, notificarea privind modificările aduse de OUG nr.50/2010, cu borderou, extras AEGRM, ofertă de credit din data de 17.04.2008, contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008, plan de rambursare credit.
La data de 27.04.2015, prin email, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâte proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.
La termenul de judecată din data de 01.09.2015, reclamanții au depus la dosar concluzii scrise.
Pârâtele au depus la dosar răspunsul la interogatoriul formulat de reclamanți (filele 219-221 și 222-224) și cesiune de creanță (copie), filele 225-243.
La data de 03.09.2015, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar note scrise, însoțite de înscrisuri, în copie (filele 253-295).
În temeiul art. 248 alin. (1) C.pr.civ., instanța va analiza cu prioritate excepția
excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Ipotecar IFN SA în ceea ce privește restituire sume bani după data de 31.03.2009 și excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Bank NV în ceea ce privește restituire sume bani înainte data de 31.03.2009.
Instanța reține că, potrivit art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.
În cauză, reclamanții au încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA contractul de facilitare credit și de garanție nr._/17.04.2008.
La data de 31.03.2009, a intervenit contractul de cesiune dintre pârâta . IFN SA, în calitate de cedent, și pârâta . NV, în calitate de cesionar, prin care acesteia din urmă i-au fost cesionate toate creanțele din portofoliu, însoțite de drepturile accesorii aferente, printre care și creanța pe care prima pârâta o avea față de reclamant.
În aceste condiții, instanța reține, între cele două pârâte a intervenit un contract de cesiune de creanță, care produce efecte numai pentru viitor, astfel încât daca instanța va admite acțiunea, acestea nu pot fi obligate să restituie decât sumele încasate de fiecare dintre acestea.
Pentru aceste motive, instanța va admite excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Ipotecar IFN SA în ceea ce privește restituire sume bani după data de 31.03.2009 și excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Bank NV în ceea ce privește restituire sume bani înainte data de 31.03.2009 și va respinge cererea formulată de A. C. și A. O. în contradictoriu cu C. E. Ipotecar IFN SA privind restituire sume bani după data de 31.03.2009, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă și cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu C. E. Bank NV privind restituire sume bani înainte data de 31.03.2009, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, în data de 17.04.2008, între a fost încheiat între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor și reclamanții A. O. și A. C., în calitate de împrumutați contractul de facilitate și de garanție nr._ (f. 11-29) prin care numita C. E. Ipotecar IFN SA a acordat reclamanților un împrumut bancar în cuantum de 148.301 CHF.
Acest contract a fost cesionat de C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV în data de 31.03.2009.
Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009. Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ a fost încheiat între părți la data de 17.04.2008, astfel că legea aplicabilă acestui act juridic este Codul Civil de la 1864.
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.
Părțile au stipulat în contractul menționat mai sus, la art. 5.1 lit. b și lit. c faptul că se va percepe reclamanților comision de acordare în cuantum de 2966,02 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat și respectiv comisionul de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.
Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamanți ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamanți, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.
Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).
Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtelor conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.
Cu privire la comisionul de acordare stabilit la clauza 5.1 lit. b din contract, instanța constată că acesta este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul (2966,02 CHF), cum anume a rezultat acest cuantum și la ce s-a raportat procentul (2% din suma solicitată – valoarea totală a creditului), și nu în ultimul rând, însăși denumirea denotă faptul că a fost perceput în considerarea cheltuielilor efectuate de bancă prin logistica pusă la dispoziția reclamanților pentru a îi acorda acest împrumut bancar, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Instanța consideră că reclamanții au avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisionului, anume angrenarea serviciilor numitei C. E. Ipotecar Ifn SA în vederea punerii la dispoziția reclamanților a sumei solicitate.
Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50 din 22 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Prin Legea nr.288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele în derulare. Cum contractul încheiat de părți se afla în derulare, fiind încheiat la 17.04.2008, O.U.G. 50/2010 nu este incident în cauză.
Așa cum s-a argumentat anterior, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, prin semnarea ofertei de credit și a contractului de credit, devenind, potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.
În considerarea faptului că s-a demonstrat că acest comision de acordare a fost exprimat în termeni clari și inteligibili, precum și faptul că reprezintă o parte a prețului contractului, instanța va face aplicarea art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, constatând că nu se poate analiza caracterul abuziv al acestui comision din punctul de vedere al art. 4, art. 5 din Legea nr. 193/2000.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de acordare nu reprezintă o clauză abuzivă, putând fi menținut mai departe în contract.
În consecință, instanța va respinge cererea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b din contract), ca neîntemeiată.
Față de soluția dată acestei cereri, este neîntemeiată și cererea privind restituirea comisionului de acordare și plata dobânzii legale aferente.
Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 5.1 lit. c din contract, instanța constată că acesta nu este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, este prevăzut „comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.”.
Analizând conținutul acestei clauze instanța apreciază că această dispoziție nu are un caracter clar și precis, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamantul nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, condiții în care nici instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din acest articol reiese că pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, instanța constată că contractul a fost semnat în data de respectiv 17.04.2008, în aceeași zi în care a fost emisa și oferta de creditare (f.151). Instanța nu poate reține că reclamanții ar fi putut să aibă posibilitatea reală de a cunoaște dinainte condițiile contractuale și timp la dispoziție pentru a-și forma un consimțământ maturizat în privința acceptării acestora, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada că i-a comunicat reclamantului un exemplar de pe contract anterior datei semnării acestuia.
Speculând nevoia urgentă de a contracta, pârâta a pus la dispoziția reclamanților contractul de facilitate credit și de garanție, reclamantul fiind în situația de a accepta clauzele contractuale astfel cum au fost preformulate sau de a nu semna contractul. Acest aspect reiese și din răspunsul la interogatoriul reclamanților (răspunsurile la întrebările nr.8 și 9) care dovedesc că ar fi încercat să negocieze această clauză contractuală, însă nu au reușit să facă nimic în acest sens decât să o accepte deoarece aveau nevoie bani.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Din interpretarea acestei dispoziții reiese că un consumator, în calitatea sa de beneficiar al unor servicii ce depășesc posibilitățile sale de a le obține individual, se bucură de prezumție relativă că o clauză standard preformulată nu ar fi fost negociată direct cu el, în situația contractării cu un profesionist, prezumție ce ar putea fi răsturnată de către profesionist.
Această prezumție relativă este susținută și de jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în cauza C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), la punctul 44, prevede că sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această poziție de inferioritate în care se găsește consumatorul trebuie echilibrată prin oferirea posibilității de a negocia un contract.
În cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. 3, teza I).
Această situație se explică prin aceea că, în general, părțile negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În atare situație, în mod corect se va reține că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Instanța constată că aceste dispoziții convenționale în discuție nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece riscul comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamanții nu au avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Pârâta nu a înțeles să definească noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Instanța nu reține susținerile pârâtelor prin faptul că arată că rolul și modul în care se percepe comisionului de administrare sunt definite extrem de clar în art.36 din OUG nr.50/2010, câtă vreme aceste dispoziții legale nu se aplica în prezenta cauză, fiind ulterioare datei încheierii contractului.
De asemenea, instanța reține că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică de când se aplică, perioada de timp pentru care se aplică, la ce sumă se calculează procentul de 0,15%, astfel încât reclamanții nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, pârâtele nu au indicat și nu au făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a pârâtelor stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale reclamanților au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia s-au aflat într-o poziție de inferioritate față de pârâte, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.
În ce privește cea de-a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe – aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în raport de criticile pârâtelor pe acest aspect. Pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului.
În ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama.
Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.
Serviciile puse la dispoziție de bancă constau în acordarea unui împrumut bancar în condițiile în care banca cunoștea că reclamanții au nevoie de bani, fiind dispuși astfel să facă orice pentru a obține împrumutul. Din start reiese necesitatea urgentă în care se aflau reclamanții, plătind avansul către vânzător, de unde și poziția de inferioritate contractuală.
Apărările pârâtei conform cărora părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii și faptul că perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului, sunt neîntemeiate, întrucât oferta de credit a fost prezentată reclamanților în ziua în care s-a semnat contractul (17.04.2008). Simpla semnare a contractului nu conduce la concluzia că banca a fost de bună-credință, atât timp cât nu s-a probat negocierea clauzelor contractuale.
Pentru acest motiv, între părțile contractuale s-a creat un dezechilibru semnificativ, prin faptul că reclamanții au rămas pe o poziție de inferioritate contractuală, fiind obligați de circumstanțe să contracteze. Înclinarea balanței contractuale în detrimentul consumatorului presupune în cazul de față că banca a oferit în mod discreționar un drept, cu condiția ca obligația consumatorului să fie executată, deși nu știa ce execută.
Deși invocă disp. art. 970 alin. 2 C.civ., conform căruia convențiile obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea să obligației după natura sa, instanța constată că acest articol nu a fost respectat, prin prisma considerentelor anterioare.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de administrare reprezintă o clauză abuzivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
În concluzie, această clauză nu va mai produce efecte în sarcina reclamanților. Pârâta va fi obligate să modifice contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008 și să elimine această clauză abuzivă ce se regăsește la art. 5.1 lit. c din contract.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 22.02.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în baza acestei clauze abuzive anulate și va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent
Cu privire la capătul accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că potrivit art. 4 din Legea 72/2013 dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art. 3 din OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.
Sens în care, va obliga pârâtele și plata dobânzii legale care se va calcula de la data încasării fiecărei sume și până la data achitării debitului.
Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită în parte acțiunea.
Potrivit art 453 alin. 2 C.proc.civ. când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, sens în care va obliga pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Ipotecar IFN SA în ceea ce privește restituire sume bani după data de 31.03.2009 și excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Bank NV în ceea ce privește restituire sume bani înainte data de 31.03.2009.
Respinge cererea formulată de A. C. și A. O. în contradictoriu cu C. E. Ipotecar IFN SA privind restituire sume bani după data de 31.03.2009, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Respinge cererea formulată de A. C. și A. O. în contradictoriu cu C. E. Bank NV privind restituire sume bani înainte data de 31.03.2009, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții A. C., CNP_ și A. O., CNP._, ambii cu domiciliul în București, Bulevardul Basarabia nr.78, ., etaj 2, apartament 57, sector 2 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de avocat A. C. în București, Șoseaua Fundeni nr.74, etaj 3, biroul 1, sector 2, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J140/_/2004, CUI_ și C. E. Bank NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, București, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_, ambele pârâte cu sediul ales la R. & M. SPARL în București, ., nr. 31, sector 1.
Constată caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 17.04.2008 și în consecință, declară nulitatea absolută a acestei clauze (privind comisionul de administrare).
Obligă pârâtele la plata către reclamantă a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării de către pârâte, până la data plății efective.
Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Compensează în parte cheltuielile de judecată și admite în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CIC/Thred.MV
6 ex./20.10.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 6700/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Pretenţii. Sentința nr. 6706/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
