Anulare act. Sentința nr. 7152/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7152/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 7152/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7152
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 24.09.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE M. D.
GREFIER O.-L. H.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act – clauze abuzive privind pe reclamanții I. E. și I. B.-A. în contradictoriu cu pârâtele C. Europe Bank NV prin mandatar C. Europe Ipotecar IFN SA și C. Europe Ipotecar IFN SA.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termenul de judecată din data de 17.09.2015, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da părților posibilitatea sa formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 24.09.2015, când a dispus următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 5.02.2015, reclamanții I. E. și I. B. A., în contradictoriu cu pârâtele C. IPOTECAR IFN SA și C. EUROPE BANK NV, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. II (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 2/05.08.2011 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. III (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 3/05.09.2012 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. II (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 4/23.09.2013 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008. Totodată, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de administrare din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte. În acest sens, reclamanții au învederat instanței faptul că valoarea capătului 1 de cerere este de 5225,98 CHF (_.34lei), această sumă fiind obținută prin adunarea sumelor plătite de către acestia cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, conform înscrisurilor atașate. De asemenea, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au avut calitatea de împrumutat, respectiv codebitor, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008. În acest sens, au precizat că, în baza principiului autonomiei de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată pentru a satisface un interes, că în contractele ne-voite nu exista voința sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții). Astfel, reclamanții au considerat că, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a parților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia și cauza încheierii lui, adică interesele parților contractului. Totodată, au apreciat că, definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate sau contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată său fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului.
În acest sens, reclamanții au învederat instanței faptul că cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci în absența voinței acestora. În aceste condiții, când voința lipsește sau când voința este limitată ori este alterată, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților. Ca să își mențină calitatea de instrument al opțiunii umane, prin care omul își modifica permanent realitatea și viitorul, contractul trebuie văzut și tratat în utilitatea să, care înseamnă realizarea intereselor părților. Reclamanții au apreciat că aceste interese ale părților trebuie conciliate iar prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credința și echitate (art. 970 alin. 1 și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică. Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat intre părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigura perenitatea contractului. Acesta presupune legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează intre părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele.
Totodata, reclamanții au învederat instanței faptul că în contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, reclamanții au considerat că fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din parte celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor parților, care presupune o justă repartiție intre părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele parților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigentelor principiului proporționalității și principiului coerentei, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.
Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confunda cu domeniul bunei-credințe, deși buna - credință este un principiu cu consacrare normativă care poate constitui un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, reclamanții au considerat că solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia. La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar. În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerenta ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea să. Astfel, reclamanții au arătat că acesta este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul neexecutării contractului.
Totodată, solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul părții, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul intre părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a parților, ci pe interesele parților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. De asemenea, reclamanții au apreciat că solidarismul contractual nu se confundă cu solidarismul social, care tine de alt domeniu al dreptului și care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist.
Cu privire la legislația referitoare la clauzele abuzive, reclamanții au considerat că aceasta este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuziv, fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, au arătat că potrivit art. 4 și art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului în contracte, judecătorul fiind competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilitarii pentru părți a contractului).
Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier, iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voința alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, reclamanții au apreciat că art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ în baza căruia, prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, aceste două elemente limitând astfel libertatea de a contracta și circumscriindu-se efectelor contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor.
Cu privire la inegalitatea economică, tehnică și juridica între cele două părți contractante, reclamanții au definit-o ca fiind situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, reclamanții au apreciat că dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri. În acest sens, au mai arătat că, prin efectul de levier legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contrară a profesionistului. Aceeași competentă de reechilibrare a prestațiilor părți or o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).
Tot referitor la legislația în materia clauzelor abuzive, reclamanții au învederat instanței faptul că prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile Curții de Justiție a Uniunii Europene care a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant tară a avea puterea de a influența conținutul lor.
Reclamanții au mai arătat că legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive, stabilind chiar o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, reclamanții au învederat instanței faptul ă respectivele clauze sunt considerate fără efect față de consumator, pe lingă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. În acest sens, reclamanții au invocat dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, în temeiul cărora clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lăsând, în opinia reclamanților, în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract - tip și, în consecința, neputând negocia contractul cu clientul. În aceste condiții, reclamanții au arătat că voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura să opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indica clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratinguiui.
Referitor la cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive, reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile t art. 4 alin (1) și alin (2) din Legea nr. 193/2000 conform cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv. " Totodată, reclamanții au invocat dispozițiile art. 4, alin (3) din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că „anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în
acest sens.” În plus, au invocat dispozițiile art. 1 alin (1) din Legea nr. 193/2000, conform cărora “De asemenea, art. I alin.(i) din Legea nr. 193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc. pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. „
În baza textelor legale invocate, reclamanții au considerat că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: nu a fost negociată direct cu consumatorul și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. Referitor la caracterul negociat sau nenegociat al unui contract, reclamanții au considerat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. În acest sens, au precizat că, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din respectiv actele adiționale încheiate de către părți au caracterul unui contract standard prefornudat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunesc toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate. Astfel, între părțile contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, reclamanții au arătat că a existat o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezentând în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâte pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtelor, noi doar manifestându-ne voința de a încheia convenția.
În acest sens, reclamanții au mai apreciat că negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze, și nici nu se limitează Ia ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. În acest sens, reclamanții au solicitat pârâtelor să facă dovada schimbării sau modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.(2) din Legea nr. 193/2000. Astfel, au precizat că nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ""speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanții au acceptat să semneze, contractul în condițiile impuse de pârâte nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. II (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 2/05.08.2011 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. III (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 3/05.09.2012 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 23.01.2008, a art. II (5.1 lit. b) din actul adițional nr. 4/23.09.2013 Ia contractul de facilitate de credit și de garanție nr,_ din 23.01.2008, care vizează „comisionul de administrare” pe motiv că sunt abuzive.
Prin urmare, reclamanții au apreciat că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate. Simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca aceștia să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. Totodată, au arătat că exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți. De asemenea, au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului. Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În cauză, reclamanții au considerat că nu se poate pune problema ca aceștia să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor. Pe cale de consecință, au considera că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput procente importante din soldul creditului, pentru motive (contraprestații) necunoscute de reclamanți. De asemenea, deși pârâtele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să fac a acest lucru.
Lipsa din contract a mențiunii cu privire la ce se aplică acest procent (valabilă pentru contractul inițial) face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamanți a cuantumului acestui comision, deoarece acest procent se poate aplica la sold, în valoarea principalului, la dobânda, etc. În aceste condiții reclamanții au apreciat că nu s-a realizat de către pârâte a obligația de informare, iar faptul că, ulterior, în actele adiționale 2, 3 și 4, pârâtele au introdus mențiunea privitoare la aplicarea la șold a procentului, este o dovadă în plus a caracterului abuziv, pe care acestea încearcă să îl corecteze. În acest sens, reclamanții au considerat că pârâtele nu pot menționa care sunt contraprestațiile sau acțiunile. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezulta fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ intre drepturile și obligațiile parților să fie și mai accentuat. În plus, au învederat instanței faptul că în oferta de credit atașata contractului inițial, nu este menționat, nici măcar în parte procentuală valoarea acestui comision.
Reclamanții au considerat că acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului, față de faptul că denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Totodată, au apreciat că comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul clar și inteligibil, iar plății respectivei sume nu îi corespunde nicio acțiune sau fapt sau contraprestație etc din partea pârâtelor. În acest sens, reclamanții au mai precizat că nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația paratelor aferente plații acestor sume. Pe cale de consecință, reclamanții au considerat că atât părțile contractului, cât și instanța nu pot impune sau completa clauze peste limita contractuală.
Comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată care creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci. În acest sens, au precizat că motivația perceperii acestor două comisioane nu se regăsește în cuprinsul condițiilor generale, în consecința, reclamanții percepându-li-se, sume de bani, pentru motive pe care nu le cunoaște. F. de întrunirea în cazul acestui comision a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plați. În acest sens, reclamanții au mai precizat că, începând de la data efectuării flecarei plați, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suporta pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumelor aferente acestor comisioane acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadentei anticipate și executarea silită. În acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.
Cu privire la cheltuielile de judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții în temeiul art. 453 din NCPC.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 din Noul Cod de Procedura Civilă.
În susținerea cererii, reclamanții au depus la dosar în copie ofertă de credit, contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008, condiții generale de creditare, plan rambursare credit nr._, act adițional nr. 1 la contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008, plan rambursare credit nr._ din 5.10.2009, act adițional nr. 2 la contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008, plan rambursare credit nr._ din 5.08.2011, act adițional nr. 3 la contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008, plan rambursare credit nr._/5.09.2012, act adițional nr. 4 la contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008, plan rambursare credit nr._ din 24.09.2013, extrase de cont si fișe cont 00._.252._.CHF.00.
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 3.04.2015, pârâtele C. IPOTECAR IFN SA și C. EUROPE BANK NV au solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți ca neîntemeiată și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 C.proc.civ.
Pârâtele au învederat instanței faptul că în data de 23.01.2008 a fost încheiat între părți Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._, în baza căreia i s-au pus la dispoziție reclamanților suma de 112.385 CHF. Ulterior încheierii contractului de credit, părțile au încheiat patru acte adiționale la acesta prin care instituția de credit a răspuns în mod pozitiv solicitărilor de reeșalonare a creditului și a sumelor restante, în baza cererilor de reeșalonare formulate de reclamanți. În acest sens,pârâtele au menționat că actele adiționale încheiate au avut drept scop modificarea Contractului în vederea precizării modului de efectuare a operațiunii de reeșalonare și a costurilor aplicabile după ea perioadei de reeșalonare aprobată de bancă, precum și a altor clauze, inclusiv a celor vizând modul de rambursare și cuantumul altor taxe ulterioare, ocazionale, intervenite la solicitarea scrisă expresă a clientului. Aceste acte adiționale, împreună cu graficele de rambursare au fost aduse la cunoștința clienților, atât înainte, cât și după semnarea modificărilor la Contract, reprezentând voința părților.
Totodată, pârâtele au arătat că reclamanții au fost informați încă dinaintea semnării contractului și a actelor cu privire la elementele esențiale ale acestora (cuantumul dobânzii, al comisioanelor) și și le-au însușit prin semnarea acestora, inclusiv a graficului de rambursare cuprinzând obligația lunară de plată în sarcina împrumutatului. Mai mult, pârâtele au arătat că prin intermediul actelor adiționale prin care s-a agreat reeșalonarea creditului și a sumelor restante, s-a menționat expres că împrumutatul nu va datora comision de administrare pe perioada reeșalonării, clauze a căror anulare o solicita prin prezenta acțiune. Astfel, pârâtele au arătat că, în urma negocierii și încheierii actelor adiționale, reclamanții nu a achitat comision de administrare pentru o perioadă cumulată de 36 de luni.
Cu privire la clauzele apreciate de reclamanți ca fiind abuzive, respectiv: art. II 5.1 lit. b din Actul adițional nr. 2/05.08.2011; art. III 5.1 lit. b din Actul adițional nr. 3/05.09.2012 și art. II 5.1 lit. b din Actul adițional nr. 4/23.09.2013, pârâtele au aratat că prin notificarea din 08.04.2009, li s-a adus la cunoștință reclamanților faptul că drepturile de creanță decurgând din contractul nr._ au fost cesionate în favoarea C. Europe Bank NV în data de 31 martie 2009, urmând ca toate plățile efectuate începând cu această dată în legătură cu contractul de credit să fie încasate de cesionar, în calitate de creditor. În acest sens au mai precizat că creditorul împrumutatului este C. Europe Bank NV, fiind instituția cu care au fost încheiate actele adiționale.
Pârâtele au considerat că acțiunea introdusă de reclamanți este nelegală și netemeinică, având în vedere faptul că libertatea contractuala, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. Față de acest aspect, pârâtele au considerat că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. În continuare, pârâtele au făcut referire la principiul pacta sunt servanda, consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiu care își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului. În acest sens, pârâtele au învederat instanței faptul că există trei elemente de componente ale voinței juridice, respectiv: decizia de a intra într-un contract de credit, decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și stabilirea conținutului contractului.
În acest sens, pârâtele au arătat că în raporturile ce implică un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe în producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai le la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie. Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile între neprofesioniști, la raporturile care implică un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numesc reclamanții contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără o contraofertă.
Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implică un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar, oferta. Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de specificitatea acestora consta în faptul că produsul în sine (dreptul de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume. Pârâtele au mai arătat că, contractele de credit ce înglobează diverse produse bancare, conțin, clauze preformulate are delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia neputând fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.
Cu privire la obligațiile băncii și ale consumatorilor, pârâtele au apreciat că, odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei Convenții de C., aceasta modalitate de încheiere a contractelor respectă obligațiile legale prevăzute de legislația protecției consumatorilor, legislație care nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie. În acest sens, pârâtele au invocat prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform căreia: „Orice contract încheiat intre profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu necesare cunoștințe de specialitate” iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii." Din această prevedere legală, pârâtele au apreciat că se desprind două obligații ce incumba comercianților în contractele cu consumatorii: obligația pozitivă de transparentă și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Referitor la obligația de transparență, pârâtele au învederat instanței faptul că aceasta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens au făcut trimitere la doctrină care a reținut c dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile. Pârâtele au apreciat însă că această obligație nu nu trebuie însă absolutizată întrucât Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care este solicitat. În acest sens, pârâtele au făcut trimitere la rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor. Din prevederile acestei rezoluții au apreciat că reiese că rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care ne se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. Astfel, au considerat că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate și nu trebuie confundată cu obligația băncii de a fi avocatul consumatorului. În continuare, pârâtele au apreciat că comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul său la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere și pârâtele în cazul particular să fie la rândul lor la adăpost de abuzuri, de această dată di partea consumatorului oportunist.
În ceea ce privește calitatea de consumatori neavizați a reclamanților, pârâtele au arătat că reclamanta I. E. (împrumutatul din contractul de credit), absolventă de studii superioare, deținea, la momentul încheierii contractului, funcția de Administrator (specialist) cont în cadrul C. Europe Bank (România) SA–Sucursala C., fiind chiar sucursala în care a obținut împrumutul. În această calitate, reclamanta cu siguranța era familiarizată cu conținutul unei convenții de credit, având cunoștințe de specialitate în domeniu, înțelegând faptul că activitatea băncii presupune și o componentă de administrare. În plus, pârâtele au arătat că, înainte de încheierea contractului, reclamantului i s-au adus la cunoștință elementele principale ale contractului: dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare etc., sub forma ofertei de credit emisă de bancă și care avea o valabilitate de 30 de zile, dovada în sensul negocierii părților, fiind reprezentată de lipsa comisionului de acordare din contract, comision care se percepea, în general, de către instituția de credit.
În aceste condiții, reclamantul nu a formulat obiecțiuni sau o contraofertă, subînțelegându-se că a fost de acord și și-a însușit prevederile contractuale, la semnarea contractului și, prin urmare, nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea obligațiilor de informare și de transparentă în relația cu reclamantul.
Cu privire la obligația de a nu stipula clauze abuzive, pârâtele au învederat instanței faptul că aceasta este reglementată de art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociata direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv". Pe baza acestor dispoziții legale, pârâtele au arătat că sunt stabilite criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuziva sunt următoarele: să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000), să creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților ca o consecința a lipsei de negociere, dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe și să nu fi fost negociată. În acest sens pârâtele au precizat că atât Legea 193/2000, cât și Directiva 93/13, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singură consecința pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creând o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Totodată, au arătat că rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformularea contractuală pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul actelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor. Față de aceste aspecte, pârâtele au învederat instanței faptul că Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive.
În completarea criteriilor, legea cuprinde după modelul ad litteram al Directivei 93/13 o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive. În continuare, pârâtele au considerat că, clauzele contractuale atacate cu privire la comisionul de administrare nu pot fi considerate ca fiind abuzive, nefiind întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca clauzele prin care se percepe comisionul de administrare să fie considerate abuzive. În acest sens, pârâtele au invocat dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000 care stabilește criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu privire la prima condiție ce trebuie îndeplinită de o clauză pentru a fi considerată abuzivă, respectiv să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000), pârâtele au învederat instanței faptul că, iar comisionul de acordare și comisionul de administrare fac parte din acesta, fiind o parte a costului creditului. Prețul contractului format din dobânda și comisioane, au arătat că este elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci. În cauză, reclamantele au învederat instanței faptul că oferta de credit emisă de banca reclamantului, cuprindea cele mai importante dispoziții contractuale, printre care se regăseau și mențiuni privind comisionul de acordare și comisionul de administrare care urma să fie perceput lunar, începând cu scadenta a 13- a.
Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului, natura juridică specifică a contractului de credit care se deosebește de contractul de împrumut (care creează obligații doar în sarcina împrumutatului), fiind mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și la restituirea acestuia cu dobândă, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate aprecia și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea actului, motiv pentru care fac parte din obiectul principal al contractului. În acest sens au mai arătat că nici Directiva 93/13, nici Legea nr. 193/2000 nu definesc noțiunea de obiect al contractului criteriile de interpretare a acestei noțiuni fiind instituite de jurisprudența CJUE care a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese că fiind cele ce stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În aceste condiții, pârâtele au apreciat că trebuie stabilit dacă comisionul contestat face parte din obiectul principal al contractului. În acest sens, au apreciat că dacă s-ar admite ipoteza potrivit obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat și tiv, de restituirea sumei cu dobânda, acest aspect ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.
Din modalitatea de redactare a contractului, comisioanele în discuție fost avute în vedere ca fiind prestații esențiale stabilite în sarcina împrumutatului. Mai mult decât atât, dată fiind rațiunea perceperii acestora, respectiv pentru efectuarea de operațiuni în scopul utilizării rambursării creditului, comisioanele fiind percepute de către banca în strictă legătură cu acordarea creditului, pârâtele au apreciat că respectivele prestații pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale, astfel încât caracterizează contractul. În aceste condiții, pârâtele au apreciat ca neîntemeiată susținerea reclamantului potrivit cărora aceste comisioane nu pot fi cuprinse în prețul contractului întrucât nu exista o contraprestație din partea băncii, având în vedere că, comisioanele de acordare și de administrare sunt destinate să acopere cheltuielile ocazionate de operațiunile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului. Așadar, au arătat că, contraprestația din partea băncii a existat, chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres în contract.
Instituția de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze și să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătură cu utilizarea creditului, cât timp aceste costuri (comisionul de administrare și acordare) sunt permise de legislația în vigoare, menționându-se expres în contract că sunt percepute, precum și care este cuantumul acestora. Având în vedere că banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, pârâtele au apreciat că din cuprinsul denumirii comisioanelor rezultă clar contraprestația băncii, chiar dacă această noțiune nu a fost definită expres în cuprinsul convenției.
Prin urmare, clauzele cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare fac parte din obiectul principal al contractului și, potrivit Considerentului 19 din Directiva 93/13 și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie excluse de plano de la controlul cu privire la caracterul abuziv al acesteia, având în vedere că sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât reclamantul a fost în măsură să cunoască, chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligației asumate. În caz contrar, pârâtele au apreciat că s-ar putea obține o reducere nelegală a ui contractului de credit de către consumatorul de rea-credință.
Respectivele cauze atacate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților,arătând în acest sens că, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate elementele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul Contractului ce forma obiectul cauzei, pârâtele au apreciat că această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitata într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitata într-o perioadă lungă de timp. Totodată, pârâtele au menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, acordând împrumutatului suma conform contractului, și având prin urmare dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații, anume, aceea de plată a prețului
Odată cu introducerea în analiza dezechilibrului și a obligațiilor pârâtelor referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, acestea din urmă au apreciat că riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Astfel, din moment ce pârâtele își execută obligația de a pune dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator. În plus, pârâtele au apreciat că acest risc este imposibil de cunoscut deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.
Pârâtele au mai învederat instanței faptul că un contract de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea împrumutatului, însă executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Pârâtele au arătat că și-au îndeplinit obligația asumată, remițând suma reclamantului, ceea ce le-a dat naștere dreptului acesteia, născut la data încheierii contractului, de a primi de la reclamanți prețul format din dobânda și comision, în moneda agreată prin contract, cu atât mai mult ca cât procentul în care a fost stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată, fiind unic pe toată perioada desfășurării contractului. Totodată, pârâtele au arătat că perceperea acestui comisionnu este legată de indici imposibil de verificat. Pe cale de consecință, având în vedere că acest comision de administrare este perceput pentru operațiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, pârâtele au apreciat că nu se poate pune în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru intre drepturile și obligațiile părților. Totodată, în ceea ce privește așa - zisa rea -credință a instituției de credit, pârâtele au arătat că și-au îndeplinit obligațiile de transparentă și de informare, arătând împrumutatului chiar dinainte de semnarea contractului, precum și a fiecăruia dintre cele 4 acte adiționale care este costul contractului de credit. Odată informați, pârâtele au apreciat că reclamanții au putut compara ofertele cu cele primite de la celelalte bănci și au ales produsul bancar oferit de pârâte în deplină cunoștința de cauză. Pe cale de consecință, nu se poate reține existenta unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților, cât timp sumele solicitate reprezintă contravaloarea prestației băncii și, în ceea ce componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reține reaua - credință a instituției de credit la practicarea acestui comision.
Cu privire la condiția ca, clauza să nu fi fost negociată, pârâtele au arătat că au demarat demersurile de negociere, înaintând reclamanților oferta de credit în data de 23.01. 2008. În cuprinsul ofertei de credit au arătat că s-au menționat cele mai importate aspecte referitoare la preț. Astfel, s-a precizat în mod expres faptul că comisionul de administrare urma să fie plătit începând cu scadenta a 13-a. Totodată, potrivit mențiunii din cuprinsul acesteia, oferta avea o valabilitate de 30 de zile de la data emiterii. Astfel, au informat consumatorul anterior încheierii convenției asupra prețului contractului, iar acesta a acceptat prețul, înțelegând să semneze contractul în acea zi. Contestarea dispozițiilor clare și acceptate atât la semnarea contractului, cât și la semnarea fiecărui act adiționai, abia în acest moment, la mai mult de 7 ani de la încheierea convenției, apare ca fiind o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credință obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de administrare - art. 5.1. lit. c) din contract, clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamantului de plată a comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către instanța de judecată, comisionul fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale. Au mai arătat că acest de tip de comision este prevăzut și în cuprinsul OUG nr. 50/2010, intenția legiuitorului menținerea a acestuia ca preț al contractului. În acest sens, dispozițiile Directivei 2008/48/CEE prevăd că posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, definiție reglementată la art. conform căruia: „ costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv, dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebui să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de consumator." Totodată, a arătat că art. 36 din OUG nr. 50/2010 prevede că: „ Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru prestate la cererea consumatorilor". Astfel, atât timp cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de pârâte, acestea au apreciat că nu le poate fi opusă nicio reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15%.
Comisionul de administrare credit este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiunile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: notificările privind modificările de dobândă conform frecvenței prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail), verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamitaților și e altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plaților periodice, notificări / somații pt. întârzierea la plata ratelor / polițelor, reevaluări de garanții conform Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudentiale pentru instituțiile de credit, constând în reevaluarea continuă a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului; operațiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) - implica încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic; confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia, raportări lunare către BNR privind expunerile din credite, eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori clientul solicita acest lucru; eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului, monitorizarea respectării clauzelor contractuale, dispozițiile Regulamentului nr. 5/2013, art. 93 conform cărora creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităților cărora le acorda credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit, informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplata a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei.
Referitor la susținerile reclamantului potrivit cărora clauzele atacate nu au fost negociate, pârâtele au apreciat că acestea au caracter clar și inteligibil, dând posibilitatea pârâtelor de a le interpreta în sens propriu și nespecificându-se de ce se percepe comisionul de administrare. Cu privire la acest comision, pârâtele au arătat că acesta a fost evidențiat în oferta de credit (acceptată de reclamant), în contractul de credit și în graficul de rambursare (ambele înscrisuri fiind însușite prin semnătură). Totodată, pârâtele au arătat că procentul de 0,15% se aplică la soldul lunar, aspect care rezultă din art. 6.1 din contract în care menționează din ce este compusă rata lunară, din actele adiționale și din graficele de rambursare în care se specifică suma fixa care trebuie plătită lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost încă de dinaintea semnării contractului. În cuprinsul contractului de credit, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii convenției, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor mate prin contract. Pe de altă parte, pârâtele au apreciat că nici susținerea potrivit căreia comisioanele percepute ar reprezenta o dobândă mascată sau dobânda la dobânda nu poate fi primită întrucât cele două sunt percepute din rațiuni diferite. Astfel, dobânda reprezintă echivalentul folosinței banilor pe când comisionul de administrare reprezintă contravaloarea serviciilor pe care credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat. Totodată, în ce privește susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la contract a dobânzii anuale efective (D.), pârâtele au învederat instanței faptul că din cuprinsul Directivei 07/102/CEE care se aplică exclusiv creditorului de consum, nu și creditelor ipotecare, cum este prezentul contract supus analizei.
Cu privire la solicitarea reclamanților de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare întemeiată pe instituția juridică a plății nedatorate, pârâtele au arătat că având în vedere că reclamanții au invocat dispozițiile instituției juridice a plații nedatorate în justificare solicitării de restituire a sumelor încasate de pârâte cu titlu de comision, pârâtele au arătat că solicitarea acestora este inadmisibilă, atâta timp cât sunt întrunite condițiile existenței unei plați nedatorate. Astfel, pentru a fi admisă acțiunea având ca obiect plata nedatorată, pârâtele au apreciat că trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai mute condiții. În primul rând pârâtele au arătat că prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută așadar cu titlu de plată (soluțio). Doctrina a menționat că dacă nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu un alt titlu, obligația de restituire se va naște pe un alt temei juridic. Totodată, a arătat că datoria în vederea căreia a fost făcută plată trebuie să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre solvens și accipiens, or în cauza dedusa judecații suma plătită a fost una datorată în temeiul clauzelor contractuale agreate de părți. În fine, pârâtele au arătat că plata trebuia să fi fost făcută din eroare, ori în cauză reclamanții au efectuat aceste plăți în baza contractului încheiat, pentru operațiuni ce țin de administrarea și de costuri pe care au agreat să le plătească conform convenției de credit, fiind inadmisibil să invoce ca plata ar fi fost făcută din eroare.
Față de cele învederate, pârâtele au solicitat instanței să respingă cererea formulată de reclamanți vizând restituirea sumelor încasate de instituția de credit cu comision de administrare în condițiile unei plați nedatorate, ca inadmisibil.
În fine, cu privire la căpătui de cerere referitor la acordarea dobânzii legale de către pârâte, acestea au arătat că respectivul contract încheiat între părți a fost stabilit în CHF, or prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile inclusiv sumelor de bani stabilite în lei. Astfel, pârâtele au arătat că, în eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată formulate de reclamanți, restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de dăuna moratorie ce nu poate fi cumulata cu cea principală. Totodată, au apreciat că prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, dobânda legală nefiind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de unei sume de bani pentru întârzierea plații.
Față de cele învederate, pârâtele au solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și urm., art. 405 Cod proc.civ.
Pârâtle au depus la dosar în copiec ereri de credit împrumutat și codebitor, jurisprudență, actele adiționale nr. 2, 3 și 4 la contractul de credit si extras din graficul de rambursare din data de 05.09.2012.
La data de 30.04.2015, reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care au învederat că înțeleg să se opună la administrarea probei interogatoriului având în vedere dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, care stabilește că proba caracterului negociat al unei clauze contractuale sau al întregului contract, trebuie să fie făcută de către comerciant, iar o eventuală admitere a acestei probe ar însemna, în opinia reclamanților, o întoarcere a sarcinii probei. În acest sens reclamanții au mai apreciat faptul că respectivul contract încheiat între părți nu a fost negociat, considerând astfel absurdă presupunerea că, la un eventual interogatoriu ar reieși contrariul. Față de faptul că respectivul contract încheiat în cauză este un contract comercial, reclamanții au apreciat că singura modalitate de a proba caracterul negociat al contractului o reprezintă încuviințarea probei cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamantul I. E., în calitate de împrumutat, și reclamantul I. B. A., în calitate de codebitor, pe de o parte, si pârâta C. Europe Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar, pe de alta parte, s-a încheiat contractul de facilitate de credit si de garanție nr._23.01.2008, prin care s-a convenit acordarea unui credit ipotecar pentru achiziție imobil în valoare de_ CHF, pe o durată de 360 de luni de la data primei trageri. Toate drepturile de creanța rezultate din acest contract au fost cesionate de către creditorul ipotecar către C. Europe Bank NV prin contractul de cesiune de creanța încheiat la data de 31.03.2009.
În vederea soluționării cauzei, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări, și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.
Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.
Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat de reclamanti, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Sub acest aspect instanța nu va ține seama de apărarea paratelor, în sensul că nu se poate stabili caracterul abuziv al unei clauze atâta timp cât reclamantii au acceptat clauzele prin semnare și nu au făcut bancii o contraoferta. Instanța consideră că o astfel de interpretare ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte. De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța constată că cererea reclamantilor este întemeiată în ceea ce privește clauzele cuprinse în art. 5.1 lit.b din contract.
Astfel, în privința clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunar, instanța reține ca art.5.1 lit. b din contract prevede un comision de administrare lunar de 0,15%. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision acordare, respectiv de administrare. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.
De asemenea, deși se prevede calcularea unui comision de administrare, nu se specifica la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% si perioada de timp pentru care se aplica.
Instanța nu poate retine susținerea paratei conform căreia aceste comisioane sunt prețul plătit de împrumutați pentru folosirea creditului, dobânda având acest caracter.
Prin urmare, instanța consideră că aceste clauze sunt abuzive și intră sub incidența Legii nr.193/2000.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implica ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv unor costuri contractuale.
În cazul de față, parata nu a indicat și nu a făcut dovada unei contraprestații sau unui cost căruia să îi corespundă această plată. Faptul că acest comision nu este aleatoriu nu este de natură a justifica perceperea acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractul analizat au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care îl implică un contract de credit. Instanța apreciază că situația fiecărui consumator, invocată de către parate în vederea justificării acestor clauze, este un element care a mai fost analizat de bancă cu ocazia acordării creditului și a cuantumului sumei, precum și cu ocazia solicitării de garanții. Totodata, din modul de formulare a clauzelor, instanța constată că ambele clauze concordă către același scop: garantarea recuperării de către bancă a creditului acordat. În lumina acestei concluzii, instanța apreciază că este excesiv a solicita reclamantilor acordarea de garanții, și, indiferent de executarea convenției, să li se solicite și plata lunară a unui procent din valoarea creditului, atâta timp cât nu s-a putut face dovada existenței unei situatii de natură a obliga reclamantii la suportarea unor costuri suplimentare.
Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de administrare în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în cauza de față, clauza privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract motivația perceperii acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca si nici cum se calculează acest comision.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanti, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, instanța va obliga pârâtii să restituie reclamantilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încheierii convenției de credit și până la plata efectivă.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantilor, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora acestea și-au executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. Cod civil, ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanti, solvens,cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Trebuie subliniat că apărările pârâtei în sensul lipsei efectelor retroactive ale nulității în situația analizată nu pot fi reținute, deoarece rațiunea existenței excepției nu se regăsește în cazul contractului de credit. Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a fi admisa vreo derogare de la principiul menționat. Nu pot fi reținute nici susținerile paratei referitoare la faptul că o astfel de restituire ar constitui o îmbogățire fără justă cauză, atâta timp cât aceste sume au fost achitate anterior de către reclamanți, iar restituirea acestora apare ca fiind o restabilire a situației anterioare.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a paraților la plata cheltuielilor de judecată, instanța o va respinge ca neîntemeiata, având în vedere ca potrivit art.29 alin.1 lit.f din OUG nr.80/2013, sunt scutite de plata taxelor de timbru cererile și acțiunile privind protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice si asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile si interesele legitime ale consumatorilor, iar reclamanții nu au probat efectuarea altor cheltuieli în cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamanții I. E., CNP_, și I. B. A., CNP_, ambii domiciliați în București, ., ., ., sector 2, cu domiciliul ales la avocat A. C. în București, ., ., sector 2, în contradictoriu cu pârâtele C. EUROPE BANK NV, cu sediul în Karspeldreef, 6A, 1101, CJ Amsterdam, Olanda, înregistrată la Registrul Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, și C. EUROPE IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, sector 6, ., Anchor Platza, Corp C, etaj 7, înregistrată la ONRC sub nr. J40/_/2004, CUI_,ambele cu sediul ales în București, Calea Victoriei nr.145, V. Center, etaj 9, la SCA Eversheds, L. & G..
Constată nulă absolut clauza abuzivă din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/23.01.2008 și actele adiționale ale acestuia cuprinsă în art. 5.1 lit. b.
Obligă pârâții să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare, aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării sumelor și până la plata efectivă.
Respinge cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 7130/2015. Judecătoria... | Uzucapiune. Sentința nr. 7108/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
