Legea 10/2001. Sentința nr. 4289/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4289/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 4289/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI
-SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4289
SEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 04.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect legea 10/2001 – daune morale privind pe reclamanta I. A.-N. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședința din camera de consiliu, la ordine, nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța ia act de faptul că reclamanta a solicitat judecarea în lipsă.
Instanța, față de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k raportat la art. 107 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă, constată că este competentă să soluționeze prezenta cauză.
În baza art. 238 Noul Cod Procedură Civilă, instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea prezentei cauze este de o zi.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de părți îndeplinește condițiile prevăzute de art. 255 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, respectiv este admisibilă și de natură să ducă la soluționarea procesului, în temeiul art. 258 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, instanța o încuviințează.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare asupra fondului cauzei și asupra excepției prescripției.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26.03.2015, reclamanta I. A.-N., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.1813/05.11.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 5, evaluat la suma de 20.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, s- a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1813/05.11.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, reclamanta a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 18.12.2008, reclamanta a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin.1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HGnr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanta a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr.10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de reclamantă, a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2010, soluționat prin sentința civilă nr. 995/20.05.2011, irevocabilă prin nerecurare, prin care i s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
Prin adresa nr._/16.09.2011, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea reclamantei administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, reclamanta a procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr.2998/30.11.2011 înregistrată la B. C. B. M., cerere ca a rămas apoi fără obiect prin emiterea Dispoziției nr._/06.04.2012.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Homsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii ți teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct. 42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâtul nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamantă, prin desconsiderarea la care a fost supusă ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantei.
Reclamanta a solicitat a se avea în vedere și vârsta sa înaintată, de 58 ani, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamantă ca persoană care a încercat să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamantei care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 995/20.05.2011 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în dosarul nr._/3/2010, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat tot din culpa pârâtului),pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În cauza S. c.României, p.25, Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la Cauza Metaxas împotriva Greciei, p.19), iar în cauza C. împotriva României, p38-39, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării”.
În cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parteprejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă,Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28- 30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanta a solicitat a se observa că aceasta a așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamanta nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( TolstoyMiloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza ErnestinaZullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantei în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art. 1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar în copie, contract de mandat autentificat sub nr.3102 din data de 10.12.2014 la BIN R. C. M., adresa nr._ din data de 28.10.2014, adresa nr._ din data de 17.08.2012, adresa nr._ din data de 17.08.2012, adresa nr._ din data de 12.04.2012, adresa nr.4777 din data de 11.04.2012, adresa nr.2998 din data de 30.03.2012, Dispoziția nr._ din data de 06.04.2012 a Primarului General al Municipiului București, cerere de executare silită, adresa nr._ din data de 16.09.2011, adresa nr._ din data de 13.09.2011, sentința civilă nr.995/20.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, cartea sa de identitate, adresa nr-_ din data de 04.05.2010, adresa nr.6623 din data de 30.04.2010, adresa nr._ din data de 25.08.2009, adresa nr._ din data de 25.08.2009, adresa nr._ din data de 01.07.2009, adresa nr._ din data de 29.06.2009, adresa nr.8971 din data de 27.05.2009, adresa nr.6009 din data de 29.04.2009, adresa nr._ din data de 22.04.2009, adresa nr.5463 din data de 21.04.2009, adresa nr._ din data de 27.02.2009, adresa nr.2997 din data de 26.02.2008, adresa nr._ din data de 06.01.2009, adresa nr.135 din data de 05.01.2009, adresa nr._ din data de 18.12.2008, adresa nr._ din data de 16.12.2008, adresa nr.1813 din data de 05.11.2001.
La data de 23.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În raport de situația de fapt și cea de drept, pârâtul a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 1813/2001 în termenul legai, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 Cod procedură civilă privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 26.03.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamantă la data de 18.12.2008, aceasta reprezentând începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.
Dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/06.04.2012 de acordare măsuri reparatorii.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate si nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziții de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că de la data de 18.12.2008 și până când reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens a trecut 1 an și 5 luni, respectiv 10.05.2010. De la această dată, în temeiul art. 46 din Legea nr.10/2001, soluționarea dosarului administrativ a fost suspendată.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite de către reclamantă, întrucât notificarea a fost soluționată și nu a arătat cum a evaluat daunele morale la valoarea de 20.000 lei.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert”, adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să-i provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit de aceasta și prejudiciul moral, în ce anume constă.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu să constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familialăși socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse sunt întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectatăsituația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățirefără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO care constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, sădovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituțieși angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficiența drepturilor pretinse, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile șisăobțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și urmat.Cod procedură civilă.
Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001 a înaintat la dosar copii de pe înscrisurile din dosarul administrativ nr._, având ca obiect imobilul situat în București, ., sector 5 (filele 52-58).
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul M. București prin Primarul General al Municipiului București, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, excepție invocată prin întâmpinarea formulată de pârât.
Deși prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantei, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, reclamanta a considerat că se naște un termen distinct de prescripție.
Astfel, acțiunea a fost formulată în termenul de trei ani, calculat anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietate conform art.1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.461/12.02.2014.
Prin întâmpinare, pârâtul a mai invocat faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamantei, pentru faptul că nu a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a apreciat că nu se poate considera că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Cu privire la celelalte susțineri ale pârâtului, reclamanta a considerat că a răspuns deja prin cererea de chemare în judecată, afirmații pe care le susține în continuare.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.8 din decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, aceleași dispoziții fiind reluate și de art.2528 NCC.
Instanța reține că în speță fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de nesoluționarea în termen legal a notificării emise în baza legii 10/2001, astfel, fapta ilicită având un caracter continuu.
Având în vedere atingerea continuă ce se pretinde că a fost adusă dreptului subiectiv al reclamantei până la data de 6.04.2012 când a fost emisă dispoziția nr._, instanța apreciază că de la această dată curge termenul de prescripție,căci de atunci a încetat inacțiunea pârâtului și deci la acea dată fapta ilicită s-a epuizat, reclamantei fiindu-i astfel cunoscut prejudiciul creat prin inacțiunea pârâtului.
Astfel fiind, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr.1813/2001 (fila 41 dosar) P. Ș. a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
Întrucât M. București nu a soluționat notificarea, autorul reclamantei, P. Ș., a formulat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2010 al Tribunalului București – Secția a IV-a civilă.
Ulterior, la 3-01-2011, P. Ș. a decedat, iar acțiunea a fost continuată de moștenitoarea sa, I. A. N..
Prin sentința civilă nr.995/20.05.2011 pronunțată în dosarul mai sus menționat (filele 19-20), irevocabilă prin nerecurare, a fost admisă în parte acțiunea formulată de autorul reclamantei, continuată de reclamantă, și s-a constatat că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale cu privire la imobilul situat în București, ., sector5.
La data de 6.04.2012 paratul a emis dispoziția nr._ –fila 15-, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector5.
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul cauzei de față reclamanta solicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de 20.000 lei .
Instanța constată că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane trebuie să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.998-999 din C.civ. vechi, pentru faptele comise până la data de 1.10.2011, respectiv de art. 1357din Noul Cciv, pentru faptele comise ulterior acestei date, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Verificând îndeplinirea condițiilor mai sus enunțate în raport de situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, instanța apreciază că nu s-a făcut dovada, așa cum prevede art. 249 Cprciv, că reclamantei i s-ar fi cauzat prejudiciul pretins, pentru repararea căruia solicită acordarea sumei de 20.000 lei.
Astfel, așa cum s-a arătat și mai sus, nu reclamanta este cea care a formulat notificarea soluționată prin dispoziția nr._/6.04.2012, ci numitul P. Ș.. Reclamanta a dobândit dreptul la măsuri reparatorii abia în ianuarie 2011, ca urmare a decesului persoanei anterior menționate. Sunt așadar în mod evident neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că i s-ar fi cauzat un prejudiciu ce constă în starea de disconfort psihic și moral provocat de perioada lungă de așteptare, din moment ce dispoziția a fost emisă la scurt timp după dobândirea dreptului de către reclamantă, respectiv în aprilie 2012 .
Față de cele mai sus expuse, instanța va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a paratului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta I. A.-N., domiciliată în București, Calea Rahovei nr. 334, ., etaj 5, apartament 45, sector 5, CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._, ca neîntemeiată.
Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 4.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.AG/Thred.MV
5 ex./26.06.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 4293/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4287/2015. Judecătoria... → |
|---|
