Obligaţie de a face. Sentința nr. 5450/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 5450/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-07-2015 în dosarul nr. 5450/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5450

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 02.07.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: G. A.

GREFIER: A. J.

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanta C. A. A. în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A., C. E. BANK NV prin C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK ROMANIA SA.

Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18.06.2015 care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat, inițial, pronunțarea pentru data de 25.06.2015 și ulterior, pentru data de 02.07.2015.

INSTANȚA

Prin cererea formulată la data de 05.01.2015 reclamanta C. A. A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV, să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008, cuprinse în art. 4.4, art.5.1, lit. b) și c), art. 5.2, art. 8.14 și 8.15, să oblige pârâtele la eliminarea acestor clauze contractuale nule absolut din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și continuarea acestui contract cu excluderea acestor clauze; să oblige pârâtele la restituirea sumei de 1.516,20 CHF încasată cu titlu de comision de acordare conform art. 5.1, lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data încheierii convenției de credit și până la data restituirii efective; să oblige pârâtele la restituirea sumei de_ CHF încasată cu titlu de comision de administrare lunar până la data de 17.11.2014, inclusiv, precum și a sumelor ce vor fi încasate ulterior datei de 17.11.2014, cu titlu de comision de administrare lunar conform 5.1, lit c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestor sume calculate de la data încasării lor și până la de la data restituirii efective; să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că la data de 11.02.2008 a încheiat, încalitate de împrumutat, cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SĂ, în calitate de creditor ipotecar, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 pentru suma de 75.810 CHF, sumă necesară în vederea cumpărării apartamentului din Piatra N., ., nr. 61, ., în care locuiește în prezent.

Având în vedere prevederile acestui contract de credit prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, se poate observa că o parte din clauzele acestui contract, respectiv cele indicate în primul capăt de cerere, reprezintă clauze nule absolut având în vedere caracterul lor abuziv.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”. De asemenea, au mai fost invocate dispozițiile art. 4, alin. 1-3 din Legea nr. 193/2000 .

Potrivit art. 4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții:

1) nu a fost negociată direct cu consumatorul;

2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe;

3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Raportat la aceste dispoziții legale, se poate observa că, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 încheiat cu C. E. Ipotecar IFN SA de către reclamantă are caracterul unui contract standard preformulat, de adeziune, în sensul art.4 alin. 3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate:

-între reclamanta parte contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtele - părți contractante ce dețin resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor financiare ale reclamantei, există o evidentă poziție de inegalitate economică;

-clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta ;

-clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei iar reclamanta a trebuit să le accepte ca atare.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege" moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contactule oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.

În ceea ce privește dispozițiile art. 4.3 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008, a arătat că acestea reprezintă clauze abuzive pentru următoarele motive:

Art. 4.3. din Contract prevede că: „creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a Creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6 M +3,5% p.a. Cotația LIBOR 6M este cea de la 31 decembrie din fiecare an și se aplică începând cu 1 ianuarie și până la 30 iunie anul următor, iar cotația de la 30 iunie se aplică începând cu 1 iulie și până la 31 decembrie din același an.

Creditorul va înștiința împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afișare la sediile Mandatarului Creditorului C. E. Bank (România) SA sau pe site ul C. E. Bank, la momentul intrării în vigoare. În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda și orice alte sume datorate, Creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă. Noul nivel al dobânzii se aplică la soldul curent al Creditului existent la data modificării. împrumutatul va obține, la cerere, graficul de rambursare la zi, în cazul în care dobânda aplicată Creditului se majorează”

Cu toate acestea, art. 4.1 din Contract prevede în mod expres faptul că «Dobânda Creditului va fi dobânda anuală de 5,5% p.a.”, fără a se menționa deci că dobânda este variabilă.

Reclamanta a acceptat în mod expres o dobândă al cărei cuantum este fix, iar nu variabil.

Deși prin acordul comun s-a stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, totuși într-un paragraf ulterior s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări pe piața monetară.

Prin stipularea unei asemenea clauze, se creează un vădit dezechilibru contractual în defavoarea reclamantei în sensul că această clauză oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu reclamanta, ea urmând a fi doar înștiințată, indirect, prin afișele de la sediile Mandatarului C. E. Bank (România) SA sau prin intermediul site-ului băncii.

Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „indicelui LIBOR”.

Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere reclamantei în calitate de client posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

D. astfel opțiunea reclamantei de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform Codului civil.

Totodată, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, reclamanta, ca și client să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, în sarcina reclamantei fiind o prestație disproporționată, constând în restituirea integrală a creditului, a dobânzii și a oricăror alte sume datorate.

Este evident că reclamanta nu va putea niciodată în acele 10 zile să restituie integral Creditul și orice alte sume considerate ca fiind datorate, astfel că, practic, ar fi obligată să accepte o modificare ratei dobânzii care, deși este stipulată ca fiind fixă, devine de fapt variabilă.

De asemenea, este evident și faptul că, atunci când s-ar impune revizuirea nivelului dobânzii în sensul diminuării acesteia, conform criteriilor din art. 4.3, banca va putea să refuze revizuirea pentru că acest articol din contract dă dreptul băncii să revizuiască nivelul dobânzii, „fără a fi obligată în niciun fel”, deci fără a fi obligată să revizuiască nivelul dobânzii și în sens descrescător.

Dezechilibrul contractual este astfel evident iar această clauză cuprinsă în art. 4.3 este vădit o clauză abuzivă care se impune a fi eliminată din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008.

Clauze abuzive sunt și cele cuprinse în dispozițiile art. 5.1, lit. b) din Contract referitoare la comisionul de acordare și la lit. c) referitoare la comisionul de administrare lunar.

Art. 5.1., lit. b) și c) din Contract prevăd că: „Comisioanele și Costurile aferente Creditului sunt următoarele:

b) comision de acordare 1.516,20 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat;

c) comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a;”.

Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit lit. g din anexă la lege, este considerată abuzivă clauză care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Astfel, în primul rând, se constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat pentru ca reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare.

Reclamanta nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu bancă și nici cum se calculează acest comision.

De altfel, nicio instanță de judecată nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractului.

De asemenea, deși se prevede calcularea unui comision de administrare, nu se specifică la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% și perioada de timp pentru care se aplică.

Existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implică ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv unor costuri contractuale. Reclamanta arată că nu înțelege care este rațiunea existenței comisionului lunar de administrare, cum administrează lunar banca creditul acordat, ce face în concret, care este deci contraprestația care să justifice acest procent de 0,15%.

Suma reprezentând comision de acordare este reținută de bancă din suma totală a împrumutului în timp ce dobânda percepută pentru credit este calculată și în funcție de această sumă, de care în realitate împrumutatul nu beneficiază, însă este obligat să suporte prețul folosinței constând în dobândă.

Faptul că acest comision nu este aleatoriu nu este de natură a justifica perceperea acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât în contract au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care îl implică un contract de credit.

Din modul de formulare a clauzelor, se constată că ambele clauze concordă către același scop: garantarea recuperării de către bancă a creditului acordat.

Or, având în vedere această concluzie ce se prefigurează din analiza acestor clauze contractuale, se poate constata că este excesiv a solicita reclamantei acordarea de garanții, și, indiferent de executarea convenției, să i se solicite și plata lunară a unui procent din valoarea creditului, atâta timp cat nu s-a putut face dovada existenței unei situații de natură a obliga reclamanta la suportarea unor costuri suplimentare.

Prin urmare, cele 2 comisioane: de acordare și de administrare sunt în realitate comisioane percepute abuzive, făcute să mărească în mod mascat costul total al creditului. Aparent, costul creditului este reprezentat de dobânda anuală fixă de 5,5% p.a.

În realitate, aceste comisioane se adaugă la costul total al creditului pe care reclamanta este obligată să îl suporte și care pentru bancă reprezintă un câștig suplimentar pentru care nu există o contraprestație.

Având în vedere nulitatea acestor clauze contractuale care reglementează comisionul de acordare și cel lunar de administrare și ca o consecință a acestei nulități, se impune obligarea pârâtelor la restituirea acestor sume achitate până în prezent precum și a sumelor care vor fi achitate până la data la care ele vor fi eliminate din contract cu titlu de comision de acordare și comision de administrare lunar și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data plății și până la data restituirii efective.

Reclamanta a solicitat restituirea acestor sume de bani întrucât ele reprezintă o plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației sale, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora și-a executat obligațiile de plată a acestor sume și pentru că se impune restabilirea situației anterioare și înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.

Din modul de redactare a dispozițiilor art. 5.2 din Contract,raportat la cele arătate deja mai sus, se poate constata că și clauzele inserate în acest articol de contract sunt de asemenea abuzive.

Art. 5.2 din Contract prevede că „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștință împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.3”.

Cu alte cuvinte, banca îi poate impune reclamantei noi valori ale comisioanelor de la art. 5.1 din contract, fără ca noile valori să fie negociate și acceptate, partea doar fiind înștiințată cu privire la modificarea comisioanelor.

De asemenea, în lipsa unei formulări clare, nici nu se poate înțelege ce reprezintă criteriul în funcție de care se pot modifica aceste comisioane reprezentat de „politica de creditare” a băncii. Este o noțiune ambiguă și generală care nu permite nici măcar unei instanțe de judecată să realizeze un control asupra acestei clauze și asupra modului ei de aplicare.

În același timp, din nou, acest articol permite băncii să mențină un nivel al comisioanelor mai mare, chiar dacă „politica de creditare” la un moment dat ar conține comisioane cu un cuantum mai mic pentru că, din nou, aplicarea acestui articol este un drept al băncii („Creditorul va putea”) iar nu o obligație a băncii.

Din nou, ne aflăm în fața unei clauze abuzive, nule absolut și pe care reclamanta solicită să fie eliminată din contract.

Reclamanta consideră că abuzive sunt și clauzele cuprinse în art. 8.14 și 8.15 din contract, care se referă la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului „în cazul neîndeplinirii oricărei obligații" sau „în cazul apariției oricărui caz de culpă".

Caracterul abuziv al acestor dispoziții transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru situațiile de declarare anticipată a scadenței, respectiv „oricare obligație”, „oricare caz de culpa”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca o instanță învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.

Prin urmare, această clauză este abinitio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

În drept reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1341 și urm,, art. 1635 și urm., art. 992 și urm. Cod civil, art. 451 - 453 C.proc.civ.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus în copie certificată pentru conformitate cu originalul :contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008, certificat de căsătorie, încheierea nr._ emisă de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară N., extras de carte funciară, adresă către C. E. Bank NV.

La data de 26.01.2015 reclamanta a depus cerere precizatoare în ceea ce privește valoarea în lei a obiectului cererii, respectiv a capetelor de cerere privind constatarea nulității clauzelor și restituirea sumelor plătite, aratand că aceasta este în sumă totală de 32.656,67 lei, valoare ce este compusă din:

-Suma de 5.674,83 lei reprezentând echivalentul în lei al sumei de 1.516,20 CHF calculat la cursul de schimb al BNR din data de 05.01.2015 când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul instanței de judecată (1.516,20 X 3,7428 = 5.674,83 lei);

-Suma de 26.981,84 lei reprezentând echivalentul în lei al sumei de 7.209 CHF calculat la cursul de schimb al BNR din data de 05.01.2015 (7.209 X 3,7428 = 26.981,84 lei).

La data de 02.03.2015 pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că în data de 11.02.2008 reclamanta a încheiat cu instituția C. E. Ipotecar IFN SA contractul de facilitate de credit și de garanție nr._. Prin acest contract reclamantei i-a fost pusă la dispoziție suma de 75.810 CHF.

Prin notificarea cu nr. 2713642_965053/08.04.2009 i s-a adus la cunoștința reclamantei că drepturile de creanță rezultând din contractul supus analizei au fost cesionate de către C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV. Prin urmare în ceea ce privește capătul de cerere vizând restituirea comisionului de administrare se arată că CEI a perceput acest comision doar o singură lună.

Ulterior, împrumutul a fost cesionat în favoarea CEB RO ,aspect adus la cunoștința reclamantei prin notificarea cu nr. 4816401_1181522/08.12.2011.

Pârâtele au arătat că libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voința, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentala.

De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel:(i)decizia de a intra într-un contract de credit,(ii) decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și (iii) stabilirea conținutului contractului.

În raporturile ce implica un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie .

Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implica un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numesc reclamanții contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implica un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar, oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate" iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."

Prin urmare art. 1 al Legii prevede cele două obligații ce incumba comercianților și implicit paratei în contractarea cu consumatorii: (a) obligația pozitivă de transparentă și (b) cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Prima obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază că „ recunoaște rolul important al sectorului privat și, în special, al instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistanta și transparenta, astfel încât să servească intereselor consumatorului, și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate...; recomandă ca programele în materie de educație financiară să se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de baza legate de economii, datorii, asigurări și pensii;"

Prin urmare, rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În Rezoluția menționata mai sus, Parlamentul European menționează chiar faptul că „încurajează statele membre să includă educația financiară în programa generală a ciclului primar și secundar elaborată de instituțiile competente, menită să dezvolte competentele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu.

Din aceste extrase reiese că obligația de transparentă a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundata obligația de transparentă cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.

Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul său la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere și pârâtele în cazul particular, să fie la rândul lor la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist.

Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparența de cristal nu trebuie să se transforme într-o transparență de șicana". Clauza criticată care instituie dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare este o clauză clară și precisă care nu presupune cunoștințe de specialitate.

În cauza dedusa judecații, pârâtele au atras atenția asupra faptului că reclamanta este de profesie grefier fiind angajata Tribunalului N. având studii de drept.

În ceea ce privește obligația de a nu stipula clauze abuzive s-a arătat că aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: Textele arătate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuziva sunt:(a) să nu se refere la obiectul principal al contractului(art. 4 pct.6din Legea193/2000)(b) să creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților ca o consecința a lipsei de negociere(c) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe (d) să nu fi fost negociată.

Pârâtele au mai subliniat încă o dată faptul că atât Legea 193/2000, cât și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecința pe care aceste norme o acorda caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulari contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit continut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

În completarea criteriilor, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei 93/13 o listă conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive.

Pârâtele au arătat că în cauza dedusă judecații nu sunt întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca prevederile legale privind modalitatea de stabilire a dobânzii să fie considerate clauze abuzive.

S-a mai arătat că, clauzele cu privire la perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare se asociază cu obiectul principal al contractului.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzei cu privire la perceperea comisionului de administrare nu ne aflam într-o astfel de situație deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.

Plecând de la dispozițiile art. 4 pct. 2 din Directiva 93/13, Legea 193/2000 a prevăzut că„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Aceasta prevedere reprezintă transpunerea art. 4 a Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează:

„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei 93/13 care specifică:

„...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate;...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze...".

Prin urmare, clauzele referitoare la dobânda, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreuna cu marjă de profit (reliefata de o fracțiune din rată dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit de consum.

Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționata de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat în sensul în care „readaptarea legislației naționale, actelor și masurilor normative șl administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei"- par. 22. Din considerentele acestei decizii reiese faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativnormativ, cât și la cel judiciar.

Dacă, în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constanta care face aplicarea art. 4 alin. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în România nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.

Concluzionând ca prevederile referitoare la comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii 193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6:„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Prețul contractului format din dobânda și comisioane este elementul cheie despre care Banca își Informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurentei între banci.

De asemenea, este foarte important de remarcat faptul că dobânda nu a crescut niciodată fata de ceea ce s-a menționat în contractul de credit, variația fiind în permanență legată de evoluția indicelui Libor și în sens descrescător.

În consecința, modalitatea de determinare a prețului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația naționala, cât mai ales prevederile comunitare.

Clauzele cu privire la perceperea comisionului de administrare, clauza cu privire la comisionul de acordare nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților, dezechilibru contrar bunei-credințe.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul Contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar șl obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitata într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul șl dreptul consumatorilor de a primi de îndată o sumă importantă ce urmează a fi achitata într-o perioadă lungă de timp. Totodată trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract ,prin urmare a acordat împrumutatului suma conform contractului astfel că are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații anume aceea de plată a prețului.

Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată remițând suma împrumutata ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamanta prețul format din dobânda și comision cu atât mai mult ca cât procentul în care a stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată fiind unic pe toate perioada desfășurării contractului.

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a dobânzii, pârâtele au arătat ca aceasta a variat exclusiv raportat la Indicele minimal Llbor care a scăzut în permanență.

S-a mai arătat că clauzele referitoare la costul contractului sunt perfect legale fiind negociate și aduse la cunoștința reclamantei.

Anterior încheierii convenției de credit reclamanta s-a prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior ca și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.

Foarte important de precizat este și faptul că cererea de acordare a creditului a fost depusă anterior încheierii contractului. Perioada scursă între cele două momente denota discuțiile care au fost purtate intre părți, respectiv negocierea care a fost dusă de părți în acest interval. La dosar nu apare depusă o contraofertă ceea ce arată că reclamanta a fost de acord nu numai cu dispozițiile cu privire la preț dar și cu celelalte dispoziții.

Acest aspect reiese și din faptul că reclamanta a înțeles să semneze contractul în aceeași zi în care s-a emis oferta de credit, respectiv la data de 11.02.2008. Această ofertă, astfel cum reiese din conținutul înscrisului are un termen de valabilitate 30 de zile și prin urmare nimeni nu a obligat reclamanta să semneze contractul în aceeași zi, semnarea contractului fiind opțiunea acesteia.

În cuprinsul ofertei de credit se rezumă cele mai importate dispoziții contractuale referitoare la preț. Se precizează în mod expres cuantumul comisionului de administrare 0,15% plătibil începând cu scadenta a 13-a, al comisionului de acordare precum și modalitatea de calcul a dobânzii și predictibilitatea variației acesteia în funcție de indicele minimal.

Prin urmare, apare clar că banca a informat clienții anterior încheierii convenției asupra condițiilor contractului, iar aceasta a acceptat prețul înțelegând să semneze contractul în aceeași zi. Contestarea dispozițiilor clare și acceptate în 2008 în acest moment la mai mult de 6 ani de la încheierea convenției apare ca fiind doar o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credința obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.

Nici clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtei de a percepe comision de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preț.

Clauza contractuală prin care a fost reglementata obligația reclamantei la plata comisionului de administrare nu poate fi sancționata de către instanță de judecată fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.

Acest tip de comision este prevăzut și în cuprinsul OUG nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului putându-se cumula cu dobânda atâta timp cât se percepe pentru o finalitate diferită.

Dispozițiile Directivei 2008/48/CEE prevăd posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, definiție reglementată la art. 3 lit g, conform căreia:„ costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv, dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebui să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de consumator"

Dispoziția naționala corespondenta celor de mai sus cuprinsă în OUG nr. 50/2010 prevede:„Art. 36 Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".

Prin urmare, atât timp cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea parată, nu poate fi opusă acesteia nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15% aceleași procent fiind menținut pe toată perioada desfășurării contractului.

Condițiile legale pentru ca intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului fata de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebui eîndeplinite cumulativ.

Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații fata de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.

Nu este acesta cazul în speța de față. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv :1. notificările privind modificările de dobândă conform frecventei prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail) 2. verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamitaților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plaților periodice

3. notificări / somații pentru întârzierea la plata ratelor / polițelor

4. reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continua a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului)

5. Operațiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) - implica încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic

6. Confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia

7. Raportări lunare către BNR privind expunerile din credite

8. Eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori Clientul solicita acest lucru;

9. Eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului

10. Monitorizarea respectării clauzelor contractuale

11. Conform Regulamentului nr. 5/2013, art. 93 -Creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităților cărora le acorda credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit

12. Informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplata a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei. Cf 677.

Totodată, în mod greșit susține reclamanta ca acest comision este perceput în mod neîntemeiat atâta timp cât se percepe o dobândă întrucât activitățile care justifica perceperea celor două costuri sunt diferite, dobânda reprezentând echivalentul lipsei de folosința, comisionul fiind perceput în legătură cu activitățile prestate de banca în legătură cu linia de credit.

Cuantumul comisionul de administrare a fost stabilit în mod clar, de la început, în contract ramând neschimbat pe toate perioada desfășurării convenției, perceperea sa nefiind legată de indici imposibil de verificat.

Reclamanta face o confuzie între rațiunea perceperii dobânzii care reprezintă echivalentul folosinței banilor aspect reglementat actualmente și prin art. 2168 din Codul Civil și motivul pentru care instituția de credit percepe comisioanele ce reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze și care au o legătură inexorabilă cu produsul de credit acordat.

În ceea ce privește comisionul de acordare arată ca acesta face parte din costul total al creditului fiind perceput în mod legal la data acordării creditului, fiind datorat pentru activitățile prestate de către instituția reclamantă anterior încheierii convenției, dintre care: verificarea documentelor solicitantului puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate: verificarea gradului de îndatorare etc. Reclamantei i s-a adus la cunoștința necesitatea achitării acestui cost, plătibil o singură dată iar acesta a acceptat în deplină cunoștința de cauză plata acestuia.

Nu se poate susține că nu se detaliază scopul pentru care a fost perceput acest comision atâta timp cât finalitatea pentru care a fost perceput reiese chiar din denumirea acestuia.

Cu privire la clauza cuprinsă la art. 5.2 din convenția de credit s-a arătat că ea nu a produs niciodată efecte, astfel cum se poate observa din cuprinsul graficului de rambursare singurul comision perceput de banca fiind comisionul de administrare.

La momentul inserării acestei clauze în contract legislația în vigoare nu interzicea astfel de clauze, nefiind niciodată în intenția băncii de a uza de această clauză pentru a crește prețul contractului.

Referitor la penalizările de întârziere, clauza cuprinsă la art. 4.4 dincontract s-a arătat că aceasta stabilește în mod clar, fără trimitere la indici imposibil de verificat cuantumul penalizărilor în cazul în care reclamanta nu își îndeplinește în termen obligațiile contractuale.

Prevederea este exclusă din controlul legislației privind clauzele abuzive atât timp cât reprezintă o componentă a prețului contractului nefiind în măsură să creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților atâta timp cât a fost legat de un caz de neîndeplinire a unei obligații corelative.

Penalizarea aplicată împrumutatului denota însăși din denumirea acesteia că are natura juridică a unei clauze penale instituita pentru a predetermina cuantumul prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a executării cu întârziere a obligației împrumutatului.

În măsura în care această clauză contractuală ar fi anulată banca nu ar mai avea la îndemâna niciun mijloc pentru a obliga reclamanta să-și îndeplinească obligația de plată a ratelor contractului.

S-ar ajunge, în acest scenariu, la o situație în care reclamanta va plăti ratele contractului când va dori, neexistând o predictibilitate a momentului în care aceasta trebuie să-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Nici clauzele cuprinse la art. 8.14 și 8.15 nu sunt abuzive, sens în care pârâtele au arătat că aceste clauze nu pot avea un caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul cod civil (aplicabil spetei conform art. 3 din Legea 71/2011) și Codul de procedura civilă prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul nestatornic nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 C.civ) sau al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești .

Astfel potrivit art. 1025 C.civ. din 1864, „debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului când este căzut în deconfitura, sau când, cu fapta sa, a micșorat siguranțele ce prin contract dăduse creditului sau, ceea ce echivalează cu declararea soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, astfel cum prevede art 8.14 din contractul de credit."

Clauzele invocate ca fiind abuzive nu sunt altceva decât o aplicație specială a articolelor menționate și nu pot fi privite ca abuzive.

Totodată, o clauză contractuală nu poate fi apreciată ca fiind abuzivă, doar pentru ca în fapt s-ar putea imagina o ipoteză excepționala, în care acela, căruia clauza îi recunoaște un anumit drept subiectiv, înțelege să-l exercite cu rea-credința, săvârșind pe această cale un veritabil abuz de drept.

Este de remarcat că prevederile criticate au natura juridică a unui veritabil pact comisoriu de grad patru care operează numai la manifestarea de voința a creditorului, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului sau vreo altă formalitate prealabilă.

Pactele comisorii nu reprezintă, în esență, decât clauze contractuale prin care părțile convin să rezoluționeze/rezilieze contractul fără intervenția judecătorului atunci când debitorul nu executa sau executa în mod necorespunzător și din culpă obligația asumată contractual.

În toate situațiile, însă, indiferent că este vorba despre rezoluțiune/reziliere convenționala sau judiciară, desființarea contractului nu se poate produce decât cu îndeplinirea condițiilor de acțiune ale acestor sancțiuni de drept substanțial, în speța existența unei neexecutări a obligației contractuale, culpa debitorului, chiar și cea mai ușoara și caracterul grav al acestei neexecutări.

Așadar, în toate cazurile de activare a pactelor comisorii, indiferent de grad, este obligatoriu ca debitorul să nu fi executat o obligație contractuală în mod grav, caracterul grav urmând a fi apreciat în caz de nevoie de instanță judecătoreasca investită cu analiza faptei care i se impută debitorului consumator.

În toate cazurile prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive întrucât ele sunt permise de legislația aplicabilă în materie neputând fi considerate de plano abuzive.

Pârâtele au atașat întâmpinării următoarele înscrisuri: delegația avocațiala; notificări cu privire la cesiunea contractului; cererea de acordare a creditului.

La data de 23.03.2015 reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat instanței de judecată să respingă ca nefondate susținerile pârâtelor.

Reclamanta a arătat că susținerile de la pct. I Aspecte prealabile din apărările de fond formulate reprezintă o expunere teoretică a unor elemente teoretice cu privire la încheierea contractelor și cu privire la contractul de credit în general.

Prin urmare, în ansamblul lor, aceste precizări introductive nu reprezintă un răspuns față de critica formulată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Ce se poate reține în favoarea reclamantei din aceste prime precizări este faptul că pârâtele recunosc că un contract de credit, astfel cum este și cazul contractului încheiat de reclamantă, conține clauze preformulate: „contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate[..

În ceea ce privește însă susținerea imediat următoare cum că „însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere”, aceasta este nereală pentru că practica generală a băncilor, chiar și la acest moment, este aceea de a impune toate condițiile unei convenții de credit, iar dacă cel care dorește un credit nu acceptă aceste condiții ca atare, banca refuză încheierea convenției de credit.

Nu există o negociere cu banca pentru că tocmai în ceea ce privește aceste elemente esențiale ale contractului de credit, banca nu acceptă nicio negociere. Prin urmare, teoria potrivit căreia banca negociază elementele esențiale cu consumatorul este lipsită de obiect pentru că, așa cum a fost și în cazul reclamantei, nu a existat nicio negociere.

Reclamanta a dorit achiziționarea unui apartament, locuința sa personală din acest moment, dar pentru a putea face această achiziție, a trebuit să apeleze la un credit ipotecar. Venitul său salarial de la acel moment nu îi permitea accesarea unui credit în lei sau în altă valută decât CHF, astfel că a fost nevoită să apeleze la o bancă care acordă asemenea credite, respectiv la C. E. Ipotecar IFN SA. Negocierea a constat în formularea cererii de credit la data de 20.11.2007 și depunerea unor documente solicitate de bancă, după care, abia la data de 11.02.2008 a fost chemată la bancă pentru a semna contractul.

în condițiile în care pârâtele susțin existența unei negocieri, atunci ele trebuie să facă dovada acestei negocieri, în ce a constat negocierea, care este oferta inițială a băncii, care este solicitarea reclamantei de modificare a clauzelor contractuale, care modificare a fost acceptată de bancă..

Susținerea cu privire la obligația de transparență cum că aceasta „nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate’"’ dovedește tocmai că banca nu are interes ca cel care contractează un împrumut să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la clauzele contractului. Banca nu va atrage niciodată atenția consumatorului cu privire la clauzele care îi sunt defavorabile, ci îi va prezenta doar clauzele care aparent îi sunt favorabile iar cu privire la restul, va păstra tăcerea.

Raportat la cele arătate în cererea de chemare în judecată, reclamanta învederează instanței că susținerile formulate acum de pârâte cu privire la cele două comisioane sunt vădit nefondate.

Din nou pârâtele fac susțineri de ordin teoretic, dar care nu țin cont de realitate, de faptul că, în realitate, toate aceste comisioane nu fac decât să reprezinte o dobândă mascată, o modalitate de percepere a unor sume suplimentare, fără nicio justificare, și care se adaugă la profitul obținut de bancă.

În ceea ce privește apărările privitoare la comisionul de administrare, acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Prin întâmpinarea formulată se încearcă să se prezinte o . activități pe care le-ar face banca în contul acestui comision. Cu toate acestea, aceste activități sunt prezentate generic, fără a se indica care dintre aceste activități sunt efectuate concret, lunar, cu privire la contractul de credit. De altfel, o asemenea detaliere ar fi trebuit să fie realizată în cadrul contractului de credit, să se indice, pentru fiecare operațiune care ar fi realizată lunar cu privire la contractul de credit, care este costul și să se facă astfel un total al costurilor. Or, contractul prevede că acest comision reprezintă 0,15% CHF din nu se știe ce sumă. Prin urmare, reclamanta nu putea cunoaște costurile lunare ale băncii cu privire la contractul de credit, ce face banca pentru acești bani, dacă a făcut și face ceea ce se afirmă acum că ar reprezenta acest comision. Cert este faptul că, din moment ce contractul este lacunar cu privire la acest comision, cu privire la scopul perceperii lui și la cuantumul lui, ne aflăm în fața unei clauze abuzive.

În același timp, din moment ce acest comision de administrare este fixat ca și procent dintr-o anumită sumă, în condițiile în care fiecare contract de credit vizează sume diferite, implicit acest comision de administrare are un cuantum diferit. Dar operațiunile indicate în întâmpinare ca justificând această sumă sunt identice indiferent de valoarea din contract raportat la care se face calculul comisionului. Cu alte cuvinte, pentru aceeași muncă, în funcție de contract, comisionul de administrare este mai mic sau mai mare, în loc să fie același pentru toate contractele. Este așadar evident că această detaliere a unor presupuse activități în realitate nu are nicio legătură cu natura acestui comision de administrare și cu scopul real și ascuns al perceperii lui.

În ceea ce privește comisionul de acordare, de asemenea apărările formulate sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Susțin pârâtele faptul că acest comision de acordare ar fi avut ca scop verificarea documentelor puse la dispoziție de reclamantă și că astfel el ar reprezenta o clauză valabilă, iar nu abuzivă.

Din nou, în contract nu se prevede care este scopul pentru care acest comision a fost perceput, ce ar reprezenta această analiză a documentelor. Precizarea făcută acum de pârâte nu are rolul de a suplini această lipsă din contract. Ceea ce are relevanță juridică este faptul că reclamanta nu a știut, la momentul semnării contractului, care este scopul acestui comision, iar acest comision, ca de altfel și cel de administrare, i-a fost impus de bancă, neavând posibilitatea de a negocia cu privire la cuantumul lui.

În cazul în care ar fi să acceptăm ca fiind corectă această susținere a pârâtelor, cum că acest comision ar reprezenta contravaloarea analizei documentelor, ar fi trebuit ca pârâtele să indice ce documente au fost analizate și să depună un decont justificativ al acestor cheltuieli, cum s-a ajuns ca analiza documentelor să coste suma de 1.516,20 CHF.

La fel ca și în cazul comisionului de administrare, această susținere a pârâtelor este ușor de combătut prin simplul argument că, din moment ce acest comision reprezintă un procent de 2% din valoarea totală a creditului, în cazul în care valoarea totală a unor credite diferite nu este aceeași, implicit și acest procent este mai mare sau mai mic. Dar documentele care trebuie analizate sunt aceleași, nu crește complexitatea documentelor sau a analizei dacă crește valoarea creditului. Din nou, se ajunge la concluzia că, pentru aceeași muncă, costul este diferit în funcție de valoarea fiecărui contract de credit. Prin urmare, este evident că scopul perceperii acestui comision nu este acela al analizei documentelor, ci acela al perceperii unei sume suplimentare, care reprezintă un profit pentru bancă, iar nu o cheltuială.

Argumentul cum că acest comision ar reprezenta verificarea documentelor în vederea acordării creditului este contrazis chiar de mențiunile din contract: art. 5.1, lit. a) prevede că pentru analiza documentelor se percepe un comision de analiză de 100 RON. Prin urmare, contractul nu poate prevedea 2 comisioane având același scop. Din moment ce există deja menționat în mod expres un comision de analiză, comisionul de acordare nu are ca scop analiza documentelor.

Prin urmare, contrar celor susținute prin întâmpinare, cele două comisioane creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care este contrar bunei credințe.

Este important de subliniat și faptul că deși reclamanta nu a beneficiat efectiv de suma ce reprezintă comision de acordare credit, contravaloarea ratelor lunare se raportează inclusiv la acest comision.

În ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 5.2 din convenția de credit, se poate observa faptul că pârâtele nu fac apărări cu privire la această clauză, ci doar susțin că nu și-a produs efectele până în prezent.

Din această formulare, se poate observa că pârâtele admit implicit că această clauză este o clauză abuzivă.

Faptul că această clauză nu și-a produs încă efectele, nu înseamnă că ea nu ar putea în viitor să își producă efectele.

Și cu privire la această clauză, reclamanta și-a menținut motivele indicate în cererea de chemare în judecată.

Vădit nefondate sunt și susținerile cum că reclamanta s-ar fi prezentat „în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit”. Susțin pârâtele faptul că perioada dintre dată depunerii cererii de credit și data acordării creditului denotă existența discuțiilor, negocierea dintre părți, fără să facă dovada deplasărilor pe care reclamanta le-a făcut la sediul pârâtei.

Faptul că între data depunerii cererii de credit și data semnării contractului a trecut mai mult timp, nu denotă existența negocierii, ci doar prelungirea de către funcționarii băncii a acestei perioade, fără ca reclamanta să cunoască motivele pentru care a durat atât de mult încheierea contractului.

La data de 25.03.2015 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a C. E. BANK (ROMANIA) SA, precizând totodată, și capătul 3 de cerere, în sensul că solicită obligarea pârâtei C. E. IPOTECAR IFN SA la restituirea sumei de 1.516,20 CHF încasată cu titlu de comision de acordare conform art. 5.1, lit. b) din Contractul de facilitare de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data încheierii convenției de credit și până la data restituirii efective.

Reclamanta a arătat că formulează această precizare a capătului de cerere motivat de faptul că această pârâtă este cea care a încasat efectiv acest comision de acordare.

În ceea ce privește capătul de cerere nr. 4, privitor la restituirea comisionului de administrare, reclamanta l-a precizat în sensul că solicită obligarea pârâtei C. E. IPOTECAR IFN SA la restituirea sumei de 112,29 CHF încasată cu titlu de comision de administrare lunar conform 5.1, lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculate de la data încasării ei și până la de la data restituirii efective; solicită obligarea pârâtei C. E. BANK NV la restituirea sumei de 3390,89 CHF încasată cu titlu de comision de administrare lunar de la data de 31.03.2009 și până la data de 05.12.2011, conform 5.1, lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/1J.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestor sume calculate de la data încasării lor și până la data restituirii efective; solicită obligarea pârâtei C. E. BANK (ROMÂNIA)S.A. la restituirea sumei de 3705,82 CHF încasată cu titlu de comision de administrare lunar de la data de 05.12.2011 și până la data de 17.11.2014, inclusiv, precum și a sumelor ce vor fi încasate ulterior datei de 17.11.2014, cu titlu de comision de administrare lunar conform 5.1, lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/11.02.2008 și la plata dobânzii legale aferente acestor sume calculate de la data încasării lor și până la de la data restituirii efective.

În temeiul dispozițiilor art. 204, alin. 2, pct. 1 C.proc.civ., reclamanta a înțeles să corecteze greșeala de scriere cuprinsă în capătul de cerere nr. 1 în sensul că articolul din contract corect este art. 4.3 iar nu art.4.4 cum în mod greșit a fost indicat.

La data de 21.05.2015 pârâta C. E. BANK (ROMANIA) a formulat întâmpinare, reluând apărările și susținerile din întâmpinarea anterior depusă la dosarul cauzei.

Instanța a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri, iar paratelor proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei, probe ce au fost administrate.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată din oficiu în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la eliminarea clauzelor, instanța reține că potrivit art. 6. din Legea 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Din dispozițiile legale mai sus citate rezultă așadar că, în cazul în care instanța ar constata caracterul abuziv al clauzelor menționate de reclamantă, ca efect al admiterii celui dintâi capăt de cerere, respectivele clauze ar fi eliminate din contract în virtutea legii, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri de către instanță în acest sens.

Prin urmare, instanța va admite excepția lipsei de interes invocată din oficiu.

Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

La data de 11.02.2008 între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor, și reclamanta C. (fostă Nasoiu) A.-A., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul nr._, prin care pârâta a acordat reclamantei un credit ipotecar pentru achiziționarea unui imobil în valoare de 75.810 CHF, pentru o perioada de 360 de luni . Prin acest contract s-a stabilit în sarcina împrumutatului un comision de acordare în sumă de 1.516,20 CHF(art. 5 .1.lit b) și un comision de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13 a (art. 5.1 lit. c din contract) .În art. 5.2. din contract s-a prevăzut că ”creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”.

În vederea soluționării cauzei de față, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.

În cazul contractului încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Faptul că reclamanta a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluția contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianții, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte.

De altfel, o astfel de interpretare contravine și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Împrejurarea că reclamanta are studii superioare sau cunoștințe de specialitate juridică, nu constituie, în sine, un motiv de a considera că nu are calitatea de consumator și ar fi lipsită de protecția instituită de Legea 193/2000, din moment ce aceasta a acționat în afara activității sale profesionale, respectându-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul că în concret consumatorul a putut înțelege conținutul clauzelor contractului, dată fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În ceea ce privește obligația de informare ce revenea pârâtei, se reține că art.8 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, prevedea că „Înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potențialul debitor”.

În speță pârâta a furnizat reclamantei în data de 11.02 .2008 oferta atașată la fila 129 din prezentul dosar. Prin urmare, reclamanta a luat cunoștință de comisionul de administrare credit și de cel de acordare anterior încheierii contractului, având posibilitatea de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulțumită de condițiile menționate în oferta de credit acordată, aceasta având o valabilitate de 30 de zile calendaristice (faptul că în speță reclamanta a înțeles să accepte oferta în aceeași zi fiind o opțiune a acesteia) .

Prin urmare, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de informare prevăzută de art.8 din Legea nr.190/1999 decât în ceea ce privește comisionul de acordare și cel de administrare .

Însă doar această împrejurare nu imprimă, automat, caracter abuziv celorlalte clauze contestate. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor invocate este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța reține că prevederile contractuale privind dobânda și comisioanele se referă la elemente componente ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa aceste clauze sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, acestea nu ar putea fi supuse controlului privind caracterul abuziv.Trebuie însă observat faptul că nici art.4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație din partea comerciantului), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, instanța reține că în speță nu este incidentă OUG 50/2010, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ și în OUG 50/2010 nu sunt cuprinse dispoziții derogatorii de la principiul neretroactivității legii civile noi, respectiv nu sunt incidente prevederile art.95 din ordonanță. Acesta stabilește că „ Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art.37¹, ale art.66-69 – care nu își găsesc aplicarea în cazul de față”.

Instanța reține că perceperea sumei reprezentând comision de acordare este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Cât timp legiuitorul sancționează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este normal ca la stabilirea sumei percepute creditoarea să se raporteze la valoarea creditului acordat (care reprezintă prestația sa). Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei. Deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, in concret, aceste verificări.

În același sens instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru efectuarea verificărilor menționate, ci dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.

De asemenea, instanța reține că acest comision nu este interzis de art.15 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de către părți. Art.15 prevedea că „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz”. Instanța apreciază că solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, se încadrează în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit, din moment ce această noțiune se referă, evident, la aspectele anterioare acordării creditului, în scopul acordării acestuia.

Analizând clauza prin raportare la Legea 193/2000, instanța constată că aceste prevederi sunt exprimate în termeni clari și inteligibili, de altfel nu este o clauză complexă sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate .

Instanța reține și faptul că în conținutul clauzei se prezintă atât suma finală de plată, cât și modul de calcul al acesteia, prin raportare la valoarea creditului acordat.

În privința comisionului de administrare lunar, instanța reține că, deși OUG 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, din aceleași motive reținute de instanță în cazul comisionului de acordare, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art.36) întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care creditoarea le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în contract, sub aspectul cuantumului, cât și a faptului că se percepe lunar. Instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operațiunile de administrare a contului,ci dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.

Simpla împrejurare că în contractul nr._/11.02.2008 nu se prevede exact faptul că acest comision se calculează la soldul creditului nu face ca această clauză să aibă caracter abuziv, din moment ce comisionul a fost prezentat distinct consumatorului, în graficul de rambursare primit la încheierea contractului de credit, la rubrica „comision”. Astfel, la încheierea contractului consumatorul a putut vedea exact cuantumul sumei percepute lunar de instituția de credit cu acest titlu.Prin urmare, nu se poate susține că acesta s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, întrucât nu ar fi înțeles modul de calcul al acestui comision. Oricum, comisionul era exprimat în sumă totală în grafic și el scădea la fiecare lună, deci era evident că se calcula la soldul creditului – și el prezentat în grafic - ceea ce exclude orice echivoc.

Pentru motivele mai sus expuse, instanța reține că cele două clauze privind comisionul de acordare și administrare nu sunt abuzive, astfel că va respinge cererea de constatare a nulității acestora, precum și, pe cale de consecință, capetele de cerere accesorii având ca obiect restituirea acestor comisioane.

În privința clauzelor privitoare la dobândă, instanța reține că potrivit art.4.1 din contract, „Dobânda creditului va fi dobânda anuală de 5,50% p.a., se va aplica la soldul creditului și se va calcula la un număr de 360 zile pe an, după următoarea formulă: D=SxP%^*NEZ/360 (S-sold, P-procent de dobândă, NEZ-număr efectiv de zile)”.

Prin clauza cuprinsă la art.4.3 din contract s-a prevăzut: „Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 3,5% p.a. Cotația LIBOR 6M este cea de la 31 decembrie din fiecare an și se aplică începând cu 1 ianuarie și până la 30 iunie anul următor, iar cotația de la 30 iunie se aplică începând cu 1 iulie și până la 31 decembrie din același an. Creditorul va înștiința împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afișare la sediile Mandatarului Creditorului C. E. Bank (România) SA sau pe site ul C. E. Bank, la momentul intrării în vigoare. În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda și orice alte sume datorate, Creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă. Noul nivel al dobânzii se aplică la soldul curent al Creditului existent la data modificării. împrumutatul va obține, la cerere, graficul de rambursare la zi, în cazul în care dobânda aplicată Creditului se majorează”.

Din interpretarea clauzelor menționate, rezultă că dobânda contractuală a fost fixă în primul an de contract, după aceea ea putând fi modificată. Această modificare însă, din modul de redactare a clauzei, apare ca fiind lăsată însă la latitudinea creditoarei, din moment ce aceasta are dreptul, dar nu și obligația, de a modifica dobânda în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 3,5% p.a. Aceasta înseamnă că în cazul în care indicele scade, creditoarea poate, conform aceste prevederi contractuale, să nu opereze și scăderea dobânzii din contract.

Art.1 alin.1 din Legea 193/2000 prevede că „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Instanța a avut în vedere faptul că, în oferta de credit prezentată consumatorului în aceeași zi în care s-a și încheiat contractul de credit, consumatorului i s-a prezentat un alt mecanism de determinare a dobânzii, prevăzându-se „rata dobânzii este fixă timp de un an. Ulterior rata dobânzii este variabilă, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 3,50% p.a.”

Prin urmare, în oferta de creditare se prezenta consumatorului o prevedere din care rezulta că dobânda are caracter variabil, în funcție de indicele LIBOR 6M, creditoarea fiind nu doar îndreptățită, dar și obligată să revizuiască dobânda în funcție de acest indice. Aceasta înseamnă că dobânda contractuală este ajustată automat, atunci când indicele LIBOR 6M înregistrează modificări.

Însă în contractul de credit clauza este prezentată diferit, în sensul reținut anterior, al existenței dreptului, dar nu și a obligației creditoarei, de a modifica dobânda în funcție de indicele de referință. Prin urmare, deși indicele de referință scade, creditoarea are dreptul să nu scadă dobânda contractuală, scăderea sau nu a dobânzii contractuale fiind, prin urmare, lăsată la discreția creditoarei.

Ca atare, prin raportare la condițiile referitoare la dobândă aduse la cunoștință consumatorului prin oferta de creditare, care erau de natură a crea consumatorului o anumită reprezentare mentală asupra mecanismului dobânzii, clauza din contract referitoare la același aspect – dar care are conținut și efecte diferite față de cele din ofertă - nu respectă obligația instituită de art.1 alin.1 din Legea 193/2000 și nici exigențele art.4 alin.6 din același act normativ. De asemenea, instanța apreciază că prin clauza astfel formulată în contract se creează un dezechilibru contractual semnificativ, contrar exigențelor bunei-credințe, consumatorul fiind într-o poziție evident defavorizată, chiar cu privire la obligația principală ce-i revine din contract, dobânda.

În ceea ce privește celelalte prevederi cuprinse în art.4.3 din contract, se reține că lit.a din anexa la Legea 193/2000 prevede că „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia”.

Instanța reține că în speță clauzele care prevăd că dobânda este variabilă sunt exprimate clar, înțelegerea lor nepresupunând cunoștințe de specialitate. De asemenea, instanța apreciază că sunt explicate în mod detaliat mecanismele de determinare a dobânzii curente, aplicarea diferențiată a unor dobânzi fiind prezentată distinct și motivată de împrejurări clar identificate, oferind reclamantei suficiente informații pentru ca aceasta să aibă reprezentarea modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

Prin urmare, instanța va constata doar nulitatea parțială a clauzei, respectiv numai a mențiunii conform căreia creditorul „va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel”.

În speță s-a invocat și caracterul abuziv al clauzelor care permit instituției de credit declararea scadenței anticipate a creditului pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de consumator prin contract, respectiv art.8.14 și 8.15.

Prin art.8.14 s-a stabilit că „Împrumutatul/codebitorul renunță la beneficiul termenului. În consecință, CEI își rezervă dreptul de a declara creditul scadent înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului față de CEI în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor, la termenele și în condițiile prevăzute în prezentul contract. CEI poate cere împrumutatului, conform prezentului contract, întreaga sumă datorată, debitându-i toate conturile pentru recuperarea creanțelor sale și va proceda la executarea garanțiilor.” Art.8.15 prevede că „Neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorilor față de creditor, la termenele și în condițiile prezentului contract constituie caz de culpă. La apariția oricărui caz de culpă creditorul va declara toate obligațiile ce decurg din prezentul contract scadente și exigibile, trecând la executarea silită a garanțiilor”.

Instanța reține însă că aceste clauze au fost clar prevăzute în contract, în termeni expliciți, de care consumatorul a putut lua cunoștință la încheierea contractului. Niciunul dintre actele normative invocate de acesta ca temei al acțiunii de față și care au incidență în speță nu interzic prevederea unei astfel de clauze în contract și nici nu stabilesc caracterul ei abuziv.

Clauza arătată se coroborează cu celelalte clauze contractuale, în care se stabilesc în mod exact obligațiile pe care le are împrumutatul, iar clauza se activează numai în cazul culpei contractuale. Prin urmare, nu se poate reține că această clauză ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, instanța nu va constata nulitatea acestor clauze contestate în cauza de față.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 5.2. din contract, instanța apreciază că o astfel de clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui cuantumul comisioanelor, fără ca noul cuantum să fie negociat cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractele supuse analizei este acela al „ politicii de creditare” fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea nivelului costurilor este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce,valoarea comisioanelor va fi mărită.

Instanța apreciază că motivul ”politica de creditare” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului arătat anterior, ca, în urma revizuirii valorii costurilor, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul încheiat de părți, astfel că se constată de către instanță caracterul abuziv al clauzei anterior menționată.

Față de cele expuse anterior, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate și potrivit dispozitiilor art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000,instanța va constata nulitatea absolută a contractului în ceea ce privește clauzele mai sus menționate, care,în temeiul art. 6 din Legea nr.193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.

Prin urmare, instanța va admite în parte cererea, va constata nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.2 din contractul nr._/11.02.2008, privind posibilitatea băncii de a revizui comisioanele în funcție de politica sa de creditare, precum și nulitatea parțială a clauzei de la art. 4.3., respectiv a prevederii conform căreia creditorul „va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel”.

Instanța va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, constatând că nu s-a făcut dovada acestora, în condițiile în care înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fi luate în considerare conform art. 394 al. 3 Cprciv.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâte, având în vedere soluția ce va fi pronunțată și dispozițiile art. 453 al.2 Cprciv,acestea sunt îndreptățite,pentru capetele de cerere respinse, la acordarea sumei de 2500 lei reprezentând onorariu de avocat pentru care s-a emis factura nr. 15-238/13.03.2015. Deși factura s-a emis pentru suma totală de 6600,77 lei, acest onorariu a fost redus la suma de 3800 lei în temeiul art. 451 al.2 Cprciv, având în vedere munca îndeplinită de avocat, care doar a formulat întâmpinarea și s-a prezentat la trei termene de judecată. Așadar, onorariul la care sunt îndreptățite pârâtele a fost calculat în raport de suma de 3800 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția lipsei de interes invocată din oficiu în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la eliminarea clauzelor.

Admite în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta C. A.-A., CNP_,domiciliată în jud. N., loc. PIATRA NEMȚ, ., nr. 61, ., . cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/2004, C. E. Bank NV, cu sediul în Karspeldreef 6A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda prin C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, . și C. E. Bank (Romania) SA cu sediul în București, ., clădirea Anchor Piaza, sector 6, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/1993, toate cu sediul ales în București,la SCA Eversheds L. &G., Calea Victoriei nr. 145, V. Center, etaj 9, sector 1.

Constată nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.2 din contractul nr._/11.02.2008, privind posibilitatea băncii de a revizui comisioanele în funcție de politica sa de creditare, precum și nulitatea parțială a clauzei de la art. 4.3. din același contract, respectiv doar în ceea ce privește prevederea conform căreia creditorul „va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel”.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la eliminarea clauzelor, ca lipsit de interes.

Respinge celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică astăzi 2.07.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

RED.AG/Thred.JA

7 ex/24.07.2015

← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 4378/2015....		Contestaţie la executare. Sentința nr. 5449/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Sentința nr. 4277/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 4377/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 4379/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 4378/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 5449/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Sentința nr. 5455/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5467/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 5456/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI