Ordin de protecţie. Sentința nr. 1261/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1261/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 1261/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR VI BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1261
ȘEDINȚA DE CAMERĂ DE CONSILIU DIN DATA DE 17.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: T. F. A.
GREFIER: B. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București – a fost reprezentat de procuror R. A.
Pe rol se află pronunțarea în cauza civilă având ca obiect ordin de protecție, privind pe reclamanta O. Tudorița în contradictoriu cu pârâtul M. V..
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința de cameră de consiliu din data de 16.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17.02.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea formulată la data de 27.01.2015 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._, reclamanta O. Tudorița în contradictoriu cu pârâtul M. V., a solicitat instanței să dispună emiterea unui ordin de protecție constând în: evacuarea temporară a pârâtului din locuință; obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime de 500 m față de reclamantă; obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime de 500 m față de copiii reclamantei sau față de alte rude ale acesteia; obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime de 500 m față de reședința, față de locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate, respectiv adresa din .-Broșteni, .. 12, județul Teleorman, precum și adresa din București, ., ., .; interdicția pentru pârât de a se deplasa în anumită localități sau zone determinate pe care victima le frecventează periodic, respectiv comuna Olteni, . Teleorman și . Teleorman; interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul M. V. este concubinul său. Reclamanta a precizat că pârâtul o bătea, o amenința cu moartea, îi adresa injurii în propria casă, ultima bătaie având loc în data de 12.12.2014, când a fost nevoită să plece din propria casă. De asemenea, reclamanta a menționat că asupra sa s-au produs foarte multe acte de violență fizică, psihică și amenințări. Reclamanta a mai arătat următoarele: a mai formulat o plângere împotriva pârâtului; nu a primit îngrijiri în vreun centru medical; nu deține un certificat medico-legal, medical sau alte documente medicale; nu există martori la faptele descrise.
În susținerea cererii, reclamanta a anexat, în copie, următoarele înscrisuri: o cerere de chemare în judecată, sentința civilă nr. 1147/23.05.2003, contract de vânzare-cumpărare, notificare de evacuare, plângere penală.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii privind emiterea unui ordin de protecție ca neîntemeiată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că între el și reclamantă există o relație de concubinaj de aproximativ 13 ani și jumătate. Pârâtul a precizat că la începutul relației, atât el, cât și reclamanta dețineau câte un imobil, bun propriu, iar după discuțiile purtate, de comun acord, au hotărât să înstrăineze ambele imobile în vederea achiziționării unei alte case pentru a conviețui ca o familie. Astfel, pârâtul a menționat că această hotărâre s-a materializat doar în sensul înstrăinării numai a imobilului său, reclamanta răzgândindu-se între timp. În ceea ce privește banii rezultați din vânzarea imobilului, proprietatea sa, pârâtul a precizat că aceștia au fost folosiți împreună cu reclamanta. În ciuda faptului că a încercat să creeze o stare familială între părți, pârâtul a arătat că acest lucru nu a fost posibil întrucât reclamanta este o persoană care consumă băuturi alcoolice în fiecare zi, această problemă a pârâtei datând din momentul în care s-au cunoscut. În acest sens, pârâtul a menționat că reclamanta a fost internată în două rânduri într-o unitate spitalicească din cauza problemelor pe care le-a avut cu alcoolul, însă aceste internări au rămas fără efect, cu atât mai mult cu cât într-una din aceste internări fiica cea mare a reclamantei și-a luat angajamentul ca mama ei să fie externată. Pârâtul a precizat că reclamanta are doi copii dintr-o căsnicie anterioară, respectiv două fete, cea mare în vârstă de aproximativ 30 de ani, iar cea mică în vârstă de aproximativ 26 de ani, iar din motive pe care nu le cunoaște, fiica cea mare s-a opus în permanență relației părților. Pârâtul a mai arătat următoarele: nu a exercitat agresiuni fizice asupra reclamantei, ci dimpotrivă a încercat să o ajute pe aceasta în problemele pe care le are chiar și în prezent; își dorește ca reclamanta să revină în locuință; reclamanta a părăsit imobilul în care locuiau împreună în data de 16.12.2014, iar ulterior acestei plecări a încercat să o caute în repetate rânduri; reclamanta l-a contactat telefonic dorind să afle dacă se mai află în locuință, ocazie cu care a insistat să se întoarcă în locuință; este adevărat că între părți au existat poate agresiuni verbale, precum și diferite neînțelegeri, firești după o perioadă atât de lungă de concubinaj, însă acestea nu sunt de natură să conducă la necesitarea emiterii unui ordin de protecție. Pârâtul a precizat că reclamanta face simple afirmații fără a proba aceste aspecte în nici un fel și, chiar în cererea de chemare în judecată, afirmă că nu are documente care să facă dovada presupuselor agresiuni fizice și nici eventuali martori care să confirme sau să infirme cele afirmate.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C.proc.civ.
În dovedirea întâmpinării, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale.
La termenul din 09.02.2015, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba testimonială, iar pentru pârât proba testimonială.
Analizând probele administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, părțile se află într-o relație de concubinaj de mai mulți ani, astfel cum rezultă din susținerile acestora. Până la mijlocul lunii decembrie 2014, când reclamanta a părăsit imobilul, aceștia au locuit împreună în imobilul proprietate personală a reclamantei situat în București, ., ., sector 6, împrejurare precizată de ambele părți.
Pe durata concubinajului, între cele două părți au existat neînțelegeri și violențe verbale, generate în opinia reclamantei de faptul că pârâtul era un om violent, iar în opinia pârâtului de faptul că reclamanta consumă băuturi alcoolice.
În drept, instanța reține dispozițiilor art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, potrivit cărora „(1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;
c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;
e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic;
f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;
h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora."
De asemenea, dispozițiile art. 3 din același act normativ definesc noțiunea de violența în familie ca reprezentând orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu, sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate, iar dispozițiile art. 4 din același act normativ enumeră formele în care se poate manifesta violența în familie.
Din probele administrate nu rezultă că reclamanta sau celelalte persoane pentru care a solicitat emiterea ordinului de protecție s-ar afla într-una din situațiile prevăzute de art. 23 din Legea 217/2003, reclamanta nefăcând dovada celor menționate în cererea de chemare în judecată, deși potrivit dispozițiilor art. 249 C.proc.civ. aceasta avea sarcina probei.
Astfel, susținerile sale privitoare la violențele fizice exercitate de către pârât, care s-ar fi săvârșit zilnic și s-ar fi manifestat prin amenințări cu cuțitul, strângeri de gât, lovituri cu cureaua, cu pumnii, cu picioarele, cu scaunele, ultima dintre ele fiind exercitată pe data de 12.12.2014, nu sunt susținute de probele administrate în cauză.
Martora S. I. a declarat că a văzut-o pe reclamantă vânătă de două ori în anul 2014, însă nu a vorbit cu aceasta pentru a o întreba de ce are acele vânătăi. Totuși, crede că din cauza pârâtului, care este recalcitrant. Față de faptul că aceasta este o simplă supoziție a martorei instanța apreciază că nu are forța probantă suficientă pentru a dovedi exercitarea violențelor de către pârât asupra reclamantei. Instanța reține din declarația martorei că pârâtul este o fire mai violentă și recalcitrantă și din această cauză are conflicte cu vecinii săi, unul dintre conflicte fiind chiar cu soțul martorei, iar un altul cu un vecin care a formulat împotriva pârâtului o plângere penală, în curs de soluționare, din cauza comportamentului său. Cu toate acestea, instanța reține că acest comportament al pârâtului în raport cu vecinii săi nu este de natură să conducă singur la concluzia că există un pericol concret și actual în ceea ce privește viața, integritatea fizică ori psihică sau libertatea reclamantei. Nici declarația martorei potrivit căreia pârâtul urla la reclamantă atunci când aceasta stătea de vorbă cu vecinii nu este aptă a releva un pericol concret relativ la viața, integritatea fizică ori psihică sau libertatea reclamantei care să impună emiterea unui ordin de protecție și pe cale de consecință restrângerea libertății de mișcare a pârâtului.
Instanța reține că nici susținerile reclamantei cu privire la faptul că a formulat împotriva pârâtului plângere penală pentru amenințare și lovire și că ar fi solicitat evacuarea pârâtului din imobilul în care au locuit împreună nu sunt dovedite, înscrisurile depuse în aceste sens neavând niciun număr sau dată de înregistrare de la organele sau instituțiile la care au fost depuse (f. 12-17).
Nici afirmațiile reclamantei cu privire la episodul în care după plecarea sa la Teleorman la fiica sa pârâtul ar fi venit acolo și prin violență ar fi intrat în curtea casei fiicei, cerându-i să se întoarcă la București, motiv pentru care a fost nevoie să intervină poliția pentru a rezolva situația, nu sunt în totalitate dovedite; în concret nu sunt dovedite violențe pretins exercitate de pârât, din adresa Inspectoratului de Poliție al Județului Teleorman (f. ) rezultând că sesizarea făcută de numita Ș. M., fiica reclamantei, a avut ca obiect pătrunderea fără drept a pârâtului în curtea locuinței sale, cu scopul de a avea o discuție cu mama sa, reclamanta în cauză, și nu sesizarea cu privire la exercitarea de violențe.
Din dispozițiile legale anterior precizate rezultă că ordinul de protecție este o modalitate de protejare a victimelor violenței în familie ce poate fi dispusă în regim de urgență pentru a înlătura de îndată expunerea la acțiuni violente, art. 23 din Legea 217/2003 prevăzând în acest sens trei condiții pentru emiterea acestuia, respectiv: constatarea comiterii unui act de violență, actul de violență să producă sau să fie apt a produce un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate și actul să fie unul de violență în familie, în sensul în care este comis de un membru de familie al victimei, în accepțiunea extinsă prevăzută de art. 5 din Legea 217/2003.
Față de situația de fapt reținută, instanța apreciază că emiterea unui ordin de protecție în prezenta cauză ar constitui o ingerință în dreptul libertății de mișcare a pârâtului care ar fi justificată numai în măsura în care ar fi absolut necesară, în sensul în care ar corespunde unei nevoi imperioase și ar fi proporțională cu scopul urmărit, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. În plus, prin emiterea unui ordin de protecție în lipsa unui pericol real, concret și actual s-ar ajunge la o încălcare a echilibrului just între dreptul pârâtului la libertate de mișcare și dreptul reclamantei la integritate fizică și psihică.
Instanța reține că emiterea ordinului de protecție are ca scop protejarea victimei împotriva unei agresiuni concrete, recente, or, față de împrejurarea că reclamanta nu făcut dovada nici a existenței unor violențe fizice, psihice sau verbale concrete și recente exercitate de către pârât împotriva sa ori a celorlalte persoane față de care se solicită păstrarea unei distanțe, reținând și faptul că pericolul invocat de reclamantă nu a fost dovedit ca fiind un pericol real, actual și concret, instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru emiterea unui ordin de protecție de natură a justifica restrângerea libertății de mișcare a pârâtului, motiv pentru care va respinge cererea, ca neîntemeiată.
În temeiul art.2 alin. 1 pct. 1 lit. m din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică încheiat între Ministerul Justiției și UNBR, va dispune avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului avocatului din oficiu în cuantum de 200 de lei.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța, în baza art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantei, o va obliga pe aceasta la plata în favoarea pârâtului a sumei de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial, astfel cum rezultă din chitanța nr. 5 din data de 05.02.2015 (f. 30).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de reclamanta O. Tudorița, cu domiciliul ales în comuna Olteni, . Teleorman, la familia preotului Ș. C., în contradictoriu cu pârâtul M. V., cu domiciliul ales în ., ., . B. – la Z. V., ca neîntemeiată.
În temeiul art. 2 alin. 1 pct. 1 lit. m din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică încheiat între Ministerul Justiției și UNBR, dispune avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului avocatului din oficiu în cuantum de 200 lei.
Obligă reclamanta la plata către pârât a sumei de 200 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 3 zile de la pronunțare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
T. F. A. B. R.
Red.TFA/5ex./19.02.2015
| ← Ordin de protecţie. Sentința nr. 1212/2015. Judecătoria... | Ordin de protecţie. Sentința nr. 1180/2015. Judecătoria... → |
|---|
