Obligaţie de a face. Sentința nr. 3905/2016. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Sentința nr. 3905/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 09-05-2016 în dosarul nr. 3905/2016

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 6 BUCUREȘTI

......

Sentința civilă nr. 3905

Ședința publică de la 09 Mai 2016

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE A. C. D.

GREFIER B.-R. I.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții A. C., A. F. în contradictoriu cu pârâta C. E. I. I. SA, având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive.

La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, se prezintă pârâta, prin reprezentant convențional F. S., lipsind reclamanții.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:

Se constată că reclamanții au depus o cerere de judecare în lipsă și înscrisuri.

Instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea reclamanților să se prezinte.

La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare, se prezintă pârâta, prin reprezentant convențional F. S., lipsind reclamanții.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:

Se constată că reclamanții au depus o cerere de judecare în lipsă și înscrisuri.

Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale, având în vedere capătul doi de cerere.

Reprezentanta pârâtei arată că cererea este evaluabilă în bani și se încadrează la art. 94 Cod de procedură civilă. Menționează că având în vedere că valoarea pretenției nu este precizată, nu se poate stabili competența.

Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale.

INSTANȚA

Deliberând asupra prezentei cauze instanța constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu V., la data de 6.11.2015, sub nr._, reclamanții A. C. și A. F., în contradictoriu cu pârâta C. E. I. I. SA, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar înserată la art.II pct.2.4. din Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._/ 23.04.2008 și să dispună eliminarea acesteia; să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF- L. la momentul semnării contractului, pe toată perioada de derulare a contractului; denominarea plăților în moneda națională, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională. Totodată, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei constatată abuzivă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii în fapt reclamanții au învederat instanței faptul că între părți a fost încheiat Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._/23.04.2008, creditul fiind ipotecar, contract în baza căruia reclamanții au împrumutat suma de 244.059 CFIF, destinația creditului fiind achiziție imobil. Durata creditului a fost de 336 luni, calculată de la data primei trageri din credit, cu o dobândă anuală de 5,5% pe an. Au arătat reclamanții că la momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, precum și la capacitatea reclamanților de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, au apreciat că, contractarea unui credit în CHF, se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului. Au susținut reclamanții că s-a dovedit însă că creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională, cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF, au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incubau în sarcina reclamanților obligații în opinia lor vădit disproporționale față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a contracta.

În aceste condiții, având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, reclamanții au învederat instanței faptul că este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis, a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, reglementată de art.18 din OG nr.21/1992 și implicit cu privire la implicațiile îndatoririi și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din OG nr.50/2010. În acest sens au făcut trimitere și la dispozițiile art.57.

Reclamanții au mai considerat că aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor, care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, reclamanții au considerat că respectiva clauză de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Totodată, au apreciat reclamanții că, caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că, obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. În aceste condiții, având în vedere obligația de transparență contractuală, instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

S-a mai apreciat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper- valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că, CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze, din punct de vedere juridic, un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Astfel, în ceea ce îi privește, reclamanții au arătat că s-au obligat să returneze creditul contractat, la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată (1,7-2,2), însă, pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat, cu consecințe grave asupra capacității acestora de a iși îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. În acest sens reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 193/2000, apreciind că, în temeiul acestei reglementări legale, clauză de risc valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât reclamanții, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit. În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauză de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea unui avantaj economic vădit disproporțional băncii.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF- L. la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, aceștia din urmă au considerat că, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF- leu la momentul semnării contractului, astfel încât, să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Prin raportare la natura contractului de credit, respectiv aceea de contract comutativ, reclamanții au considerat că stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților, prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra reclamanților a riscului generat de hipervalorizarea CHF, hipervalorizare ce constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar, care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. În acest sens reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile art.75 coroborat cu art.76 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului și la Norma BNR nr.17/2003, precum și la prevederile art.969 Cod Civil, conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând limita sau înlătura această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, aparand ca o soluție justă și echitabilă, ce materializează aplicarea acestui principiu, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanții apreciind că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, care odată cu . Noului Cod Civil, beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică. În acest sens au mai făcut trimitere la decizia nr.21/1994 pronunțată de ÎCCJ.

În continuare, reclamanții au arătat că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice. De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor a fost imprevizibilă, reclamanții neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hiper- valorizarea CHF, deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia, iar în contextul actual, nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În fine, cu privire la capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților susțin reclamanții că potrivit regulamentului valutar, care prevede obligativitatea efectuării plăților, între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii în moneda națională, reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile art.3 alin.1 din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, precizând totodată că achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr.2 a Regulamentului valutar, astfel că, se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională. De asemenea, efectuarea plăților în valută, implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF, cu consecința împovărării consumatorului. Având în vedere acest aspect, au apreciat că denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale, precum și a principiului echității.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, republicată în 2012, OUG nr.50/2010, Legea nr.296/2005 privind Codul Consumului, Norma BNR nr. 17/2003, Regulamentul nr.4/2005- privind regimul valutar, Codul Civil.

În susținerea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: contract de facilitate credit și garanție nr._/23.04.2008, Condiții generale de creditare, Plan de rambursare credit nr._/11.07.2012 (filele 13-52).

Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.12.2015, pârâta C. E. I. I. SA a solicitat instanței să respingă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți. Totodată, a solicitat instanței să admită, în principal, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Râmnicu V. și, pe cale de consecință, să decline cauza Judecătoriei Sector 6 București. În subsidiar, după stabilirea instanței competente din punct de vedere teritorial, s-a solicitat instanței să admită excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru neprecizarea obiectului cererii; excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care a fost reglementată obligația restituirii împrumutului în monedă în care a fost acordat creditul, respectiv CHF și să respingă acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil.

În plus, pârâta a solicitat instanței să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale respingeți cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă; să admită excepția lipsei de interes și, pe cale de consecință, să respingă cererea de chemare în judecată, ca fiind lipsită de interes, precum și respingerea cererii ca nefondată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepția nulității cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți, pârâta a înțeles să o întemeieze pe dispozițiile art. 195, art. 196 Cod procedură civilă și art. 2.4 din Contract, dispoziții în temeiul cărora trebuie precizat obiectul cererii, în cauză pârâta apreciind că nu există nicio identificare expresă sau implicită a clauzelor pe care înțeleg să le conteste reclamanții, iar în ceea ce privește capătul 4 al cererii privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor constatate abuzive, nu este indicat cuantumul acestora. Astfel, având în vedere obligația impusă de către legiuitor reclamanților de a-și preciza obiectul cererii, precum și impactul pe care îl are acesta asupra stabilirii instanței competente material, a apreciat că se impune anularea prezentei cereri de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 196 alin. (1) C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligația restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF, pârâta a apreciat că nu există o consacrare legală a teoriei impreviziunii, și, pe cale de consecință, nu sunt aplicate prevederile Noului Cod Civil. În acest sens, a considerat că inadmisibilitatea capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-RON rezultă din faptul că textele legale prevăzute de Noul Cod Civil, care reglementează excepțiile de la principiul forței obligatorii a contractelor, respectiv prevederile art. 1.271 cod civil ce definesc impreviziunea contractuală, nu sunt incidente în speță, motivat de faptul că prezentul Contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Noului Cod Civil. În acest sens a făcut trimitere la prevederile art. 107 din Legea nr. 71/2011, privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil

Astfel, pârâta a apreciat că, în contextul în care Contractul, ale cărui clauze contractuale contestate, care prevăd obligația restituirii împrumutului în suma remisă, a fost încheiat în data de 23.04.2008, dispozițiile Noului Cod Civil, care devin aplicabile începând cu data de 01.10.2011 nu sunt incidente în cauză. Tot în acest sens a considerat că prevederile legale care ar permite intervenția instanței de judecata în vederea adaptării Contractului și redistribuirii între părți a pierderilor și beneficiilor, ca urmare a schimbării împrejurărilor inițial avute în vedere de părți, devin incidente numai pentru contractele încheiate sub imperiul Noului Cod Civil. Prin urmare, a opinat că susținerile reclamanților cu privire la pretinsa schimbare a împrejurărilor avute în vedere de părți la momentul încheierii Contractului, respectiv cu privire la modificarea cursului de schimb valutar dintre cele două monede de referință, respectiv CHF-RON, nu se pot întemeia pe dispozițiile ce reglementează impreviziunea contractuală în Noul Cod Civil, întrucât ar înfrânge principiul neretroactivității legii civile.

Nefiind reglementată teoria impreviziunii sub imperiul Vechiului Cod Civil, a considerat parata că nu se poate admitea aplicarea unor prevederi legale inexistente la momentul realizării acordului de voință, fără a se înfrânge principiul statuat de dispozițiile art. 15 alin (2) din Constituția, mai ales că în practică s-a stabilit că teoria impreviziunii se aplică numai contractelor bilaterale sau sinalagmatice, numai în ipoteza în care se poate face vorbire despre existența unor obligații reciproce, se poate aprecia măsura în care acestea au devenit deosebit de oneroase pentru una dintre părți, însă contractul din cauză fiind un contract de împrumut, înseamnă că o condiție esențială pentru însăși încheierea acestuia o reprezintă remiterea în totalitate a sumei de bani de către împrumutător. Pe cale de consecință a considerat că toate aceste obligații fiind esențialmente generate în temeiul unui contract de împrumut, nu se poate pune problema aplicării teoriei impreviziunii, deoarece Banca, în calitate de împrumutător, nu are nicio obligație față de reclamanți pentru a se putea analiza o eventuală disproporție.

Mai mult, pârâta a învederat că însăși îndeplinirea obligației reclamanților de remitere a banilor a constituit o condiție de valabilitate a Contractului, în lipsa acesteia neputându-ne afla în prezența unui contract de împrumut sau măcar a unei promisiuni de împrumut. Prin urmare, dată fiind natura esențialmente unilaterală a contractului, a apreciat că în cauză nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii, nefiind în prezența unor obligații reciproce a părților, ci numai ale uneia dintre părți, respectiv a împrumutaților ce au obligația de a restitui sumele primite, conform Contractului.

Mai mult, pârâta a considerat că, în cauză, condițiile impreviziunii nu sunt îndeplinite. În acest sens a arătat că schimbarea împrejurărilor de la momentul încheierii Contractului, respectiv cele privind variațiile cursului valutar dintre cele două monede, a intervenit în perioada imediat următoare contractării împrumutului. Astfel, în măsura în care ar fi existat o schimbare esențială a condițiilor avute în vedere la momentul încheierii Contractului, a apreciat că o eventuală adaptare a prevederilor contractuale ar fi trebuit să fie solicitată la momentul apariției acelor schimbări, iar nu după o perioadă de 7 ani de la data semnării Contractului, respectiv 6 ani de la data apariției pretinselor schimbări care ar fi putut genera dezechilibrul contractual.

Mai mult, pârâta a considerat că inadmisibilitatea solicitării de denominare și de convertire a obiectului împrumutului în moneda națională rezultă și din faptul că, în temeiul principiului nominalismului instituit de însuși legiuitorul, în cazul contractelor de împrumut, debitorul are obligația de a restitui la scadentă bunuri de aceeași valoare, de aceeași natură și în aceeași cantitate. Or, în contextul în care, chiar legiuitorul a instituit acest principiu fundamental, aplicarea de către Banca a acestuia în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii a considerat că nu reprezintă o impunere abuzivă a propriei voințe, ci respectarea unor prevederi legale.

Prin urmare, pârâta a considerat că principiul nominalismului, care este tradițional în cadrul contractelor de împrumut și care se reflectă în anumite clauze contractuale, nu poate fi cenzurat pe cale judecătorească, ci doar pe cale legală, iar, până în prezent, nu a fost adoptat un cadru legal de reglementare corespunzător care să fie aplicabil în prezența speță. Totodată, pârâta a fost de părere că inadmisibilitatea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar și înghețarea cursului CHF-RON la valoarea de la momentul semnării Contractului rezultă și din natura obligației principale a debitorului, respectiv aceea de restituire la scadentă a ratelor împrumutului în aceiași monedă în care a fost acordată. Astfel, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Sub acest aspect, a arătat că această obligație de restituire a lucrurilor împrumutate în aceiași cantitate și calitate este consecința firească a contractării unui Contract de împrumut, obligație esențială a celui împrumutat.

În cauză, pârâta a arătat că reclamanții au încasat suma împrumutată în moneda CHF, iar obligația restituirii la scadentă a ratelor în aceeași monedă este perfect legală, fiind în acord cu prevederile art. 1.584 și art. 1.578 Cod Civil. Mai departe a arătat parata că reclamanți prin cererea formulată, în sensul denominării plăților ratelor scadente în RON, la cursul valutar de la data semnării Contractului, se tinde la însăși încălcarea principiului legal al nominalismului. În speță nefiind vorba despre cenzurarea unei clauze cu caracter abuziv, ci de însăși aplicarea/încălcarea prevederilor Codului civil în materia contractului de împrumut.

Mai departe pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 1247 alin. (1) din Noul Cod Civil nulitatea absolută este aceea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, deci a unei norme imperative de ordine publică. A mai arătat că, în cauză, interesul ocrotit ce se cere a fi protejat este unul de ordine privată, personal al consumatorului, și nu unul de ordine publică, sens în care a invocat dispozițiile art. 1252 Noul Cod civil, în temeiul cărora legea instituie o prezumție de nulitate relativă în cazul în care natura nulității nu este determinată ori nu rezultă în mod neîndoielnic din lege. Această prezumție, deși a fost instituită prin . N.C.C, opera și în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, fiind susținută de către practica judiciară și literatura de specialitate. Prezumția în discuție este aplicabilă și în cazul dispozițiilor art. 6 alin (1) din Directiva 93/13/CEE și a art. 6 din Legea 193/2000, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului.

În aceste condiții, a apreciat parata că, față de interesul ocrotit și lipsa unei nulități exprese, că nulitatea ce se cere a fi constatată nu ar putea fi decât nulitatea relativă, întrucât în niciunul din textele de mai sus legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute în mod expres. Mai departe, cu privire la viciul de consimțământ invocat de reclamanți, sancționat cu nulitatea relativă, pe cale de consecință, prescriptibil în termen de 3 ani de la momentul încheierii contractului conform prevederilor art. 3 coroborate cu art. 9 alin. (2) din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În aceste condiții, pârâta a apreciat că interesul protejat de normele în vigoare, respectiv Directiva 93/13/CEE și Legea 193/2000, e unul de ordin privat, personal și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestora este nulitatea relativă.

Prin urmare, în raport de termenul de prescripție aplicabil în cazul nulității relative, respectiv termenul de 3 ani și în raport de data încheierii Contractului, a apreciat parata că dreptul material la acțiune al reclamanților pentru constatarea nulității clauzelor contestate este prescris și, prin urmare, a solicitat instanței să respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți ca fiind prescrisă.

Cu privire la excepția lipsei de interes în formularea prezentei acțiuni, pârâta a apreciat că rațiunea pentru care legislația protecției consumatorilor pune la dispoziția oricărui reclamant posibilitatea de a solicita constatarea nulității clauzelor pretins a fi abuzive este reprezentată de posibilitatea acestuia de a-și recupera sumele de bani plătite în baza unor asemenea clauze prezumtiv abuzive. per a contrario, ori de câte ori reclamantul nu va putea să își recuperez aceste sume întrucât dreptul material la acțiune este prescris, cererea de chemare în judecat formulată de către această urmează să fie respinsă ca lipsită de interes.

În cauză, având în vedere că reclamanții nu pot obține restituirea sumelor de bani ce au fost achitate în temeiul clauzelor contractuale, pârâta a apreciat că acesta nu justifică un interes în formularea prezentei acțiuni, întrucât cerința de exercițiu a interesului acestora depinde, în mod esențial, de posibilitatea acestuia de a-și recupera sumele de bani achitate de-a lungul relației contractuale. Având în vedere faptul că acestea sunt prescrise, a apreciat parata că acțiunea în integralitatea sa urmează a fi respinsă ca fiind lipsit de interes. Mai mult, în ceea ce privește clauza 2.4. din Contract, în condițiile în care aceasta nu a fost aplicată niciodată, având în vedere că plata prețului imobilului s-a făcut tot în CHF și nu a fost necesară vreo conversie valutară, a apreciat că este vădit lipsită de interes solicitarea reclamanților de a se constata nulitatea acesteia.

În continuare, pârâta a considerat că cererea formulată de reclamanți este netemeinică întrucât contractul de credit ale cărui clauze sunt contestate nu este de adeziune, în cauză apreciind că este vorba de contracte cadru prin care părțile au avut posibilitatea să negocieze elementele esențiale ale acordului principal, sens în care a invocat prevederile art. 1175 N.C.C. care stabilesc că, pentru a fi în prezența unui contract de adeziune, clauzele acestuia sunt prestabilite, în întregime, de către una dintre părți. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci adera pur și simplu la contractul prestabilit.

În cauză, pârâta a învederat instanței faptul că, contractul încheiat de Bancă este format din mai multe documente contractuale, printre care Condițiile Speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte și Condițiile Generale, care sunt standardizate. Acestea din urmă sunt reguli care guvernează operațiunile efectuate de bănci cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practică întrucât conceptul clasic al contractului nu putea explica valoarea juridică a condițiilor generale de operare a serviciilor financiare acordate de bancă. Mai mult decât atât, contrar celor susținute de către reclamanți, chiar dacă o parte dintre clauze se repetă în marea majoritate a Condițiilor Generale încheiate cu consumatorii, acest aspect nu poate fi interpretat ca o impunere abuzivă din partea Băncii, consumatorul având întotdeauna posibilitatea de a solicita adaptarea clauzelor propriilor nevoi și interese economice.

În ceea ce o privește, pârâta a apreciat că a respectat prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, respectiv prevederile Legii nr. 289/2004, privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice („Legea nr. 289/2004”), ale O.G. nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor („O.G. nr. 21/1992”), ale Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare („Legea nr. 190/1999”), cât și prevederile O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori („O.U.G. nr. 50/2010).

În acest sens a considerat că a respectat obligația de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractelor. Sub acest aspect, a precizat că a pus la dispoziția reclamanților o ofertă contractuală, în cadrul căreia au fost prezentate principalele elemente ale acordului juridic, inclusiv contravaloarea costurilor aferente sumei împrumutate, cât și tipul monedei în care urma să fie acordat împrumutul. De asemenea, a considerat că a respectat obligația de a însera în cuprinsul Contractului a dobânzii, a comisioanelor,taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau oricăror alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv a costurilor de administrare și de retragere/depunere numerar, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane (în conformitate cu dispozițiile art. 92 lit. b) și d) din O.G. nr. 174/2008, privind completarea și modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor.

În plus, a precizat parata că a indicat tipul de dobândă contractuală percepută cu prezentarea formulei de calcul și precizarea/prezentarea criteriilor în raport de care aceasta poate varia (în conformitate cu dispozițiile art. 92 lit. f) și g)din O.G. nr. 174/2008 și moneda în care a fost acordat împrumutul, cât și obligația de a achita ratele lunare aferente acestui împrumut în CHF – art. 3.4, art. 6.1, art. 6.2. De asemenea, a indicat maniera în care vor fi trase sumele de bani în vederea achiziționării imobilului și modalitatea în care se va face conversia într-o altă monedă, dacă este cazul, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 2.4. și art. 8.16. din Contract.

Pârâta a mai considerat că, chiar și în situația în care contractul încheiat între părți ar fi unul de adeziune nu se poate considera că este, în mod automat și abuziv, întrucât, în speță, nu se poate susține că reclamanții nu a putut să înțeleagă că rambursarea creditului se face în CHF, având în vedere că împrumutul al fost acordat în această valută. Din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, a considerat parata că reclamanții au avut posibilitatea de a alege între mai multe oferte în raport de interesele lor și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport de prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În continuare, pârâta a arătat că încheierea Contractului s-a făcut cu respectarea obligației legale de informare a reclamanților și a făcut obiectul negocierilor. În ceea ce o privește, pârâta a arătat că a prezentat informațiile necesare cu ocazia încheierii Contractului, oferind posibilitatea consumatorilor de a influența conținutul și natura clauzelor contractuale. În ceea ce privește aprecierea caracterului negociat al clauzelor contractuale, a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care stabilește în sarcina profesionistului, în cazul de față a Băncii, obligația de oferi posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. În aceste condiții a considerat că aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu se face strict în raport de negocierea efectivă (de care consumatorul se poate prevala sau nu), ci de oferirea de către Bancă a posibilității consumatorului de a influența conținutul/natura respectiv clauze. Totodată, a arătat că negocierea clauzei se referă la implicarea activă consumatorului în formarea clauzei și presupune purtarea unor minime discuții între părți vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele inițial prezentate.

Pârâta a apreciat că respectivul contract încheiat în cauză nu este unul de adeziune, iar existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența conținutul prevederilor contractuale, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 193/2000. În acest sens a apreciat că, față de specificul activității de creditare, nu se poate impune unei bănci să redacteze, într-o manieră personală fiecărui client, condițiile generale de creditare și cele speciale, profesionistului revenindu-i doar obligația de a oferi posibilitatea consumatorului persoană fizică de a influența cuprinsul clauzelor strandardizate de către bancă.

În ceea ce privește dovedirea caracterul negociat al contractului, pârâta a apreciat că trebuie să fie avute în vedere două aspecte esențiale și anume: pe de o parte, conduita generală a Băncii, cu ocazia demersurilor efectuate în vederea încheierii/semnării Contractul de credit și anume, în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influența sau modifica conținutul Contractului iar, pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, respectiv dacă acesta a inițiat/declanșat procesul de negociere, ulterior primirii informațiilor cu privire la aspectele esențiale ale Contractului (valoarea creditului, durata contractuală, nivelul dobânzii și al comisioanelor etc.) sau, din contră, fiind mulțumit de propunerea Băncii, a semnat acordul juridic, în forma prezentată de aceasta. Astfel, a arătat că obligația Băncii este de informare și de prezentare a informațiilor solicitate de părți, nu și acela de educare a consumatorilor cu privire la motivul perceperii anumitor comisioane, a mecanismelor economico-financiare care stau la baza acestora, a nivelului dobânzii, sau a criteriilor în raport de care aceasta poate varia.

În legătură cu obligația de informare, pârâta a învederat instanței faptul că anterior încheierii Contractului, reclamanților le-a fost prezentată o ofertă contractuală, care a avut un termen de valabilitate de 30 de zile. În cadrul acestei oferte au fost prezentate principalele elemente, esențiale ale Contractului, respectiv: valoarea creditului, cu indicarea monedei în care se va face predarea/încasarea sumelor de bani, în cuantum de 244,059 CHF; durata creditului, respectiv 226 luni; cuantumul comisioanelor datorate.

Mai mult, astfel cum rezultă și din documentele anexate, procesul de negociere a continuat și după semnarea Contractului, în data de 09.02.2011, fiind încheiat Actul adițional, prin care a fost modificată clauza contractuală, prin care era reglementată modalitatea de modificare a nivelului dobânzii contractuale: astfel, prin art. I al Actului adițional au fost modificate criteriile în raport de care ar urma să varieze, dobânda contractuală.

Pe de altă parte, pârâta a considerat că susținerile Reclamanților, în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, sunt inadmisibile, întrucât, din calitatea de profesionist a împrumutătorului nu se poate trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluției cursului de schimb al CHF. În acest sens a precizat că fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut anterior.

Prin urmare,a apreciat că executarea obligațiilor de plată/de restituire a sumei împrumutate de către reclamanți, afectată de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță. În aceste condiții a considerat că nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiții pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor, respectiv: reaua-credință, in condițiile în care banca a oferit reclamanților posibilitatea de a influența conținutul clauzelor contractuale și a oferit informațiile complete; existența dezechilibrului semnificativ între drepturi și obligații – în speță, nici această condiție nu este îndeplinită, întrucât banca a oferit creditul pe o durată de 30 ani, iar reclamanții achită lunar doar o rată al cărei cuantum scade progresiv.

Mai mult, pârâta a considerat că reclamanții nu au demonstrat că a existat la data încheierii Contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile sale și ale băncii. Cel mult, aspectul invocat de reclamanți ar fi unul survenit ulterior încheierii contractului. În faza executării, iar nu la data încheierii acordului juridic, singurul moment în raport de care se poate aprecia, prin prisma aplicării sancțiunii solicitate de a fi aplicate și a reglementărilor de ansamblu ale Legii nr. 193/2000, dacă o anumită clauză contractuală a creat sau nu un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, pârâta a considerat că împrejurarea că au crescut costurile creditului, ca efect al creșterii costului de achiziție al monedei în care a fost acordat împrumutul, în scopul achitării ratelor scadente, nu prezintă relevanță în analiza aspectului semnificativ al dezechilibrului, întrucât, în speță, ceea ce s-a solicitat instanței este nulitatea clauzelor contractului, iar motivele de nulitate se apreciază la data încheierii Contractului, iar nu ulterior, în faza executării acestuia.

În continuare, pornind de la faptul că, contractul încheiat între părți nu are natură juridică a unui contract de adeziune, pârâta a precizat că părțile au posibilitatea reală de a modifica conținutul acestuia și de a negocia clauzele contractuale, o dovadă în acest sens fiind reprezentată de încheierea Actului adițional în anul 2011. În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 care reglementează condițiile pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, apreciind că simpla împrejurare că o clauză conduce la un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 193/2000. În condițiile în care principiul fundamental din materia contractelor este acela al libertății de voință al părților, legiuitorul are posibilitatea să intervină și să modifice înțelegerea părților numai în cazuri excepționale.

Cu privire la acest ultim aspect, pârâta a arătat că reclamanții au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, acestora fiindu-le pusă la dispoziție și o ofertă, pe care avea posibilitatea să o studieze timp de 30 de zile. Prin urmare, contrar alegațiilor reclamanților, aceștia nu s-au aflat pe o poziție juridică inferioară băncii, simpla lor neglijența în a solicita modificarea unor clauze sau negocierea lor nefiind de natură a atribui o poziție de superioritate contractuală pârâtei. Mai mult, a apreciat parata că, clauzele contractuale fac parte din obiectul contractului și sunt excluse de la controlul judecătoresc, toate clauzele contractuale contestate referindu-se la obligația rambursării ratelor scadente în monedă în care a fost contractat împrumutul, clauze care însă, intră în noțiunea de preț și de obiect al contractului.

Pârâta a mai considerat că, clauzele contestate au fost exprimate in termeni clari, care au fost înțeleși de reclamanți, astfel încât nu se poate susține că prin modul care au fost redactate aceste clauze, reclamanții ar fi putut fi induși în eroare cu privire la cuantumul sumelor de bani ce trebuiau achitate. Totodată, a apreciat că se poate trece la o analiză pe fond a caracterului abuziv al acestor clauze doar în măsura în care respectivele clauze contractuale au fost redactate într-o asemenea maniera încât să nu permită consumatorului (care ar trebui să fie diligent în analiza contractului și a obligațiilor pe care și le asumă) să înțeleagă prevederile contractuale și să fie indus în eroare de Bancă cu privire la obligațiile pe care și le asumă. În acest sens a apreciat că trebuie stabilit caracterul inteligibil al clauzelor pe plan formal și gramatical – în speță, a solicitat instanței de judecată să observe că clauzele contestate sunt exprimate în termeni clari, inteligibili, orice persoană putând înțelege obligația achitării lunare a ratelor în monedă în care a fost acordat împrumutul, respectiv moneda CHF; dacă se expune funcționarea concretă a obligației impuse prin clauza respectivă, astfel încât orice consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice potențiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește – sub acest aspect, s-a solicitat instanței de judecată să observe că reclamanții au putut înțelege întinderea obligațiilor și riscul economic la care se expune prin încheierea contractului, mai ales din perspectiva cunoștințelor de economie avansate ale reclamantei C. A., ce avea, la acea vreme, calitatea de Director economic, cât și în raport de faptul că reclamanții, la acest moment, au calitatea de asociați/administratori în cadrul Raf Investment Exim S.R.L.

Cu privire la neîndeplinirea condițiilor specifice legislației în materia protecției consumatorilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contestate prin prezenta cerere de chemare în judecată, pârâta a arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții consideră că se impune eliminarea clauzelor contractuale prin care a fost reglementată obligația rambursării sumelor împrumutate în monedă în care a fost acordat împrumutul și prin care a fost reglementată obligația convertirii în altă valută a împrumutului, dacă este cazul, prin intermediul contului deschis la Bancă.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și înghețarea cursului de schimb CHF – RON la valoarea de la data semnării contractului, cu consecința denominării în moneda națională a plăților, pârâta a apreciat că aceasta este nefondată, clauzele contractuale contestate neîncadrându-se în categoria clauzelor abuzive. În acest sens a arătat că, în conformitate cu prevederile contractuale, reclamanții au încasat suma împrumutată în moneda internațională CHF. Mai mult decât atât, întrucât suma a fost acordată de bancă în CHF, obligația restituirii la scadentă a ratelor în aceeași monedă este perfect legală. Prin urmare, a considerat că există o diferență esențială între contractele de împrumut a căror sume, deși exprimate într-o monedă internațională, sunt acordate împrumutaților în moneda națională, aceștia din urmă suportând diferența de curs valutar între momentul acordării creditului și momentul plății ratelor și restituirii împrumutului și contractele în care suma este exprimată în moneda internațională, iar împrumutații primesc efectiv contravaloarea împrumutului în aceeași monedă internațională, iar împrejurarea că monedă în care a fost acordat împrumutul a fost CHF este chiar o dovadă a negocierii prevederilor contractului de împrumut, reclamanții fiind cei care au ales să contracteze creditul în această monedă.

În conformitate cu prevederile contractului, pârâta a apreciat că reclamanții nu pot susține că respectivele clauze contractuale (art. 2.1 și art. 3.4.) ar avea caracter abuziv în contextul în care se înțelege că restituirea sumelor împrumutate se va face în monedă în care a fost acordat efectiv împrumutul și există riscul că valoarea ratei de schimb dintre moneda națională și cea internațională să cunoasca, la un moment dat, un nivel mai ridicat.

În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, apreciind că susținerile reclamanților, în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu pot fi primite, întrucât, din calitatea de profesionist împrumutătorului nu se poate trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluția cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie, prin sine însăși, o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut anterior. A mai precizat parata că părțile sunt libere să stabilească clauze prin care să se țină seama de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadență bunuri echivalente în termeni legali a celor împrumutate, iar nu doar nominal. Întrucât riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia, cei care sunt supuși riscului valutar atât clienții, cât și banca.

Pârâta a mai apreciat că, clauza contractuală prevăzută de art. 2.4. din contract nu este abuzivă, aceasta nefiind aplicată niciodată, față de faptul că prețul imobilului ce urma a fi cumpărat a fost stabilit tot în CHF.

Față de cele învederate, pârâta a solicitat instanței să admită, în principal, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Râmnicu V. și, pe cale de consecință, să decline prezenta cauză Judecătoriei Sector 6 București. În subsidiar, după stabilirea instanței competente din punct de vedere teritorial, a solicitat instanței să admită excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru neprecizarea obiectului cererii; excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care a fost reglementată obligația restituirii împrumutului în monedă în care a fost acordat creditul, respectiv CHF și să respingă acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 201 și urm. C.proc.civ., art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1006, art. 1010, art. 1576, art. 1588 Cod Civil, art. 9,art. 14, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În susținerea întâmpinării pârâta a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriu reclamanților și a probei cu înscrisuri, respectiv: ofertă contractuală emisă de pârâtă, extras de cont referitor la dovada acordării împrumutului în CHF, Act adițional nr. 1 din data de 09.02.2011 la Contract de facilitate de credit și de garanție nr._/23.04.2008, sentința nr. 4853/15.04.2015, sentința nr. 6304/13.05.2015, sentința civilă nr. 3387/13.05.2015 (filele 78-107).

La data de 20.01.2016, reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, filele 110-111.

Prin sentința civilă nr. 890/12.02.2016, Judecătoria Ramnicu-Valcea a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Cauza a fost inregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 la data de 21.03.2016, stabilindu-se termen de judecată la data de 09.05.2016

La termenul de judecată din data de 09.05.2016, instanța din oficiu, în temeiul art.131 Cod procedură civilă, procedand la verificarea competenței sub aspect material, a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București .

Asupra excepției necompetenței materiale, pe care o analizează cu prioritate, raportat la prevederile art.248 cod proc. civ., instanța reține următoarele:

Conform art.123 alin.1 Cod procedură civilă, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art.120.

În speță, reclamanții au formulat mai multe capete principale de cerere, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.II pct.2.4. din Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._/ 23.04.2008, cluază de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF- L. la momentul semnării contractului, pe toată perioada de derulare a contractului, denominarea plăților în moneda națională, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei constatată abuzivă.

În privința capetelor de cerere prin care se contestă clauza de risc valutar, privind stabilizarea cursului de schimb CHF-L. la momentul semnării contactului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, și denominarea în moneda națională a plăților, acestea nu sunt evaluabile în bani, având în vedere obiectul clauzelor contractuale contestate.

Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 C.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 C.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.

Împrejurarea că aceste clauze influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutați nu sunt de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauzele analizate nu stabilesc în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutaților ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea contractului, care depășește 200.000 lei.

Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 C.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția de necompetenta materială a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Declină competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. C., CNP_ și A. F., CNP_, ambii cu domiciliul ales la Cabinet Avocat G. C., cu sediul social în Rm.V., ..12, ..D, ., în contradictoriu cu pârâta C. E. I. I. S.A., ambii cu domiciliul ales la Cabinet Avocat G. C., cu sediul social în Rm.V., ..12, ..D, ., către Tribunalul București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi 09.05.2016.

PREȘEDINTE GREFIER

Red. DAC/Tehnored. PAS

5 ex/08.06.2016

← Pretenţii. Sentința nr. 3997/2016. Judecătoria SECTORUL 6...		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4254/2016. Judecătoria... →

Obligaţie de a face. Sentința nr. 3905/2016. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Sentința nr. 3905/2016. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI