Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 664/2015. Judecătoria SIBIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 664/2015 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 664/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SIBIU
SENTINȚĂ CIVILĂ NR.664
Ședința publică din 11.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte: V. C. F. - judecător
Grefier: L.-S. C.
Pe rol se află judecarea acțiunii civile formulată de reclamantul W. P. în contradictoriu cu pârâta W. I., având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns pentru reclamantul lipsă av. D. Agripina, pentru pârâta lipsă av L. M..
Se face referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- pricina se află la al patrulea termen de judecată, după efectuarea procedurii scrise.
- procedura de citare este legal îndeplinită,
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Reprezentantul pârâtei av. L. M. arată că a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în considerarea faptului că reclamantul a solicitat instanței să se constate că are un drept de creanță împotriva pârâtei și, pe cale de consecințo, să fie obligată pârâta la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând ½ din valoarea imobilului teren aflat în discuție.
Reclamantul arată că dreptul acestuia derivă afirmativ din faptul căsătoriei și al contribuției sale la plata terenului în cauză, deci că s-ar fi născut odată cu achiziționarea terenului prin contract de vânzare-cumpărare în anul 1996, teren care de la dobândire a intrat în proprietatea exclusivă a pârâtei.
La data respectivă – în anul 1996 – când dreptul reclamantului a luat naștere, era în vigoare Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, iar potrivit art. 1 alin.(1) din decret, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Norma legală, respectiv art. 3 alin.(1) din același Decret, stabilea un termen de 3 ani pentru exercitarea dreptului la acțiune. Dreptul de creanță al reclamantului este, așadar, supus prescripției extinctive în condițiile dreptului comun, respectiv legii în vigoare sub imperiul căruia s-a născut.
Modul în care curge însă prescripția comportă unele precizări suplimentare. Chiar dacă pretinsul drept de creanță a-a născut în anul 1996 prin faptul unei contribuții bănești din partea reclamantului, care a sporit patrimoniul propriu al pârâtei, întrucât pârâta era căsătorită cu reclamantul la acea dată, termenul de prescripție a fost suspendat pe toată perioada în care căsătoria a fost în ființă. În acest sens, art. 14 alin.3 din decretul 167/1958 dispunea că prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei.
D. urmare, momentul de la care urmează fi calculat termenul de prescripție trebuie să fie determinat în raport de data încetării căsătoriei prin divorț. Această dată transpune cu ușurință din sentința Judecătoriei Mainz care a fost pronunțată la data de 16.12.2009.
Adăugând o perioadă de 3 ani datei la care a încetat căsătoria, se va observa că acțiunea reclamantului este prescrisă încă din data de 16.12.2012. prin urmare, se impune respingerea acțiunii reclamantului ca fiind prescrisă.
Referitor la excepția inadmisibilității, arată că a rămas fără obiect.
Reprezentanta reclamantului av. D. Agripina solicită respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, motivat de faptul că dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a născut la dara desfacerii căsătoriei, și la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, respectiv decizia civilă nr. 57/14.02.2014 a Curții de Apel A. I..
Argumentele aduse prin întâmpinare încalcă regulile de bază la prescripției, respectiv al momentului la care se naște dreptul reclamantului la acțiune.
Este inadmisibil să se creadă că până la finalizarea procesului de partaj reclamantul avea posibilitatea să știe că este necesar să se adreseze din nou instanței de judecată, atâta timp cât instanța de fond a admis cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata sultei către reclamant, sultă care cuprindea evident și valoarea terenului (sentința civilă nr. 2539/2013).
Cererea reclamantului privind partajarea bunurilor imobile fiind înregistrată în anul 2011.
Ca urmare, termenul de prescripție a fost întrerupt prin promovarea acțiunii de partaj.
Etimologic vorbind, noțiunea de creanță vine de la latinescul „credere” și se explică prin încrederea acordată de creditor debitorului care acum îi datorează o anumită prestanță. Încrederea acordată pârâtei la achiziționarea terenului, dar și încrederea în actul de justiție care din punctul de vedere al reclamantului i-a fost încălcat un drept constituțional, prin excluderea din masa partajabilă a terenului îl îndreptățește să solicite contravaloarea lui pe această cale.
Titlul de creanță al reclamantului, este contractul de vânzare-cumpărare al casei și terenului, faptul căsătoriei reclamantului cu pârâta, și contribuția acestuia necontestată la cumpărarea acestuia. Contribuția fiind recunoscută chiar prin întâmpinarea pârâtei depusă la dosar.
Creanța nu este executorie prin ea însăși, pentru că debitorul este considerat a fi „de încredere”.
Pentru a valorifica acest drept reclamantul cu recomandarea a două instanțe superioare de apel și recurs, a revenit cu no nouă cerere la instanța de fond.
Dreptul de creanță al reclamantului este reținut de către instanța de apel și de recurs în procesul de partaj.
Instanța reține cauza spre soluționare pe excepția invocată.
INSTANȚA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data 09.04.2014 sub nr. 6._, reclamantul P. W., a chemat în judecată pe pârâta W. I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate că reclamantul are un drept de creanță asupra ½ din terenul proprietatea pârâtei, situat în Sibiu, .. 26, în suprafață de 172 m.p., în valoare totală de 50.000 lei, înscris în CF 6530 nr. nou_, cu nr. top. 2994/2;
- să se dispună obligarea pârâtei la plata a ½ din valoarea terenului, respectiv 25.000 lei;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta până în 16.12.2009, când prin sentința nr. 32 F 338/08 a Judecătoriei Mainz a fost desfăcută căsătoria. Prin Sentința civilă nr. 2.539/2013 a Judecătoriei Sibiu s-a dispus partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, iar prin Decizia civilă nr. 304/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în apel, s-a înlăturat din sentința atacată includerea în masa bunurilor comune a terenului, constatând că acesta este bun propriu al pârâtei deoarece la data cumpărării imobilului reclamantul nu avea cetățenie română, iar în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data cumpărării reclamantul nu avea dreptul să dobândească terenuri pe teritoriul României. În decizia de apel s-a menționat că reclamantul se poate adresa pe cale separată cu acțiune civilă pentru protejarea dreptului său de creanță. Reclamantul a mai arătat că dreptul de creanță solicitat derivă din faptul juridic al căsătoriei și a contribuției reclamantului la plata și dobândirea acestui teren.
În motivarea în drept a cererii reclamantul a invocat dispozițiile art. 480, 1533 Cod Civil, art. 35 C.fam., art. 44 din Constituția României.
În dovedirea celor susținuteprin cererea de chemare în judecată reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.355 lei.
La data de 07.11.2014 pârâta a depus întâmpinare (f.54) prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilitatea petitului I, și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea în fapt a întâmpinării, pârâta a arătat că dreptul de creanță pretins de reclamant este supus termenului general de prescripție de 3 ani, termenul de prescripție fiind suspendat pe perioada căsătoriei, astfel că a început să curgă la data de 16.12.2009, odată cu încetarea căsătoriei, și s-a împlinit la data de 16.12.2012. Pârâta a mai arătat că petitul I din cerere este inadmisibil deoarece nu se poate formula un capăt de cerere privind constatarea dreptului de creanță atâta timp cât pârâta are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului. De asemenea, pârâta a arătat că pretențiile reclamantului nu își pot avea temeiul decât în faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, astfel că acesta poate pretinde doar contravaloarea micșorării patrimoniului său sau majorării patrimoniului pârâtei la momentul producerii faptului juridic licit ca izvor de obligații, adică la data de 08.03._, neputând pretinde jumătate din valoarea actuală a imobilului achiziționat.
În dovedirea celor susținute pârâta a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.
Prin cererea formulată la data de 09.12.2014 (f.63), reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând ½ din valoarea terenului înscris în CF 6530 nr. nou_, cu nr. top. 2994/2, teren dobândit prin contribuția celor două părți.
De asemenea, reclamantul a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că dreptul la acțiune nu s-a născut la data desfacerii căsătoriei, ci la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, respectiv Decizia nr. 57/14.02.2014 a Curții de Apel A. I..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Cele două părți au fost căsătorite până la data de 16.12.2009, căsătoria fiind desfăcută de instanțele germane.
Așa cum rezultă din considerentele Deciziei civile nr. 304/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 15._ (f.19), în timpul căsătoriei părțile au dobândit imobilul înscris în C.F._ Sibiu, nr.top.2994/2, cotele de contribuție fiind egale, și cu toate că ambii soți sunt trecuți în cartea funciară ca fiind proprietari asupra terenului, iar banii au fost plătiți din surse comune, dispozițiile constituționale și ale tratatelor la care România este parte interziceau la momentul dobândirii bunului ca reclamantul să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, astfel că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparține în exclusivitate pârâtei, chiar dacă la dobândirea bunului a contribuit și reclamantul. Totodată, s-a reținut că reclamantul este doar titularul unui drept de creanță, având posibilitatea formulării unei acțiuni separate prin care să solicite despăgubirea sa de către pârâtă.
Instanța va analiza cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare:
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.(1) și (2) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă (aplicabil în speță potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 prin raportare la data achiziționării imobilului), dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, atât în ceea ce privește dreptul principal cât și cu privire la accesoriile acestuia, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în speță termenul general de 3 ani stabilit de art.3 alin.(1), aplicabil drepturilor de creanță.
În privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Cu toate acestea, art. 14 alin. (3) din Decretul nr.167/1958 prevede că prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei, astfel că deși dreptul la acțiune al reclamantului pentru realizarea dreptului său de creanță se naște odată cu producerea faptului juridic generator de obligații (. a dreptului de proprietate asupra terenului), termenul de prescripție nu a început să curgă decât odată cu desfacerea căsătoriei, la data de 16.12.2009.
Instanța nu va împărtăși punctul de vedere al reclamantului în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a reclamantului pentru a obține realizarea dreptului său de creanță s-a născut odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de partaj prin care s-a stabilit că terenul reprezintă bun propriu al pârâtei și s-a respins solicitarea reclamantului de a se include și dreptul de proprietate asupra terenului în masa bunurilor comune.
Astfel, cu toate că potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr.167/1958 termenul de prescripție se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, această dispoziție se aplică doar dacă cererea de chemare în judecată introdusă privește realizarea dreptului supus prescripției și doar dacă cererea a fost admisă.
În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 15._ reclamantul nu a solicitat realizarea dreptului său de creanță ci partajul bunurilor comune prin includerea în masa partajabilă și a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în C.F._ Sibiu, nr.top.2994/2, astfel că nu se poate considera că prin introducerea cererii de partaj s-a produs întrerupere prescripției extinctive în ce privește realizarea dreptului de creanță al reclamantului.
În consecință, instanța reține că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune al reclamantului pentru realizarea dreptului său de creanță a început la data desfacerii căsătoriei, la data de 16.12.2009, și nu a fost întrerupt prin introducerea cererii de partaj, nefiind făcută nici dovada incidenței unor alte cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive.
Având în vedere că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data de 16.12.2009, rezultă că acesta s-a împlinit la data de 16.12.2012, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 09.04.2014.
În consecință instanța urmează să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare și să respingă cererea ca fiind prescrisă.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la debitul solicitat prin cererea de chemare în judecată în cuantum de 25.000 lei.
Respinge cererea formulată de reclamantul P. W., cu domiciliul în Germania, E.-Brandstromstr. 28,_ Mainz, cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocatură D. D., în Sibiu, .. 25, județ Sibiu, împotriva pârâtei W. I. cu domiciliul în Germania, Mainz-Kostenheim, ., cu domiciliul procesual ales la avocat M. L., în Sibiu, ., nr. 9, județ Sibiu.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. În cazul exercitării acestei căi de atac cererea se depune la judecătoria Sibiu.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
V. C. F. L.-S. C.
Red. V.C.F. 16.02.2015
Tehnored. L.S.C. 17.02.2015
Ex. 4 / ..02.2015
| ← Ordin de protecţie. Sentința nr. 1157/2015. Judecătoria SIBIU | Tutelă. Sentința nr. 2362/2015. Judecătoria SIBIU → |
|---|
