Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 132/2016. Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI

Comentarii

0

Sentința nr. 132/2016 pronunțată de Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI la data de 27-01-2016 în dosarul nr. 132/2016

ECLI:RO:JDSGM:2016:001._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

JUDECĂTORIA SIGHETU MARMAȚIEI

Dosar nr._ cod operator 3153

SENTINȚA CIVILĂ NR. 132

ȘEDINȚA PUBLICĂ din 27 ianuarie 2016

INSTANȚA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE: judecător C. M. S.

GREFIER: O. V.

Pe rol fiind pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamantul D. N. în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română S.A., B. C. Română S.A. – Sucursala Sighetu Marmației, având ca obiect constare nulitate act juridic.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.

Procedură completă.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Se constată că, cererile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 20 ianuarie 2016, când pronunțarea s-a amânat pentru data de azi.

JUDECĂTORIA

Prin acțiunea civilă înregistrată sub dosar nr._ la data de 7 aprilie 2014 reclamantul D. N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA, B. C. Română SA –Sucursala Sighetu Marmației ca instanța, prin sentința ce o va pronunța, să dispună:

- să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5 și art. 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice /persoane fizice autorizate nr_ din 07.02.2008;

- să oblige pârâta la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 p.p., și, pe cale de consecință, stabilirea unei formule de calcul pentru dobânda lunară aferentă creditului care să aibă în vedere indicele variabil EURIBOR+marja fixă a Băncii,pentru întreaga durată contractuală;

- să oblige pârâta la restituirea sumelor de bani reprezentând diferență de dobândă care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii compus din indicele Euribor plus procentul de 1,5 p.p;

- să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art 9 pct b),c) și d) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane fizice autorizate nr_ din 07.02.2008 privind perceperea comisioanelor de rambursare anticipată, acordare credit și administrare credit, cu consecința eliminării acestora din cuprinsul contractului de credit;

- să dispună restituirea sumelor de bani percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația care vor fi dovedite.

În susținerea acțiunii reclamantul învederează că la data de 7 februarie 2008, reclamantul a încheiat cu B.C.R., contractul de credit nr._ pentru suma de 98.000 Euro.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din contract s-a stabilit că la data încheierii contractului dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constant pe o perioadă de 12 luni cu excepțiile prevăzute de pct 7 și 8. După această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R. la care se adaugă 1,5 p.p., iar potrivit art (6) dobânda anuală efectivă (D.) la data semnării contractului este de 8,8% pe an.

Pentru acordarea creditului, banca a prevăzut perceperea următoarelor comisioane:

-comision de rambursare anticipată, calculat diferențiat, în funcție de data rambursării anticipate, acesta variind între 4,5% în primii trei ani de creditare și 2% dacă rambursarea intervine după 10 ani de la momentul acordării creditului;

- comision de administrare în cuantum de 49 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat;

- comision de acordare credit în cuantum de 2,5% flat.

În ceea ce privește clauzele referitoare la dobânda curentă cuprinse în art 5-6 ale contractului de credit, acestea le apreciază ca având un caracter abuziv, în sensul celor ce urmează:

În conformitate cu prevederile imperative cuprinse în art. 37 lit a) din OUG nr. 50/2010privind contractele de credit pentru consumatori, dobânda variabilă”va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/LIBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care se adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului”.

Prin aceste reglementări, legiuitorul impune un mod transparent de calcul al dobânzii variabile. Astfel, în conformitate cu prevederile ordonanței, dobânda va avea o componentă variabilă-indicele Euribor, și o componentă fixă-marja băncii.

Având în vedere că valuta în care a fost acordat creditul în ceea ce privește reclamantul este EURO,indicele de referință trebuia să fie EURIBOR.

Este de observat,însă, că modalitatea de calcul a dobânzii contractuale nu respectă prevederile legale. Nu avem acest indice de referință, ci dobândă de referință variabilă DRV, care se afișează la sediile B.C.R. la care se adaugă 1,5 p.p.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 9 pct b),c) și d) din Contractul de credit privind perceperea comisioanelor de rambursare anticipată, acordare credit și administrare credit, acestea sunt clauze abuzive din prisma următoarelor considerente:

OUG nr 50/2010 trasează în mod neechivoc comisioanele care pot fi percepute de către instituțiile bancare, dispunând după cum urmează:

Art 35 lit b:”se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia”.

Art 36 „(1)Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea /înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor ăn scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.

Din analiza contractului de credit scopul și destinația comisioanelor de rambursare anticipată, acordare credit și administrare credit nu au fost incluse în contract pentru a fi aduse la cunoștința reclamantului.

Or, toate aceste elemente trebuiau să se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia astfel încât să ofere reclamantului, în calitate de consumator, toate informațiile necesare în raport de care să decid încheierea sau nu a contractului respectiv.

B. a introdus aceste prevederi contractuale pentru a fi protejată față de orice riscuri care îi pot diminua profitul, scopul final fiind transferarea integrală a tuturor riscurilor către client.

Clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt abuzive din perspectiva reglementărilor cuprinse în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și în anexa acesteia(care au transpus Directiva nr 93/13/CEE). În art 4 al acestui act normativ se prevede:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2)O clauza contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Prin practica BCR de stabilire în mod unilateral a acestor clauze, s-a creat un dezechilibru injust între interesele băncii și interesele reclamantului, în detrimentul reclamantului.

În ceea ce privește dobânda variabilă de referință afișată la sediul BCR, contractul de credit nu cuprinde o definiție a acesteia, nefiind aduse la cunoștința reclamantului elementele din care se compune.

Potrivit normelor de interpretare a convențiilor, astfel cum acestea sunt indicate în art. 977-985 Cod civil, convenția nu poate cuprinde decât lucrurile asupra cărora părțile și-au propus a contracta ( art 984 Cod civil), clauzele contractuale interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăruia înțelesul ce rezultă din actul întreg( art 982 Cod civil), iar atunci când există îndoială asupra unei clauze, cum este în cazul de față modificarea abuzivă și unilaterală a clauzei contractuale, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a reclamanților( art 983 Cod Civil).

Prin impunerea de către bancă a unui contract pre-formulat, ne-negociabil, reclamantul nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință, la data semnării contractului, de amploarea și de componența riscului la care este expus, care sunt factorii care le vor influența creditul, ce costuri surprinzătoare ar putea să le fie puse în sarcina reclamantului după semnarea/acceptarea contractului etc, într-o asemenea manieră încât să poată refuza încheierea contractului. De altfel, reclamantul nu a putut verifica, la momentul încheierii contractului, niciun fel de indice sau de situație financiară, nefiind informat despre ceea ce intră și ce nu intră în componența ratei. Nu se poate admite argumentul că, odată semnat/acceptat un contract, el îți este opozabil indiferent dacă este legal, nul sau abuziv.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este orientată în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor de dobândă variabilă stabilite după formula dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR la care se adaugă marja fixă a băncii. Astfel prin Decizia nr. 3913 din data de 13.11.2013 pronunțată în dosar nr._/3/2011 în cauza M. G. D. vs BCR_/3/2011, instanța supremă a statuat după cum urmează:

„Dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de către bancă și nu la indici de referință obiectivi verificabili și care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare al acestei dobânzi.

În speță, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare dând posibilitatea băncii ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui EURIBOR, dobânda să nu scadă niciodată, aceasta urmând a fi adoptată prin creșterea marjei fixe,operând astfel o ajustare automată care să mențină dobânda la nivelul dorit.

Astfel, deși indicele EURIBOR a scăzut de la momentul încheierii contractului fiind de 5% în anul 2008 și ajungând la 0,6% în 2010, ratele calculate de către bancă nu au fost modificate în sensul diminuării lor astfel cum era firesc. Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu intimatul consumator, au fost încălcate principiile bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestuia un semnificativ dezechilibru”.

În sensul celor de mai sus este și jurisprudența Curții Europene de Justiție care a stabilit în Cauza C-168/05:”35.Importanța protecției consumatorului a determinat în mod particular legislația comunitară să prevadă, în art. 6 paragraf 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator. Aceasta este o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante, și are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabilește egalitatea între părți”. Natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului, mai mult, ca instanța națională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor”.

Înțelege să reproducă și alte texte normative, cu incidență în ceea ce îl privește. Astfel art. 3 lit. a și b din OG nr. 21/1992 rep. privind protecția consumatorului prevăd următoarele drepturi:a)de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime; b) de a fi informați complet,corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori”

În același sens, art 18 din OG nr 21/1992 rep prevede că”Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate”.

Având în vedere cele de mai sus solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În drept se prevalează de textele normative invocate.

În probațiune anexează cererii, în copie, contractual de credit bancar nr._ din 07.02.2008. și solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, interogatoriul pârâților.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamant:

a. prin soluționarea cu prioritate a excepțiilor invocate, respectiv:

– excepția lipsei capacității de folosință și implicit a calității procesuale pasive a BCR-Sucursala Sighetu Marmației;

- excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului;

- excepția lipsei de interes cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată;

b. iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată,

Cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivare se arată următoarele:

1.a solicitat instanței de judecată să pună în vedere reclamantului să își precizeze acțiunea sub aspectul valorii obiectului acesteia în conformitate cu prevederile legale, sub sancțiunea prevăzută de art 242 NCPC, în sensul indicării cuantumului sumei a cărei restituire o solicită prin acțiunea introductivă și a modului de calcul prin care a ajuns la determinarea acestei valori.

2.În subsidiar, a solicitat instanței anularea cererii de chemare în judecată în temeiul art 175 NCPC, având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este esențială pentru stabilirea instanței competente material și pentru exercitarea dreptului la apărare.

3.De asemenea ,prin petitul II al acțiunii introductive, reclamantul solicită instanței stabilirea modului de calcul al dobânzii în funcție de indicele Euribor pus marja fixă de 1,5 p.p., fără să indice intervalul de variație al acestuia(EURIBOR 6 Maramureș-adică la 6 luni sau EURIBOR 3 Maramureș-adică la 3 luni sau EURIBOR 12 Maramureș-adică la 12 luni etc), cu toate că valoarea acestui indice este semnificativ diferită în funcție de intervalul de timp la care se raportează.

4.Pentru aceste motive, solicită instanței să pună în vedere reclamantului să indice în concret intervalul de variație a indicelui Euribor la care înțelege să se raporteze.

II. Aspecte prealabile

În data de 07.02.2008, pârâta a încheiat cu reclamantul contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, prin care i-a împrumutat acestuia suma de 98.000 Euro, pentru o perioadă de 300 luni, reprezentând Maxicredit pentru nevoi personale

În luna septembrie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr 50/2010, pârâta a întocmit Actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile acestui act normativ. Actul adițional a fost remis spre semnare reclamantului, dar acesta nu a fost de acord cu noile dispoziții contractuale.

Potrivit art. 95 alin (5) din OUG nr 50/2010, chiar nesemnat(în lipsa unei manifestări de voință exprese a clientului în termenul stabilit de legiuitor tocmai pentru acest motiv), Actul adițional era considerat acceptat tacit.

Ulterior, fiind intens criticată încă de la ., OUG nr 50/2010 a fost semnificativ modificată de Legea nr. 288/2010. Una din modificările importante se referă la faptul că OUG nr 50/2010 nu se aplică contractelor de credit în derulare la data intrării sale în vigoare.

În acest context, pârâta a denunțat unilateral Actul adițional în termenul legal de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 288/2010 și a comunicat de îndată acest lucru reclamantei prin notificările din 22.02.2011.

Prin urmare, după acest moment pârâta a perceput dobânda și comisioanele convenite de comun acord cu reclamantul prin contractul de credit încheiat în anul 2007, neavând obligația legală de a se conforma dispozițiilor OUG nr 50/2010.

După cum lesne se poate observa, clauzele atacate prin acțiunea introductivă se referă în special la PREȚUL contractului de credit(respectiv, dobânda și comisioanele), reclamantul urmărind nici mai mult, nici mai puțin, modificarea costurilor contractuale liber asumate.

III. În temeiul art 248 NCPC, solicită instanței să se pronunțe mai întâi asupra următoarelor excepții care fac de prisos cercetarea fondului:

III.1. Excepția lipsei capacității de folosință și implicit a calității procesuale pasive a BCR-Sucursala Sighetu Marmației .

Potrivit dispozițiilor art 43 alin (1) din Legea nr 31/1990, republicată și modificată,”sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale”.

Art.2.5 din Regulamentul de funcționare al BCR și art 2.3 din Actul constitutiv al BCR prevăd de asemenea că sucursalele sunt unități/sedii secundare fără personalitate juridică.

12. Fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică ale unei societăți comerciale, integrate organic societății fondatoare, sucursalele sunt dependente din punct de vedere economic și juridic de societatea fondatoare, reflectând o extindere a activității societății sau o grupare a activității societății pe centre de profit și exercită o funcție de mandat cu sau fără reprezentare, în limitele împuternicirii primite.

Deși art. 56 alin (2) NCPC prevede că” pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”, această dispoziție legală trebuie interpretată în sensul că entitățile fără personalitate juridică pot sta în judecată numai în măsura în care nu există o entitate-mamă cu personalitate juridică care poate sta în judecată.

14. Cu alte cuvinte, sucursala nu are legitimitate procesuală pasivă cât timp există societatea-mamă cu personalitate juridică ce poate sta în judecată.

15. Mai mult, sucursala nu poate sta în judecată nici în numele societății-mamă, întrucât în cazul pârâtei nu există astfel de delegări către sucursale sau agenții. Singurul care poate asigura o reprezentare legală a pârâtei este Departamentul Juridic al BCR, așa cum rezultă și din limitele de autoritate stabilite la nivelul societății.

Pentru toate argumentele expuse mai sus, solicită admiterea excepției lipsei capacității de folosință și implicit a calității procesuale pasive a BCR-Sucursala Sighetu Marmației.

III.2.Excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.

Cererea reclamantului reprezintă o acțiune în pretenții, supusă regimului prescripției extinctive. Așadar, în privința ei este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art 1 coroborat cu art 3 din Decretul nr 167/1958.

Sancțiunea unei eventuale clauze abuzive din contractul de credit este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat este cel al împrumutatului, un interes de ordin privat.

Clauzele contractuale a căror anulare o cere au fost cunoscute reclamantului de la data semnării convenției de credit, respectiv 06.12.2007. Rezultă că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune trebuie socotit din acest moment.

Or, raportat, pe de-o parte, la data încheierii contractului de credit( 07.02.2008), iar pe de altă parte, la data înregistrării acțiunii (07.04.2014), se poate constata că dreptul la acțiune în sens material al reclamantei este prescris extinctiv.

21. În acest sens s-a pronunțat și Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr 6602/22.04.2013 din dosarul nr_/301/2012(anexată prezentei):

„Acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit este o acțiune personală izvorâtă din contract, iar sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea relativă, întrucât norma încălcată la momentul încheierii contractului ocrotește un interes personal, particular al celui care pretinde vătămarea și nu un interes obștesc, general.

(…)Având în vedere că reclamantul a cunoscut cauza anulării în chiar momentul încheierii contractului,(…) instanța constată că,(…) acțiunea reclamantului neputând fi exercitată decât într-un termen de 3 ani, fiind o acțiune personală, este prescrisă la data introducerii sale”.

Prin urmare, se impune ca instanța să admită excepția invocată și să constate faptul că dreptul material al reclamantului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate este prescris încă din anul 2011!

În plus, în măsura în care instanța ar considera drept abuzive clauzele contractuale indicate de reclamant și ar considera că se impune restituirea sumelor de bani pretinse de acesta, solicită instanței să constate că dreptul reclamantului de a solicita restituirea sumelor încasate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării acțiunii la Judecătoria Sighetu Marmației s-a prescris extinctiv.

Întrucât acțiunea a fost înregistrată la instanță numai în 07.04.2014, reclamantul poate solicita restituirea sumelor considerate ca fiind percepute în mod nelegal și abuziv de către subscrisa numai din data de 07.04.2011,iar nu de la momentul încheierii contractului, cum în mod greșit solicită acesta.

Excepția lipsei de interes cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată.

Prin petitul IV al acțiunii introductive, reclamantul solicită instanței constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată reglementat de pct 9 lit b din contractul de credit nr_/2008.

Or, comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat de Bancă în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 50/2010, aspect comunicat și reclamantului prin notificările din22.02.2011 privind denunțarea unilaterală de către Bancă a Actului adițional încheiat în baza OUG nr 50/2010.

Mai mult, până la momentul eliminării sale din contract, reclamantul nu a achitat niciodată comision de rambursare anticipată, deoarece mu s-a pus problema rambursării anticipate a creditului.

Pe cale de consecință, solicitarea reclamantului este lipsită de interes, având în vedere că anterior eliminării comisionului din contract, reclamantul nu a achitat niciodată acest tip de comision, iar în prezent clauza contestată nu este în vigoare și nu produce efecte juridice.

Pe fond, acțiunea reclamantului este netemeinică, motiv pentru care solicită instanței respingerea acesteia.

Instanța nu poate interveni în mecanismul contractual cu încălcarea principiului PACTA SUNT SERVANDA, consacrat prin dispozițiile art 969 din vechiul cod civil.

În fapt, reclamantul solicită instanței să modifice prețul contractului de credit analizat în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează dobânda și comisioanele, cu consecința înlăturării lor din contract. În condițiile în care instanța de judecată ar admite acțiunea introductivă, ar interveni o modificare a prețului contractului de credit contrară voinței părților de la data încheierii lui.

Prin decizia nr 4520/15.11.2012, pronunțată în dosarul nr_, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat tranșant în sensul că:”cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului”.

Așadar, poziția ÎCCJ este neechivocă și tranșantă în sensul că nu este posibilă intervenția instanței în prețul contractual și că este perfect valabilă o clauză care prevede că dobânda variază în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR, care la rândul ei depinde de costul resurselor de creditare.

Totodată, intervenția instanței în stabilirea prețului contractual duce la încălcarea principiului forței obligatorii a contractului,consacrat de art 969 VCC.

Astfel, consacrat prin dispozițiile art. 969 VCC, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Acesta este și sensul hotărârii CJUE pronunțată în data de 14 iunie 2013, prin care Curtea a statuat, în interpretarea art. 6 al 1 al Directivei 93/13/CEE faptul că instanțele naționale nu au posibilitatea de a modifica conținutul clauzelor contractuale în cazul în care constată caracterul abuziv al acestora, singura posibilitate fiind de a exclude aplicarea acelei clauze contractuale (în condițiile în care contractul poate continua în lipsa acelei cauze).

Prin urmare, raportat la petitele formulate de reclamant, admiterea acțiunii ar presupune în mod automat o modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă, intervenția instanței în acest sens fiind lipsită de orice temei legal!

Clauzele cu privire la dobândă și comisioane fac parte din prețul contractului. În cauză sunt incidente dispozițiile art 4 alin (6) din Legea nr 193/2000, conform cărora „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Dispoziția legală citată exclude de la controlul caracterului abuziv de către instanță clauzele care se asociază cu obiectul principal al contractului, dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a indicat ca fiind abuzive clauzele contractuale din contractul de credit nr._/2008 referitoare la dobândă, comisionul de rambursare anticipată, de acordare credit și de administrare.

Instanța va constata că în cauză este incident art. 4 alin (6) din Legea nr 193/2000 raportat la art 4 din Directiva 93/13/CEE, fiind îndeplinite ambele condiții prevăzute de lege pentru aplicabilitatea acestei dispoziții legale.

În acest sens este și practica recentă a ÎCCJ, anexată prezentei.

Astfel, este evident faptul că dobânda și comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție reprezintă prețul contractului, fiind contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile sale.

Prețul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutatului, comisioanele bancare fiind astfel de costuri.

În același sens este și opinia Curții Supreme a Marii Britanii în cauza The Ofiice of Fair Trading v Abbey N. plc & Others, în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit.

De asemenea, clauzele sunt redactate în moc clar și ușor de înțeles, reclamantul neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea obligațiilor sale.

Pct. 5 prevede expres că dobânda curentă este în cuantum fix de 7,40% pe an în primul an de creditare(dobândă promoțională) și variabilă ulterior în funcție de dobânda de referință variabilă, care se afișează la sedile BCR, la care se adaugă 1,50 p.p.

De asemenea, la pct 2.10.a din condițiile generale de creditare se stipulează expres că, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă fiind afișat la sediul băncii și aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Mai mult, comisioanele bancare sunt menționate expres în contract la pct 9 lit b ,c și d din condițiile speciale de creditare, într-o manieră clară și inteligibilă, fiind precizate sumele care trebuie plătite, modul de calcul al acestor sume, respectiv periodicitatea cu care se achită.

Dobânda și comisioanele, prin modul în care au fost înserate în contract și prin limpezimea prevederilor, sunt apte a fi ușor de înțeles. Un client cu minimă diligență ar fi avut la încheierea contractului cunoștință de sumele pe care dobânda și comisioanele le presupun în sarcina sa, sume a căror plată clientul și-a asumat-o prin semnarea contractului.

Prin intermediul dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin (6) din Legea nr 193/2000 s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorilor, care nu pot profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Nu în ultimul rând, nicio lege nu prevede obligația comercianților de a explica clienților săi rațiunile economice sau tehnice pentru care se stabilește un anumit preț, ci impun ca modul în care este prevăzut prețul în contractă fie clar și inteligibil pentru ca aceștia să cunoască existența și întinderea obligației pe care și-o asumă!

Prin urmare, de vreme ce dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului și sunt prevăzute în mod clar și inteligibil în contract, instanța va constata că în cauză sunt incidente dispozițiile art 4 alin(6) din Legea nr 193/2000, care exclud posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Reclamantul își întemeiază solicitarea de obligare a BCR la stabilirea dobânzii după formula Euribor +marjă fixă 1,50 p.p. pe dispozițiile art. 37 din OUG nr 50/2010, inaplicabile în prezentul litigiu!

În formula sa inițială, art 37 din OUG nr 50/2010 prevede obligația băncilor de a stabili dobânda variabilă în funcție de un indice verificabil EURIBOR/ROBOR/LIBOR la care se adaugă o marjă fixă pe toată perioada derulării contractului.

Contractul de credit supus analizei era în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a O.U.G nr. 50/2010, astfel că, potrivit modificărilor introduse prin Legea nr 288/2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cazul de față.

Prin urmare, instanța nu poate obliga B. să respecte prevederile unei dispoziții legale care nu este aplicabilă contractului de credit dedus judecății.

Chiar dacă instanța trece peste interdicția impusă de art.4 alin (6) din Legea nr. 193/2000, pentru a ajunge la o soluție justă cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor indicate de reclamant, instanța trebuie să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă.

Pentru a ajunge la o soluție justă, instanța trebuie să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, respectiv clauza să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Instanța va constata că aceste condiții nu sunt însă întrunite în prezentul litigiu având în vedere următoarele aspecte:

Clauzele indicate ca fiind abusive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat.

În cadrul contractelor de credit, analiza comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost( expres menționat încă de la început), dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția reclamantului o sumă de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade îndelungate de timp.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul reclamantului de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani împrumutată.

În plus, prevederile contractuale nu îngrădesc în niciun mod posibilitatea reclamantului de a solicita rezilierea contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Analiza ansamblului prevederilor contractuale va conduce instanța la concluzia că nu există un dezechilibru între prestațiile părților și că, dimpotrivă, modificarea/eliminarea clauzelor referitoare la dobândă și comisioane din convenția de credit ar crea un dezechilibru contractual, exclusiv în defavoarea Băncii.

Dobânda de referință variabilă a BCR are la bază factori obiectivi și nu depinde de voința discreționară a Băncii.

Conform pct. 5 din condițiile speciale de creditare la contractul de credit nr_/2008, dobânda reclamantului a fost în cuantum fix de 7,40% pe an în primul an de creditare( dobândă promoțională) și variabilă ulterior în funcție de dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 p.p.

Pct. 2.10.a din condițiile generale de creditare prevede expres că dobânda de referință variabilă a BCR se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, cost ce are la bază următoarele elemente obiective:

- indicele de referință EURIBOR (care este doar unul dintre elemente)- acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de B. Național a României ;

- costul cu rezerva minimă obligatorie –este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BNR cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață ;

- costurile de lichidare-element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Cursul dobânzii contractuale a reclamantului de la data semnării convenției de credit și până în prezent, calculată potrivit pct 5 din contractul de credit nr_/2008, este următorul:

-07.02._09-7,40% (dobândă fixă promoțională)

-07.02._11-10,40% (8,90%+1,50%)

-20.09._12-11,012% (9,512% + 1,50%)

-20.03._12-10,542% (9,042% + 1,50%)

-20.09._13-9,80% (8,30%+1,50%)

-20.03._13-9,606% (8,106% + 1,50%)

-20.09._14-9,597% (8,097% + 1,50%)

-20.03.2014-prezent -9,647 % (8,147% + 1,50%).

Instanța va constata așadar că dobânda de referință a BCR nu variază nicidecum discreționar în funcție de voința băncii, ci în mod obiectiv în funcție de factorii indicați mai sus, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, contrar susținerilor reclamantului.

Indicele de referință EURIBOR este doar unul dintre elementele avute în vedere la calcularea dobânzii de referință variabile a BCR, acesta fiind motivul pentru care cursul dobânzii contractuale nu a urmărit exclusiv evoluția acestui indice!

De asemenea, intervenția instanței în mecanismul contractual pentru a modifica prețul contractului în sensul dorit de reclamant nu este permisă, deoarece s-ar încălca astfel jurisprudența CJUE și principiul forței obligatorii a contractului, consacrat de art 969 Cod civil, așa cum a dezvoltat în cadrul secțiunii anterioare.

Admiterea pretențiilor reclamantului ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în detrimentul băncii.

Acesta solicită instanței în mod neîntemeiat să aibă în vedere un nivel al dobânzii contractuale format fin Euribor plus 1,50 p.p., care ar duce în prezent la un nivel al dobânzii de numai 1,8% pe an!

Este dincolo de orice dubiu că reclamantul a acceptat un nivel minim și obligatoriu de pornire al dobânzii de 7,40% pe an, cunoscând totodată că dobânda fixă din primul an este o dobândă promoțională, urmată de o dobândă variabilă pe tot restul duratei de creditare!

Nicăieri în zona Euro nu se practică dobânzi sub 5% (decât în situații excepționale, la credite de ordinul a milioane de Euro, acordate pe termen scurt)-așa cum rezultă din Buletinul Băncii Central Europene pe perioada 2007-2010(anexat prezentei).

În plus, pentru a obține profit, ca orice societate comercială, la acest minim de 5% se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv costul serviciilor de creditare, plus realizarea unui profit, căci banca este prin excelență un comerciant care nu poate exista în lipsa acestui scop.

EURIBOR (care reprezintă rata dobânzii de pe piața financiară internațional la tranzacțiile în Euro) este cel mai redus cost de finanțare în Euro și are un caracter exclusivist, fiind accesibil numai pentru băncile foarte mari și în relația dintre state și instituții financiare caracterizate prin statalitate, deci printr-un risc redus! România și băncile românești nu au acces la acest cost de finanțare!

Un mod de calcul al dobânzii care ar duce în prezent la o valoare a acesteia de 1,80% pe an sfidează orice logică juridică și economică și ar obliga banca să crediteze în pierdere! Este evident că admiterea pretențiilor reclamantului ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în detrimentul băncii

După cum a precizat și în cuprinsul secțiunii ”Aspecte prealabile”, pârâta a întocmit Actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile OUG nr. 50/2010, prin care dobânda devenea variabilă exclusiv în funcție de indicele de referință Euribor 6M!

Reclamantul a refuzat la acel moment semnarea Actului adițional, astfel încât prezenta acțiune este o dovadă de rea-credință din partea sa, prin care urmărește în realitate diminuarea dobânzii, iar nu transparentizarea modului de calcul al acesteia!

Comisioanele bancare sunt percepute în mod legal de bancă.

La data încheierii convenției de credit nr._/2008 nu exista nicio dispoziție legală prin care să fie limitat numărul comisioanelor pe care B. le putea percepe clienților săi, comisionul de rambursare anticipată, de acordare credit și de administrare fiind așadar prevăzute în mod legal în contract la pct 9 lit b,c și d din condițiile speciale de creditare.

În ceea ce privește comisionul de administrare, nici legislația actuală în vigoare care reglementează contractele de credit, respectiv OUG 50/2010 nu interzice perceperea de către bănci a acestui comision.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin (3) din OUG 50/2010:”comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării /acordării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.

Prin urmare, clauza care reglementează comisionul de administrare nu este altceva decât dreptul pârâtei de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea pârâtei de monitorizare a creditului acordat.

Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput reclamantului o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de existența și întinderea acestei obligații.

Comisionul de acordare credit se percepe pentru activitățile de punere la dispoziția clientului a creditului și cuprinde costurile cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit și a graficului de rambursare.

În ce privește comisionul de rambursare anticipată, acesta nu a fost perceput niciodată reclamantului, întrucât nu s-a pus problema rambursării anticipate a creditului și în plus, acesta a fost eliminat de Bancă din contract în conformitate cu cerințele impuse de OUG nr 50/2010,aspect comunicat reclamantului prin notificările din 22.02.2011 privind denunțarea unilaterală a Actului adițional încheiat în conformitate cu OUG nr 50/2010.

Pentru toate aceste motive, instanța va constata că prezența comisioanelor bancare în contract nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, fiind percepute în mod legal și întemeiat de către bancă.

Referitor la negocierea și formarea contractului.

Legea nr 193/2000, precum și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate.

Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea nr 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

Condițiile esențiale ale contractului de credit care atrag și costul acestuia sunt determinate exclusiv de client. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda și suma creditului, la perioada de utilizare, dar și la rata dobânzii și tipul și valoarea comisioanelor.

În contractul analizat, ceea ce este preformulat este numai conținutul clauzei în sine cu privire la perceperea dobânzii și comisioanelor ca parte a prețului contractului, nu și cuantumul/procentul acestora!

Valoarea efectivă a dobânzii și a comisioanelor diferă de la un contract la altul, de la un tip de produs bancar la altul cu privire la care consumatorii împrumutați au posibilitatea de a-și manifesta libera opțiune. Clienții pârâtei, prin alegerea lor cu privire la moneda creditului, suma solicitată și a . alți factori, influențează cuantumul comisioanelor.

Instanța, în soluționarea prezentului litigiu, trebuie să aibă în vedere și faptul că aceste contracte tip sunt rezultatul activităților practice îndelung exersate, iar uzanțele comerciale le-au reținut ca utile pentru că asigură rapiditatea operațiunilor. Domeniile în care sunt folosite le creează un grad mai mare sau mai mic de sofisticare, dar asta nu înseamnă că prin întocmirea lor se urmărește fraudarea drepturilor celor care devin contractanți și, implicit, că aceste contracte conțin per se clauze abuzive.

Mai mult, se poate constata că pentru a crește gradul de conștientizare a clienților cu privire la obligațiile pe care acesta și le asumă prin încheierea convenției de credit, condițiile speciale de creditare sunt redactate separat de condițiile generale tocmai pentru a ușura parcurgerea și înțelegerea acestora de către client.

În ceea ce privește dobânda anuală efectivă (D.).

Dobânda anuală efectivă este definită prin art. 3 lit i din Directiva nr 2008/48/CE, reprezentând „ costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile menționate la art 19 alin (2), dacă este cazul”.

Articolul 19 alin(2) din Directiva nr 2008/48/CE prevede că: ”În scopul calculării dobânzii anuale efective, se determină costul total al creditului pentru consumator(…), costurile administrării unui cont, costurile de utilizare a unui mijloc de plată precum și alte costuri privind operațiunile de plată sunt incluse în costul total al creditului”.

Având în vedere dispozițiile normative mai sus indicate, solicită instanței să constate faptul că nici subscrisa și nici instanța nu poate elimina D. din contract, cât timp prezența acestui indicator în contract reprezintă o obligație legală și cât timp prin definiție aceasta trebuie să conțină toate costurile contractuale.

Rolul D. este acela de a aduce la același numitor comun, în urma unui cumul aritmetic, toate costurile unui credit. În acest fel, devine posibilă compararea a două credite, indiferent de tipul costurilor percepute. Diferența dintre D. și rata dobânzii se datorează, în mare parte, acestor costuri suplimentare: comisioane inițiale, lunare,anuale,prime de asigurare de viață, etc.

Mai mult, D. nu este o manifestare de voință (un act juridic) care să poată fi anulată, ci reprezintă un reper, un indicator pentru consumator, în funcție de care pot fi comparate produsele bancare de pe piață. Rezultă din cele expuse că eliminarea D. din contractul de credit este o cerere inadmisibilă și neîntemeiată.

Inadmisibilitatea restituirii prestațiilor.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate avea ca efect, potrivit art. 13 din Legea specială nr 193/2000, numai”modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.

Sancțiunea juridică ce poate opera așadar în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una SUI GENERIS, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Pentru acest motiv, solicitarea reclamantului privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor pretins abuzive este inadmisibilă!

Instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de Codul civil de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale. În consecință, este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr 193/2000.

Prin urmare nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de pârâtă în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauzele contractuale, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite!

Mai mult, această sancțiune sui generis este consacrată în art 6 alin (1) coroborat cu art 7 alin (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel:

Art. 6 alin(1)-Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă,nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Art. 7 alin(2) –Mijloacele menționate la alineatul(1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

În consecință, capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate de reclamant este inadmisibil și în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art 148 alin (2) din Constituția revizuită.

În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept expuse mai sus, solicită respingerea acțiunii reclamantului prin soluționarea cu prioritate a excepțiilor invocate, iar pe fond ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În drept a invocat art. 4 alin (6) și art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, art. 3 și art. 77 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile legale invocate în cuprinsul prezentei, precum și principiile în care își are sediul materia.

Analizând actele dosarului, instanta reține următoarele:

Pronunțându-se cu prioritate asupra excepțiilor invocate, instanța reține că potrivit art. 56 C. proc. civilă “ pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”, motiv pentru care va respinge excepția lispei calității procesual pasive a BCR - Sucursala Sighetu Marmației.

În ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune a reclamantului invocate de pârâtă, reținând consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze ca fiind echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, instanța apreciază că dreptul de a solicita sumele achitate bancii cu titlu de comisioane sau dobânzi este imprescriptibil.

Contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes.

În mod tradițional, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de vointă al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a părților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamna obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de vointe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate.

Instanța reține că interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de buna credința și echitate (art. 970 alin.1 și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care iși găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).

Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se ințelege dezechibru contractual originar, iar prin impreviziune se întelege dezechilibru contractual survenit încheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii Partile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confundă cu domeniul bunei-credinte, deși buna-credință este, în dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confundă nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul nostru. La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive în contractele cu consumatorii).

Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațeta specifică legislatiei protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14. din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate (interventia judecătorului în contracte: judecatorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespunda cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului). Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”), iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu iși gaseste aplicarea în toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competenta de re-echilibrare a prestațiilor părților o au si instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba în contract). Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesionistilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabileste o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totusi, astfel de clauze sunt înscrise in contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicand sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților. Contractele de credit de retail sunt contracte pre-formulate, în baza unui model care se impune băncii românesti – subsidiara a unei banci străine care, în calitate de societate dominantă, își impune voința, interesul și strategia, transpunându-le în contractele băncii cu terții prin instrumentalizarea acesteia în vederea atingerii propriilor scopuri; vointa băncii românești – subsidiară a băncii străine nu este decât aparent voința sa, iar interesul sau în contract este subsumat interesului general al grupului de societăti din care face parte banca românească. Regulamentul BNR nr.3/2007 prevede că orice produs bancar nou este supus BNR, în vederea validarii, ca normele interne ale băncilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail în interiorul băncii, în vederea tratării lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman începând cu decembrie 2006), supuse aprobarii prealabile a BNR, avand, asadar, de-a face cu un contract – tip, un standard pe care îl valideaza BNR inainte de a fi pus în vânzare, iar condițiile generale de afaceri, care sunt integrate oricărui contract luat în mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, întrucât ele nu se negociază, acceptarea lor fiind o condiție pentru a încheia orice contracte cu banca.

Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasa în mod voit spații goale în zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, în zona dobanzii și in zona garanțiilor suplimentare, iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecință, neputând negocia contractul cu clientul. Voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de banca, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului (pentru care banca încasează un comision), banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului. B. însași recunoaște ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultând că toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului.

B. percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezervă minimă obligatorie, plătibil lunar și aplicat la soldul creditului, percepe o taxă pentru o poliță de asigurare emisă de o societate aleasă de bancă, sunt constituite garanții, atât materiale, cât și personale sau constituite de terți, se cer garanții suplimentare în caz de devalorizare a celor inițiale, se percep penalități de intarziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolvă banca de stresul unui proces de drept comun în care să se obțină un titlu executoriu contra consumatorului.

Comisionul este o dobândă ascunsă, dovada fiind declarația financiară a VBR pe anul 2009, unde comisionul este înregistrat la venituri din dobânzi iar comisionul nu poate fi considerat un preț al banilor, căci „prețul” banilor este dobânda.

Nu intra sub incidența prezumției de caracter abuziv clauzele referitoare la pretul mărfii sau la tariful serviciului, cu condiția ca prețul să fie clar și ușor inteligibil pentru un om cu un nivel de cunoștințe mediu – art. 4 alin.6; dacă prețul nu e clar exprimat, atunci prezumția redevine aplicabilă; în orice caz, contractul de credit bancar este o variantă de imprumut; el nu are preț (pentru că banii nu sunt marfă) și nici tarif (pentru că împrumutul nu este un seriviciu prestat clientului) și, în consecința, nu se poate susține excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.

Dobânda ar trebui să fie fixă întrucât așa trebuie să fie interpretat contractul („dobânda este fixă, pe toata perioada contractului”). Când tipul de dobândă nu este clar specificat în contract, se prezumă că dobânda este fixă, întrucât o astfel de interpretare este în favoarea celui care se obligă iar comisionul de risc este abuziv întrucât este, de fapt, o dobândă mascată, este plătit pentru aceeași prestație pentru care se plătește deja dobânda, este înregistrat ca atare în contabilitatea bancii, ca „venituri din dobânzi”, este menit să asigure banca în contra riscului dat de portofoliul său de credite neperformante, ceea ce înseamna că riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de bancă, nici de debitorii neperformanți, ci de debitorii bun-platnici, așa este și reclamantul.

În cauza dedusă judecății, procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 clauzele înscrise în art. 5, art. 6, art. 9 pct. b, c și d din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr._ din 07.02.2008, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prima clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr._ din 07.02.2008, în conținutul său fiind prevăzut că „la data încheirii contrcatului dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior; dobânda fixă se menține constată pe o perioadă de 1 n, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la art. 7 și art. 8 după această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, car se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 p.p”.

Instanța reține că potrivit art. 7 și art. 8 despre care se face vorbire în art. 5 nivelul dobînzii este variabil, fiind calculate de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, respectiv dobânda prevăzută la art. 5 la care se adaugă 2 puncte procentuale, respectiv 3 puncte procentuale.

Instanța reține că această clauză, oferăpârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului, fără ca noua rată să fie negociată cu acesta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca avea dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului era acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. 1 cod civil vechi, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționa dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform art.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul analizat, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

A alta clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 6 și art. 9 lit. b. c și d din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr._ din 07.02.2008, în conținutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "dobânda anuală efectivă care cuprinde: comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri.

Instanța apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanța constată că terminologia folosită – comision de urmărire riscuri, comision de administrare nu este descrisă în cuprinsul contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

Instanta retine ca acest comision de urmărire riscuri, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului. Acest comision nu reprezinta altceva decât o dobanda mascată care, că lezeaza interesele economice ale clientului.

Considerând că toate clauzele analizate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, instanța va declara nulitatea absolută a acestora, păstrând valabile restul prevederilor convenției de credit vizata, parata urmand sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate abuzive.

În consecință, instanta reține ca se justifică admiterea cererii in parte, reclamantul avand interes in constarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art. 5, art. 6, art. 9 pct. b, c și d din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr._ din 07.02.2008, intrucat dreptul lui este actual din moment ce restituirea sumelor nelegal încasate trebuie să aibă temei juridic plata nedatorată, ca urmare a declarării nulității absolute a clauzei abuzive cu referire la comisionul de risc/de administrare și la dobânda percepută.

În ceea ce privește petitul formulat de reclamant referitor la obligarea pârâtei la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare, instanța reține că nu poate interveni, în sensul modificării, unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții. Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți, astfel că va respinge acest petit.

În ceea ce priveste capatul de cerere având ca obiect pretenții, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantului, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamantii și-au executat obligațiile, raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. din Codul civil vechi si art. 1341-1344 Cod Civil nou, ce reglementează instituția plății nedatorate, constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamant – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare și a dobânzii a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la plata către reclamanti a sumei de 48.066,49 Euro în lei la data plății, reprezentand dobânda percepută în intervalul 07.02._15 și a sumele de bani percepute cu titlu de comision acordare credit și comision de administrare.

Instanța va ține seama de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H. E., conform cărora dobânzile plătite de reclamant conform extraselor de cont au fost de 67.997,84 Euro față de dobânda recalculată funcție de indicele Euribor M6 +1,5 pp, respectiv 19.931,35 euro, diferența de_.49 de Euro fiind în defavoarea reclamantului.

Instanța a reținut temeiul juridic al plati nedatorate atât in baza vechiului cod civil cat si in baza celui nou întrucât faptele juridice licite ca izvoare de obligații, fiind fapte extracontractuale, cad subincidenta regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligatiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”, dar si a exceptiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, ”obligatiile extracontractuale născute înainte de . Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

Pe cale de consecinta, plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligatia de care nu era tinut iar in speta, reclamantii au achitat comisioanele a caror restituire s-a dispus atat inainte de data de 01.11.2011 cat si ulterior.

Avand în vedere art. 453 C.pr.civ., va obliga pârâta la plata sumei de 2980 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, reținând că reclamnatul nu a făcut dovada efectuării altor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei calității procesual pasive a BCR Sucursala Sighetu Marmației.

Respinge excepția dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes a reclamantului invocate de pârâtă.

Admite în parte cererea formulată de reclamantul D. N., cu domiciliul în ., jud. Maramureș și cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în Cluj N., ., . în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română S.A, cu sediul în București, bld. Regina E. nr. 5, sector 3 și B. C. Română S.A – Sucursala Sighetu Marmației, .. 32, jud. Maramureș.

Constată caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 5, art. 6, art. 9 pct. b, c și d din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr._ din 07.02.2008.

Constată nulitatea absolută a acestor clauze.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 48.066,49 Euro în lei la data plății, reprezentând dobânda percepută în intervalul 07.02._15.

Obligă pârâta să restituie reclamantului sumele de bani percepute cu titlu de comision acordare credit și comision de administrare.

Respinge petitul privind obligarea pârâtei la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare.

Obligă pârâta la plata sumei de 2980 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Sighetu Marmației.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27 ianuarie 2016

PREȘEDINTE GREFIER

C. M. S. O. V.

Red. Dact. CMS/25.02.2016

Ex. 5

← Partaj judiciar. Sentința nr. 16/2016. Judecătoria SIGHETU...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 211/2016.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 211/2016. Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI Acţiune în constatare. Sentința nr. 137/2016. Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI Plângere contravenţională. Sentința nr. 135/2016. Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI Validare poprire. Sentința nr. 332/2016. Judecătoria SIGHETU MARMAŢIEI