Acţiune în constatare. Sentința nr. 2003/2015. Judecătoria SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2003/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 2003/2015
Dosar nr._ - restabilire echilibru contractual –
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SUCEAVA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2003
Ședința publică din data de 07 aprilie 2015
Instanța constituită din:
Președinte – A. A.
Grefier - F. A.
Pe rol, pronunțarea cauzei civile având ca obiect „restabilire echilibru contractual” formulată de reclamanții Zabrațan A. G. și Zabrațan E. P. în contradictoriu cu pârâtele . București, . București-Sucursala Suceava și R. C. Solutions R. S.R.L .
Concluziile dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 martie 2015 redactată separat și care face parte integrantă din prezenta și când din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru data de 24 martie 2015, apoi pentru data de 31 martie 2015, apoi pentru astăzi 07 aprilie 2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.09.2014, sub nr. de dosar_, reclamanții Zabrațan A. G. și Zabrațan E. P. ela, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele . București și . – Sucursala Suceava, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența caracterului abuziv al clauzelor stipulate în art. 3 lit. d, art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de C. nr._/25.06.2007, precum și a art. 3 lit. b din actul adițional nr. 1/30.08.2010 la Convenția de credit nr._/25.06.2007, să fie obligate pârâtele la modificarea Convenției de credit cu actul adițional aferent, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive; să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 3.509,26 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc și a comisionului de administrare pentru perioada iulie 2007-octombrie 2012 cu dobânda legală aferentă calculată de la data plății sumelor și până la achitarea efectivă a debitului de către pârâte, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
În motivare, reclamanții au arătat că prin convenția de credit nr._/25.06.2007 încheiată cu pârâta S.C. V. R. S.A.-Sucursala Suceava, s-a acordat un credit în valoare de 39.000 CHF pe o perioadă de 300 luni. Executarea obligațiilor contractuale a fost garantată prin instituirea în favoarea băncii a unei garanții reale imobiliare. Prin actele adiționale nr.1 din data de 30.08.2010 și nr.2 din 27.12.2012 convenția a fost modificată. Reclamanții au arătat că, atât în cuprinsul Convenției de C., Condiții speciale, cât și în actele adiționale există mai multe clauze abuzive care încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale convenției de credit referitoare la data ajustării dobânzii sunt abuzive prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care îi permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept. Astfel, corelând dispozițiile art. 3 lit. a cu art. 3 lit. d din Condițiile speciale rezultă că banca doar comunică decizia sa unilaterală de majorare a dobânzii stabilindu-i pur și simplu noua rată a dobânzii. În art.3 lit.”a” a fost stabilită rata dobânzii curente fixe la 4,25%p.a., în timp ce clauza de la art.3 lit.”d” prevede posibilitatea modificării dobânzii.
Reclamanții au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 lit. a, comision de risc din condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/25.06.2007 încheiate între părți, precum și al clauzei stipulate la art.3 lit.b, comision de administrare din actul adițional nr.1/30.08.2010 la Convenția de credit nr._/25.06.2007 pentru modificarea punctului 5 lit. a, comision de risc din condițiile speciale.
Astfel, potrivit art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției încheiate consumatorii datorează un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit, în actul adițional se păstrează procentul de 0,15% pe lună, dar se schimbă denumirea, în comision de administrare credit, cu mențiunea că acest comision este pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea Sumei Principale la dispoziția împrumutatului.
Menționează reclamanții că în termenii și condițiile prevăzute în convenție, clauză abuzivă prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, este cea care nu a fost negociată direct cu consumatorul, nefiind detaliată în cuprinsul condițiilor generale iar motivația perceperii acestui comision fiind una generică și ambiguă.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei înserate prin art.3 lit.”a”din Actul adițional nr. 1/30.08.2010 la Convenția de credit s-a stabilit comision de administrare credit în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilit la pct.6 pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție”. Această clauză împrumută caracterul abuziv al clauzei din art.5 lit.a din convenția inițială caracterul nenegociat al acesteia fiind încă și mai evident, iar crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților realizându-se la aceeași parametri precum în cazul cauzei inițiale referitoare la comisionul de risc.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor reclamanții au solicitat a se avea în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora în cazul în care se constată existența clauzelor abuzive instanța dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractului.
În drept, reclamanții și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1, 4, 13, 14 din Legea nr. 193/2000, art. 998 Cod civil, art. 451, 453 Cod procedură civilă.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri (f.13-85).
La data de 25.10.2014 reclamanții au depus completare la acțiune prin care au solicitat judecarea în contradictoriu și cu S.C. R. C. Solutions R. S.R.L., motivat de faptul că între prim pârâtă și S.C. R. C. Solutions R. S.R.L. a intervenit la data de 25.07.2014 un contract de cesiune prin care au fost vândute de cedent creanța ce rezultă din Contractul de credit nr._/25.06.2007, împreună cu toate drepturile lor accesorii aferente (f.103-117).
Legal citată, pârâta S.C. V. R. S.A. a formulat și depus la dosar răspunsul la cererea de introducere în cauză a S.C. R. C. Solutions R. S.R.L. prin care a arătat că în luna iunie 2014 Convenția de credit cu toate drepturile și obligațiile derivând din aceasta a fost preluată de aceasta din urmă și potrivit disp. art.39 Cod procedură civilă solicită scoaterea din cauză a cedentului. (f.123).
Prin încheierea de ședință din data de 27.01.2015 instanța a respins cererea de scoatere din cauză a S.C. V. R. S.A. ca neîntemeiată.
Instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
În fapt,la data de 25.06.2007, între reclamanții Zabrațan A. G. și Zabrațan E. P., în calitate de împrumutați, și S.C. V. R. S.A. prin S.C. V. S.A. - Sucursala Suceava, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._ pentru suma de 39.000 CHF, creditul urmând a fi rambursat în 300 de luni de la data încheierii convenției (art. 1-2 din contract).
În ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 3 lit. d din condițiile speciale, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 3 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, rata dobânzii curente a fost stabilită la 4,25% pe an, iar potrivit lit. d) din aceluiași articol „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
De precizat, în primul rând, că aceste clauze sunt în contradicție în măsura în care cea prevăzută de art. 3 lit. a) din același contract stabilește că rata dobânzii este de 4,25% pe an, fiind o dobândă fixă (iar nu variabilă), în timp ce clauza de la art. 3 lit. d) prevede posibilitatea modificării dobânzii. În al doilea rând, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere discreționară majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Astfel, analizând clauzele menționate prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE instanța constată că acestea nu îndeplinesc prima cerință pentru a nu fi considerate abuzive și anume aceea de a fi fost negociate cu consumatorul.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractul perfectat este contract de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâta nu a probat, în nici un mod, că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele convențiilor de împrumut, ceea ce face ca în privința clauzei contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, instanța constată că prevederea care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept „schimbări semnificative pe piața monetară”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.
Instanța are, de asemenea, în vedere și faptul că dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidență asupra dobânzii, afectând însăși normala derulare a raporturilor contractuale.
Clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din convenție este abuzivă și pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.
Potrivit art. 1 litera a) din Anexa Legii nr. 193/2000, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.
Prin „motiv întemeiat” în sensul legii, s-ar înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie sa fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecința se produce.
Or, motivul unei ”schimbări semnificative pe piața monetară”, nu îndeplinește aceasta condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
Este de reținut, cu titlu de exemplu, în ceea ce privește interpretarea existenței unor ”schimbări semnificative pe piața monetară” că pârâta nu a redus dobânda, comisioanele sau spezele în condițiile scăderii dobânzilor de politica monetară ale BNR, dimpotrivă, operând creșteri ale dobânzilor, comisioanelor si spezelor în contextul în care indicele EURIBOR scăzuse (de la 5 % în ianuarie 2009 la 0, 3 - 1, 6 în ianuarie 2011), ceea ce a afectat în mod negativ interesele consumatorului.
Mai mult, corelând dispozițiile art. 3, lit. a) cu art. 3, lit. d) din Condițiile Speciale, rezultă că banca doar comunică decizia sa unilaterala de majorare a dobânzii împrumutatului, stabilindu-i, pur și simplu, noua rata a dobânzii. Însă, înscrierea unilaterala a dreptului de a ajusta dobânda, fără ca aspectul să fie negociat de părțile contractante, face ca art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale sa fie o clauză abuzivă, care aduce atingere echilibrului contractului si egalității părților.
Așadar, clauza modificării unilaterale a dobânzii este abuzivă, dacă nu există o motivație întemeiată prevăzută în contract sau dacă cealaltă parte contractantă nu are posibilitatea de a rezilia contractul în caz de neacceptare a dobânzii astfel modificate.
În ciuda susținerilor pârâtei, instanța consideră că o asemenea posibilitate nu este prevăzută în contractul de față, astfel că, și din acest punct de vedere, dispozițiile contractuale examinate apar ca fiind abuzive.
În ceea ce privește afirmațiile pârâtei în sensul că prevederile art. 3 lit. d), din condițiile speciale, nu pot fi apreciate ca fiind abuzive dat fiind că ele se referă la obiectul principal al contractului, instanța consideră că nu pot fi avute în vedere.
Dobânda stabilită contractual constituie beneficiul societății bancare creditoare ca urmare a faptului că este lipsită pe perioada acordării creditului de utilizarea și de folosința banilor împrumutați și, reprezintă, totodată, un cost pe care trebuie să-l plătească împrumutatul ca urmare a faptului că primește o sumă de bani cu titlu de împrumut.
Este indubitabil, așa cum susține și pârâta, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului.
Cu toate acestea, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, în concordanță cu prevederile alin.6 din art. 4 din Legea nr. 193/2000 instanța trebuie să ia în considerare măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Or, din acest punct de vedere, ”schimbările semnificative” la care se referă pârâta nu pot fi considerate ca atare. Acestea, și pe cale de consecință, rezervarea dreptului băncii de a revizui efectele contractului încheiat, au fost explicate, de către pârâtă, prin majorări globale ale costurilor de refinanțare suportate de instituțiile de credit prin raportare la o . indici de referință (cum ar fi ratele de dobândă - eurobor, libor, robor-, marja de risc, marja de refinanțare, costul de lichidare), aspecte care depășesc capacitatea de înțelegere și previzionare a unui consumator mediu (ca pregătire și ca experiență de viață).
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât în momentul încheierii convenției de credit consumatorul se angajează la plata unei dobânzi fixe stipulate în cuprinsul contractului. Prin urmare, nu se poate cere consumatorului obișnuit să anticipeze evoluția pieței interbancare și fluctuațiile monetare în condițiile în care nici banca, recunoaște, că nu o poate face.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de constatare a clauzei prevăzute la art. 5 pct. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/13.09.2007, instanța constată următoarele:
Art. 5 lit. a al acestei convenții instituie un „comision de risc de 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”, în cadrul condițiilor generale ale convenției prevăzându-se că acest comision de risc este datorat băncii, „pentru punerea la dispoziție a creditului, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale” (art. 3.5).
Convenția de credit nr._, reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, împrumutatul având calitatea de consumator, iar banca de comerciant.
Potrivit art.4 din legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.
În cauza de față, contractul de credit încheiat între părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar Banca, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele convenției de împrumut, ceea ce face ca privința clauzei contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Mai mult, noțiunea de „comision de risc” prev. în art. 5 lit. a din convenția de credit, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestor sume, în aceeași situație fiind și reclamanții, în calitate de împrumutați.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de risc eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce.
Rezultă așadar, că prin perceperea comisionului de risc s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Față de acestea, instanța constată că, fără putință de tăgadă, clauza inserată la art. 5 lit. a din convenția de credit nr._/25.06.2007, constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.
Respectiva clauză nu a fost negociată, nu a fost explicitată sub aspectul riscurilor pentru care este instituit „comisionul de risc”, al condițiilor în care este perceput – iar acestea pentru a putea fi pe deplin înțeleasă justificarea clauzei - și de asemenea, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.
În ceea ce privește susținerea pârâtelor referitoare la implementarea comisionului de administrare prin efectele OUG 50/2010, comision ce a înlocuit comisionul de risc inițial prevăzut în contract, instanța constată că și acest comision denumit de administrare este unul abuziv.
Astfel, conform proiectului de act adițional transmis de pârâte către reclamant, la art. 3 lit. b (cu referire la art. 5.1 lit.b din contractul de credit inițial) se prevede că acest comision de administrare „vizează administrarea riscului de credit (…) și a riscului de piață”.
Ca urmare, instanța constată că pârâtele nu au înlăturat comisionul de risc prevăzut în contractul inițial ci s-au limitat doar la redenumirea acestuia, însă motivul pentru care acest nou comision este perceput este reprezentat de un anumit risc necuantificat în nici un fel.
Așadar, instanța constată că pârâtele au redenumit comisionul de risc, în comision de administrare, însă această schimbare a fost una pur formală.
Față de acestea, instanța constată că singurul comision perceput de banca pârâtă în baza contractului încheiat cu consumatorii reclamantul este comisionul de 0,15% plătibil lunar, inițial denumit comision de risc iar în prezent comision de administrare credit, calculat asupra soldului lunar al creditului.
Așadar, instanța reține că banca pârâtă doar a armonizat denumirea comisionului de risc în comision de administrare credit conform prevederilor OUG 50/2010, neeliminând însă acest comision care a continuat să fie perceput în același cuantum însă sub altă denumire.
Instanța constată că prin acest comision de administrare se percepe de bancă o sumă de plată, 0,15% lunar din valoarea creditului, pentru riscuri necuantificate, aceste comisioane fiind percepute independent de producerea vreunui risc, în cuprinsul convenției neexistând nici o clauză care să prevadă returnarea acestor sume în cazul în care aceste riscuri nu se produc.
Instanța reține că prin acest comision de administrare, practic vechiul comision de risc, s-a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce-l privește pe consumator, comisionul de administrare ridicându-se la o sumă considerabilă.
De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de administrare rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pârâtele susțin că perceperea comisionului de administrare este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție.
Este adevărat că instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfășoară și, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară si în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. sa existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa si apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, exista un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a României (BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste „cerințe” (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificata) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Instituția bancara a invocat că acest comision, ca si alte dispoziții contractuale, nu mai pot fi renegociate, cu atât mai puțin modificate arătând că aceste contracte au fost însușite de către împrumutați, reprezentând materializarea principiului ”pacta sunt servanda” fiind aplicabil art. 969 Cod civil.
Fără a nesocoti „legea părților” care o reprezintă aceste contracte, instanța subliniază că ele sunt contracte speciale, preformulate de către instituția bancară, rolul împrumutaților, fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte decât de participare efectivă si directă la negocierea și redactarea clauzelor. Consumatorii se situează pe o poziție de inferioritate față de instituția bancară, care este și beneficiara directa a unor servicii de consiliere de specialitate, având la îndemână proprii specialiști care concept contractele în maniera beneficiului exclusiv .
Instanța nu poate da eficiență susținerilor pârâtelor în sensul că această clauză a fost negociată și acceptată de către reclamant prin semnare.
Or, o negociere, presupune o ofertă urmată de o contraofertă și, eventual, concesiuni din partea ambilor participanți ceea ce nu s-a întâmplat, în cauză, din moment ce banca a prezentat oferta sa pe care reclamanții nu aveau altă posibilitate decât să o accepte, fără a o putea modifica.
Astfel, instanța constată că banca nu a adus probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei îi incumba conform art. 1169 C.civ., astfel că instanța va constata caracterul abuziv al clauzei.
Nu în ultimul rând, pârâta a susținut că în situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamanților, și s-ar interpreta dispozițiile din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor considerate ca fiind abuzive - referitoare la comisionul de risc, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al băncii, dar și dreptul la exercitarea activității economice. Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce la spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Bănci, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.
Instanța subliniază că în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu. Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeana motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.
Analizând jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că existența, în derulare, a unui contract, nu împiedică realizarea unui examen asupra determinării caracterului abuziv al unor clauze. Concluzia se impune întrucât un asemenea examen presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele doua părți, care si-a produs integral sau parțial efectele.
Prin urmare, argumentul băncii în sensul că, consumatorii au acceptat, în integralitate, conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare, nu poate fi primit.
Din acest punct de vedere, trebuie precizat că în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național, cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive. Asta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți.
Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000 rep., care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 Cod civil, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970, alin. 3 cod civil - în sensul ca obligă prestatorii de bunuri și servicii de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei-credințe.
Or, acest lucru nu este valabil, în speță, unde pârâta încalcă cu bună știință îndatoririle ce îi revin din încheierea, cu bună credință, a convențiilor.
Așadar, afirmațiile pârâtei referitor la atingerea adusă patrimoniului băncii și speranței sale de câștig (ca efect al admiterii acțiunii reclamanților) ca încălcând flagrant dreptului european al CEDO nu pot fi luate în considerare.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează „interesele legitime” ale persoanelor și ”bunurile” dobândite în mod licit, iar nu cele obținute prin încălcarea drepturilor consumatorilor, fapta pârâtei constituind, așa cum am evidențiat mai sus, contravenție.
Față de aceste considerente, instanța constată întemeiată cererea reclamanților, urmând a admite cererea și va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3 lit. d) și art.5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.06.2007 și art. 3 lit. b) din actul adițional nr. 1/30.08.2010 la convenția de credit nr._/25.06.2007, încheiată între părți și va obliga pârâtele să modifice această convenție în sensul înlăturării acestor clauze abuzive. Totodată, va obliga pârâtele ., . - Sucursala Suceava la plata în echivalent lei la data plății efective a sumei de 3.509,26 CHF (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada iulie 2007 – octombrie 2012), la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data încasării sumelor și până la data plății efective.
În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanții Zabrațan A. G., CNP_ și Zabrațan E. P., CNP_ cu domiciliul ales la Cabinet avocat ”C. R.” cu sediul social în municipiul Suceava, ..1, ., în contradictoriu cu pârâtele ., înreg la ORC sub nr. J_, CUI_ cu sediul în București, ., . 10, sect.2 București, . - Sucursala Suceava, cu sediul în municipiul Suceava, ..14, . și . R. SRL,CUI_, înregistrată la ORC sub nr. J_ cu sediul în municipiul București, Calea Ș. V., nr.133, Central Business Park,Clădirea A, . 2.26, sect.4.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3 lit. d) și art.5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.06.2007 și art. 3 lit. b) din actul adițional nr. 1/30.08.2010 la convenția de credit nr._/25.06.2007, încheiată între părți.
Obligă pârâtele să modifice această convenție în sensul înlăturării acestor clauze abuzive.
Obligă pârâtele ., . - Sucursala Suceava la plata în echivalent lei la data plății efective a sumei de 3.509,26 CHF (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada iulie 2007 – octombrie 2012), la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data încasării sumelor și până la data plății efective.
Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel, care se depune la Judecătoria Suceava, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.04.2015.
Președinte, Grefier,
A.A./A.F. 5 exp.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2005/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 189/2015. Judecătoria... → |
|---|
